Despre rabdare

Despre rabdare Mareste imaginea.


Despre rabdare

"Casa sufletului este rabdarea, fiindca in ea viaza sufletul; hrana sufletului este smerenia, caci cu ea se hraneste sufletul", a grait sfantul Ilie Ecdicul. Intocmai hranindu-ne cu sfanta hrana a smereniei, putem ramane in sfanta casa a rabdarii; iar cand aceasta hrana este neindestulatoare, sufletul iese din casa rabdarii. Ca un vifor il rapeste tulburarea, il poarta unde vrea, il invarteste. Precum valurile, se inalta in el felurite ganduri si simtaminte patimase, il ineaca in adancul cugetarilor, visarilor, cuvintelor si faptelor nechibzuite si pacatoase. Sufletul ajunge intr-o stare de slabanogire, de trandavie intunecata, adesea se apropie de prapastiile deznadejdii ucigatoare si desavarsitei netocmiri.

Vrei sa ramai in sfanta casa a rabdarii si sa nu mai iesi de acolo ? Aduna-ti merindea neaparat trebuincioasa pentru aceasta: dobandeste si inmulteste in tine gandurile si simtamintele smerite. Acel chip al smereniei care il pregateste pe om pentru rabdarea necazurilor inca dinainte de venirea lor si il face in stare sa le rabde cu inima buna dupa ce vin este numit de catre Sfintii Parinti defaimare de sine. Sa ne defaimam pe noi insine inseamna sa ne invinuim pentru pacatosenia cea de obste a tuturor si pentru pacatosenia noastra aparte. Facand aceasta, este bine sa ne amintim si sa insiram in minte incalcarile Legii lui Dumnezeu pe care le-am faptuit, afara de caderile si poticnirile ce sunt legate de patima curviei, a caror aducere aminte amanuntita nu este iertata de Parinti, fiindca innoieste in om simtirea pacatului si indulcirea de el.

Defaimarea de sine este lucrare calugareasca, este lucrare a mintii, care lucreaza impotriva bolnavicioasei insusiri a firii noastre cazute care face ca toti oamenii, chiar si pacatosii cei mai invederati, sa se straduie a face pe dreptii si a-si dovedi dreptatea cu ajutorul tuturor vicleniilor cu putinta. Defaimarea de sine este o siluire a firii cazute, la fel ca rugaciunea si celelalte nevointe calugaresti, prin care imparatia Cerurilor se sileste, si prin care silitorii o rapesc pe ea (Mt. XI, 12).

Defaimarea de sine are, la inceputul indeletnicirii cu ea, caracterul unui mecanism inconstient, adica este rostita numai de limba, fara cine stie ce impreuna simtire a inimii, chiar impotriva simtamantului acesteia; dupa aceea, putin cate putin, inima incepe sa se obisnuiasca a simti in potrivire cu cuvintele defaimarii de sine; in cele din urma, defaimarea de sine ajunge sa fie rostita din tot sufletul, cu un imbelsugat simtamant de plans, sa micsoreze inaintea noastra si sa ascunda de noi neajunsurile si greselile aproapelui, sa ne impace cu toti oamenii si cu toate imprejurarile, sa adune in lucrarea pocaintei gandurile imprastiate prin toata lumea, sa aduca o rugaciune trezvitoare, plina de strapungere, sa insufleteasca si sa inarmeze cu o nebiruita putere, rabdarea.

Cu smerite ganduri de defaimare de sine sunt pline toate rugaciunile Bisericii Ortodoxe. Monahii, insa, au o parte din zi pe care o pastreaza tocmai pentru defaimarea de sine. Ei se straduie ca prin mijlocirea acesteia sa se incredinteze pe sine ca sunt pacatosi: firea cazuta nu vrea sa creada acest lucru, nu vrea sa-si insuseasca aceasta cunostinta. Pentru toti monahii indeobste este de folos defaimarea de sine; si pentru noii incepatori, si pentru cei sporiti, si pentru cei inchinoviati, si pentru sihastri. Pentru acestia din urma, cea mai primejdioasa patima, care nimiceste toata lucrarea lor, este semeata cugetare; dimpotriva, fapta buna de temelie pentru ei, pe care se zidesc si se tin toate celelalte, este defaimarea de sine. Tocmai de aceea Avva isihastilor din Nitria spunea ca cea mai de capetenie lucrare a lor, dupa socotinta lui, era defaimarea de sine.

Ajungand la deplinatatea sa, defaimarea de sine dezradacineaza pentru totdeauna rautatea din inima, dezradacinand din ea cu desavarsire viclenia si fatarnicia, care nu inceteaza a trai in inima atata vreme cat indreptatirea de sine isi afla in ea loc. Preacuviosul Pimen cel Mare a spus ca urarea vicleniei se cuprinde in a indreptati omul pe aproapele, iar pe sine a se invinui in orice imprejurare. Aceasta spusa este intemeiata pe cuvintele Mantuitorului. Mantuitorul a numit "fatarnic" pe oricine isi osandeste aproapele (Mt. VII, 5). Prihanindu-se pe sine, sihastrul ii vede sfinti si ingeri pe toti oamenii, iar pe sine se vede pacatosul pacatosilor si se cufunda, ca intr-un adanc, in strapungere neincetata.

Minunate pilde ale defaimarii de sine avem in Tanguirile Preacuviosului Isaia Pustnicul si in al XX-lea cuvant al Sfantului Isaac Sirul. Sfantul Isaac, a carui carte cuprinde indeobste povete pentru sihastri, isi intituleaza astfel cuvantul: "Cuvant care cuprinde prea-trebuincioasa si preafolositoare pomenire de toata ziua pentru cel ce se linisteste in chilia sa si vrea sa ia aminte numai la sine". "Un frate oarecare", spune Sfantul Isaac, "a scris urmatoarele lucruri, pe care pururea le punea inaintea sa spre pomenire: intru nebunie ai petrecut viata ta, om vrednic de tot raul! Macar de acum pazeste ceea ce a mai ramas din zilele tale cele aduse jertfa desertaciunii, lipsite de lucrare buna, imbogatite in lucrare rea. Nu intreba nici de aceasta lume, nici de starea ei, nici de monahi, nici de lucrarea lor ce fel este, nici de multimea nevointei lor, nu iti fa griji pentru nici un lucru de acest fel.

Iesit-ai din lume in chip tainic, socotitu-te-ai mort pentru Hristos; de acum nu mai via pentru lume, nici pentru ceea ce este al lumii, ca sa te intampine odihna si sa fii viu in Hristos. Fii gata sa porti toata ocara, toata dosadirea si defaimarea si dojana din partea tuturor.Primeste toate acestea cu bucurie, ca unul ce este cu adevarat vrednic de ele. Sufera, multumind lui Dumnezeu, toata durerea, tot necazul si nevoia venite de la demoni, a caror voie ai implinit-o. Cu barbatie rabda toata stramtorarea si amaraciunea pricinuite de fire. Cu nadejde in Dumnezeu poarta lipsa celor trebuincioase trupului, care se vor preface in gunoi curand. Toate acestea primeste-le cu buna voie, nadajduind in Dumnezeu, fara a astepta izbavire, nici mangaiere, de la altcineva. Arunca spre Domnul grija ta (Ps. LIV, 25) si in toate ispitirile tale osandeste-te pe tine insuti ca fiind pricina lor. De nimic sa nu te smintesti si nu mustra pe nimeni din cei care te necajesc, ca ai gustat din pomul cel oprit si ai dobandit feluri de patimi.

Cu bucurie primeste amaraciunile acestea; fie ca ele sa sa te scuture putin, ca sa te bucuri mai pe urma. Vai tie si slavei tale puturoase! Sufletul tau cel plin de tot pacatul l-ai lasat fara ingrijire, neosandit, iar pe altii i-ai osandit cu cuvantul si cu gandul. Lasa aceasta hrana porceasca, din care te-ai infruptat pana azi. Ce ai tu cu oamenii, necuratule ! Cum nu te rusinezi ca traiesti cu dansii impreuna, avand viata dobitoceasca ! Daca vei lua aminte la toate acestea si le vei pazi, poate ca te vei mantui, cu ajutorul lui Dumnezeu; iar daca nu, te vei duce in latura cea intunecoasa, in locasurile dracilor, a caror voie ai plinit-o cu toata nerusinarea. Iata, ti-am dat marturie despre toate acestea. Daca Dumnezeu, dupa dreptate, i-ar porni impotriva ta pe oameni ca sa iti rasplateasca pentru toate ocarile si defaimarea pe care le-ai gandit si le-ai rostit impotriva lor, intreaga omenire ar trebui sa se scoale impotriva ta.

Deci, inceteaza de acum (sa faci ceea ce faceai inainte) si rabda rasplatirile ingaduite sa vina asupra ta. Toate acestea si le amintea fratele in fiecare zi ca sa fie in stare a rabda, multumind lui Dumnezeu si folosindu-se sufleteste, ispitirile si necazurile, atunci cand veneau asupra lui. Sa rabdam si noi cu recunostinta ceea ce Dumnezeu ingaduie sa vina peste noi, si sa primim folos prin harul Iubitorului de oameni Dumnezeu". Defaimarea de sine are acea insusire aparte, prea folositoare si tainica de a aduce in amintire si pacatele pe care le uitasem cu desavarsire sau pe care nu le luasem deloc in seama.

Indeletnicirea cu defaimarea de sine face ca aceasta sa devina un obicei. Atunci cand pe cel ce a dobandit acest obicei il loveste vreun necaz oarecare, indata prinde a lucra in el obiceiul, si necazul este primit ca un lucru meritat. "Ce mai mare pricina a oricarei tulburari", spune Preacuviosul Avva Dorotei, "daca cercetam cu deadinsul, este faptul ca nu ne defaimam pe noi insine. Din aceasta nu ne aflam niciodata odihna, din aceasta ni se pricinuieste toata tulburarea si scarba. Asadar, nu este de mirare ca auzim de la toti sfintii: nu este alt drum decat acesta. Nu vedem ca vreunul dintre sfinti sa fi aflat odihna mergand pe alta cale !

Iar noi vrem sa avem odihna si sa tinem calea cea dreapta fara a voi vreodata sa ne defaimam pe noi insine. Adevarat zic, ca de ar face cineva mii de bunatati, dar nu va tine drumul acesta, niciodata nu va scapa de intristare, nici nu se va putea pazi sa nu scarbeasca pe altul, prapadind prin aceasta toate ostenelile sale. Dimpotriva, cel ce se defaima pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel si linistit. Cel ce se defaima pe sine, precum a zis si Avva Pimen, orice i s-ar intampla, sau paguba, sau necinstire, sau oarecare scarba, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, nicicand nu se tulbura. Oare este ceva mai lipsit de grija decat aceasta stare ? Dar poate va sa zica cineva: "Cum voi putea sa ma defaim pe mine insumi cand ma mahneste vreun frate, daca cercetandu-ma aflu ca nu i-am dat nici o pricina pentru aceasta ?" Adevarul va zic, ca de se va ispiti cineva cu de-amanuntul si cu frica ie Dumnezeu, va afla ca in tot chipul i-a dat pricina cu perul sau cu cuvantul sau intr-un alt chip oarecare.

Iar iaca i se va parea, cum spune, ca in vremea de fata cu iunie nu l-a mahnit, atunci alta data l-a scarbit pe acesta sau pe alt frate in aceeasi privinta sau intr-alta, si trebuie sa patimeasca pentru aceasta, ori pentru vreun alt pacat, precum adeseori se intampla. Asa este ! De se va cerceta cineva cu frica de Dumnezeu, precum am zis, si va ispiti constiinta sa, se va afla vinovat in tot chipul". Minunat lucru ! Incepand sa ne defaimam pe noi insine in chip mecanic, silit, sfarsim prin a ajunge la o defaimare de sine atat de convingatoare si care lucreaza asupra noastra intr-un chip atat de puternic, incat cu ajutorul ei rabdam nu doar necazurile obisnuite, ci si nenorocirile cele mai mari. Ispitele nu mai au aceeasi putere asupra celui care sporeste, ci, dupa masura sporirii, se fac mai usoare, chiar de ar fi mai grele in sine. Dupa masura sporirii, sufletul se intareste si primeste puterea de a suferi cu rabdare ceea ce i se intampla. Puterea aceasta o da, ca o mancare deosebit de hranitoare, smerenia adancita in suflet, si ea este tocmai rabdarea.

Credinta neindoita in Pronia lui Dumnezeu intareste pe om intru rabdare si ajuta defaimarii de sine. Au doara nu se vand doua pasari pentru un ban ? - a grait Domnul catre ucenicii Sai - si nici una dintr-insele nu cade pe pamant fara de Tatal vostru. Iar voua si perii capului va sunt numarati. Pentru aceea, nu va temeti (Mt. X, 29-31). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul lumii a zugravit neadormita grija pe care o poarta Dumnezeu, si pe care poate sa o poarte numai Atotputernicul si Pretutindenea-Fiitorul Dumnezeu, robilor si slujitorilor Sai. Prin aceasta purtare de grija a lui Dumnezeu suntem izbaviti de toata grija si frica lasa pentru noi insine pe care ni le insufla necredinta. Sa ne smerim, dar, sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ca sa ne inalte pe noi la timpul cuvenit, toata grija noastra aruncand spre Dansul, ca Acela se grijeste pentru noi (1 Pt. V, 6-7).

Cand ne lovesc necazuri, Dumnezeu vede asta. Acest lucru se savarseste nu numai cu ingaduinta Lui, ci si prin atotsfanta Lui purtare de grija pentru noi. El ingaduie sa fim chinuiti o vreme pentru pacatele noastre ca sa ne izbaveasca de chinurile vesnice. Adeseori se intampla ca un pacat tainic si greu pe care l-am facut sa ramana necunoscut oamenilor, nepedepsit, acoperit de milostivirea lui Dumnezeu; in acelasi timp sau dupa ce se scurge catva timp, suntem siliti sa patimim intrucatva, ca urmare a clevetirilor sau sicanelor, fiind pasamite nevinovati. Constiinta ne spune ca patimim pentru pacatul nostru cel tainuit! Milostivirea lui Dumnezeu, ce a acoperit acest pacat, ne da mijlocul de a ne incununa cu cununa patimitorilor nevinovati pentru rabdarea clevetirilor, si totodata de a ne curata de pedeapsa pentru pacatul cel tainuit. Deslusind acest fapt, sa proslavim preasfanta Pronie a lui Dumnezeu si sa ne smerim inaintea ei.

O pilda graitoare de osandire si defaimare de sine unite cu slavoslovirea dreptelor si multmilostivelor judecati ale lui Dumnezeu, au dat Sfintii Trei Tineri iudei ce se aflau in robia si in cuptorul babilonienilor. Binecuvantat esti, Doamne Dumnezeul parintilor nostri, graiau ei, si laudat si proslavit este numele Tau in veci: ca Drept esti intru toate cate ai facut noua, si toate lucrurile Tale sunt adevarate, si drepte caile Tale, si toate judecatile Tale adevarate; si judecati adevarate ai facut dupa toate cele ce ai adus asupra noastra si asupra cetatii cele sfinte a parintilor nostri, Ierusalimul: ca intru adevar si judecata ai adus acestea toate asupra noastra pentru pacatele noastre; ca am pacatuit si am facut faradelege, departandu-ne de la tine, si am gresit intru toate (Cantarea celor trei tineri, 2-6).

Sfintii Tineri, care pentru credinta lor cea adevarata fata de Dumnezeu au fost aruncati in cuptorul incins, nearzand, ci petrecand in el ca intr-o camara de racoare, recunosteau si marturiseau ca pacatuisera impreuna cu cei de un neam cu dansii, care cu adevarat se departasera de Dumnezeu. Din iubire de aproapele, au luat asupra lor pacatele celor de aproape ai lor. Din smerenie, sfinti si drepti fiind, n-au vrut sa se desparta de fratii lor cei robiti pacatului. Din aceasta stare, din starea de osandire de sine, de smerenie si dragoste de omenire, din indreptatirea celor ingaduite de Dumnezeu, aduceau rugaciune lui Dumnezeu pentru mantuirea lor.

Asa sa slavoslovim si noi Dumnezeiasca Pronie si sa marturisim pacatosenia noastra in toate necazurile ce le intampinam atat ale noastre, cat si obstesti - si pe temeiul acestei slavoslovii si acestei marturisiri sa rugam pe Dumnezeu ca sa ne miluiasca. Sfanta Scriptura da marturie ca robilor lui Dumnezeu, care umbla in calea poruncilor Dumnezeiesti, li se trimit necazuri deosebite in ajutorul lucrarii lor, precum a spus si Mantuitorul lumii, ca Tatal Ceresc toata vita care aduce roada o curateste ca mai multa roada sa aduca (In. XV, 2). Aceste necazuri curatitoare se numesc ingaduinte sau judecati ale lui Dumnezeu; despre ele canta sfantul David: judecatile Domnului adevarate, indreptate dimpreuna (Ps. XVIII, 10). Judecatile Tale ma invata! Sa recunosc si sa ma incredintez ca tot ce se intampla cu mine se intampla din purtarea de grija a lui Dumnezeu, din voia Dumnezeului meu! Atunci voi cunoaste si ca judecatile Tale vor ajuta mie in neputincioasa si neindestulatoarea mea incercare de a placea lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 108,175).

Ca pilda a felului in care judecatile Dumnezeiesti ajuta robilor lui Dumnezeu care doresc a bineplacea Lui, a felului in care acestea ii inalta la acea sfanta lucrare pe care nicicum n-ar fi atins-o fara ajutorul judecatilor dumnezeiesti, vom infatisa cele intamplate cu dregatorul constantinopolitan Xenofont, cu sotia lui si cu cei doi fii ai lor. Bogatul si vestitul Xenofont ducea viata cea mai evlavioasa cu putinta, pe care blagocestia cea de obste a crestinilor acelei vremi o facea in mijlocul lumii si care acum nu poate fi traita decat in indepartare de lume. El dorea ca cei doi fii ai sai sa fie mostenitori si ai averii, si ai rangului sau de la curtea imparateasca, si ai evlaviei sale. Pe atunci se bucura de mare faima scoala din Viritul Siriei (Beirutul de astazi). Xenofont i-a trimis acolo pe fiii sai ca sa invete intelepciunea veacului acestuia. De la Constantinopol la Virit se ajunge pe mare.

Odata, baietii se intorceau la scoala dupa ce il cercetasera pe tatal lor, ce fusese lovit de o boala primejdioasa. Fara de veste s-a starnit o furtuna foarte puternica pe Marea Mediterana, corabia s-a sfaramat si tinerii au fost aruncati de valuri fiecare in alt loc al tarmului Palestinei. In aceasta nevoie aflandu-se, fiii lui Xenofont, fiind hraniti din pruncie cu ganduri si nazuinte evlavioase, au recunoscut in necazul ce ii lovise chemarea lui Dumnezeu la viata monahala si, parca s-ar fi inteles intre ei, au intrat in cate o manastire palestiniana.

Dupa scurgerea unui rastimp insemnat, Xenofont a aflat ca acea corabie cu care calatoreau fiii sai a fost sfaramata de furtuna si ca toti cati se aflau pe corabie pierisera fara veste. Adanc indurerat, tatal s-a pus pe rugaciune; dupa o priveghere de toata noaptea in camara sa, a primit dumnezeiasca descoperire ca pe fiii lui ii adumbreste deosebita mila si har de la Dumnezeu, intelegand din asta ca ei primisera monahismul si stiind ca in Palestina, de ale carei tarmuri se sfaramase corabia, se afla multime multa de manastiri, Xenofont a plecat cu sotia sa la Ierusalim; acolo a vazut pe fiii sai si nu s-a mai intors in Constantinopol.

Din Ierusalim a trimis porunci cu privire la averea sa, care a fost vanduta: banii dobanditi au fost impartiti manastirilor, bisericilor si saracilor. Xenofont si Maria (asa se numea soata lui) au urmat pildei fiilor, Ioan si Arcadie, si au intrat in monahism, in care au atins cu totii, parinti si copii, mare sporire duhovniceasca. Nicicum nu s-ar fi invrednicit de acest lucru daca ar fi ramas in viata mire-neasca, oricat de evlavioasa ar fi fost ea. Dumnezeu, prevazand sporirea lor, i-a adus la ea prin negraitele Sale judecati.

Calea judecatilor dumnezeiesti este amara, precum da marturie sfantul Apostol: Pe cine iubeste Domnul cearta, si bate pe tot fiul pe care il primeste (Evr. XII, 6). Urmarile judecatilor lui Dumnezeu sunt dorite, nepretuite. Din vietile multor alesi ai lui Dumnezeu ne incredintam ca Dumnezeu trimite in ajutorul bunei lucrari a robilor Sai necazuri, ii curateste prin ele si desavarseste lucrarea lor. Singura lucrarea proprie a omului este neindestulatoare, precum baga de seama Sfantul Simeon Noul Teolog. "Aurul", spune el, "acoperit de cocleala nu poate sa se curete si sa-si recapete stralucirea lui cea fireasca altminteri, decat fiind bagat in foc si batut bine cu ciocanele. La fel se intampla si cu sufletul: daca s-a pangarit cu cocleala pacatului si s-a netreb-nicit cu totul, nu poate sa se curete si sa-si recapete frumusetea dintai daca nu va trece prin multe ispite si nu va intra in cuptorul necazurilor.

Acest lucru este aratat si prin spusele Domnului nostru: Vinde-ti averile tale, si ia crucea ta, si urmeaza Mie (Mt. XIX, 21; Mc. X, 21). Prin cruce se inteleg aici ispitele si necazurile. A imparti toata averea ta fara a te nevoi barbateste, totodata, impotriva ispitelor si necazurilor care ti se intampla, este, dupa parerea mea, semnul unui suflet nepasator, care nu stie folosul sau: fiindca numai din lepadarea averilor si lucrurilor nimic nu dobandesc cei ce le leapada, daca nu vor rabda pana la sfarsit in ispite si necazuri, pentru Dumnezeu.

Hristos n-a zis: intru lepadarea lucrurilor voastre, ci: intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre. Este invederat ca impartirea averilor si fuga de lume este un lucru vrednic de lauda si folositor; insa el singur, in sine, fara rabdarea ispitelor, nu poate sa il faca pe om desavarsit dupa Dumnezeu. Cel ce si-a impartit averea nevoiasilor si s-a indepartat de lume si de cele materialnice se trufeste cu mare desfatare in constiinta sa pentru nadejdea rasplatirii, si uneori rasplata este furata de slava desarta.

Iar cel care, dupa ce si-a impartit avutul la saraci, rabda intristarile cu recunostinta in suflet si vietuieste in mijlocul necazurilor, acela gusta toata amaraciunea si osteneala dureroasa, si plata lui ramane nefurata; il asteapta mare rasplatire pentru aceasta si in veacul de acum, si in cel care va sa vie, ca pe un urmator al patimirilor lui Hristos, ca pe unul care a patimit dimpreuna cu Dansul in zilele ispitelor si necazurilor.

Drept aceea, rogu-va, fratilor in Hristos, sa patimim dupa cuvantul Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos; precum ne-am lepadat de lume si de tot ce este al lumii, asa sa si trecem prin poarta cea stramta (Lc. XIII, 24), ce se cuprinde in taierea cugetarii si voii noastre trupesti, in fuga de ele; ca fara a muri trupului, poftelor si voii lui, nu este cu putinta a primi mangaiere, izbavire de patimi si slobozenia ce se arata in noi din mangaierea pricinuita de Sfantul Duh". Pentru ce nu voim sa ne supunem necazurilor pe care Dumnezeiasca Pronie le ingaduie sa vina asupra noastra spre mantuirea sufletelor noastre? Pentru ca asupra noastra domnesc iubirea de desfatari si slava desarta: din insuflarea celei dintai nu vrem sa ne stramtoram trupul; din insuflarea celei de-a doua pretuim parerea omeneasca. Amandoua aceste patimi sunt calcate prin credinta vie, intrucat lucreaza in virtutea necredintei.

La intrebarea Preacuviosului Avva Dorotei: "Ce sa fac ? Ma tem de rusinea necinstirilor", Sfantul Ioan Proorocul a raspuns: "A nu rabda necinstirile este un lucru care tine de necredinta. Frate ! Iisus S-a facut om si a rabdat necinstiri; oare tu esti mai mare decat Iisus ? Aceasta este necredinta si inselare draceasca. Cine spune ca pofteste smerenie, dar necinstirile nu le rabda, acela nu poate dobandi smerenie. Iata, ai auzit invatatura cea adevarata; nu o trece cu vederea - altminteri te va trece si pe tine cu vederea lucrul. Cu privire la rusine: aducandu-ti aminte de rusinarea inaintea intregii lumi pe care o vor suferi pacatosii la judetul Domnului, intru nimic vei socoti rusinea cea vremelnica".

Indeobste, pomenirea faptului ca Dumnezeu este Pretutindenea-Fiitor si Atotputernic opreste inima de la aceasta clatinare in care se straduiesc s-o aduca gandurile necredintei, sprijinindu-se pe slava desarta si pe nepotrivita dragoste fata de trup. Grait-a Sfantul Prooroc David: Mai nainte am vazut pe Domnul inaintea mea pururea, ca de-a dreapta mea este, ca sa nu ma clatin. Pentru aceasta s-a veselit inima nea si s-a bucurat limba mea; si inca si trupul meu se va salaslui spre nadejde (Ps. XV, 8-9). S-a veselit inima mea de lucrarea credintei si smereniei! Cuvintele slavoslovirii lui Dumnezeu si defaimarii de sine aduc bucurie gurii Si limbii mele ! Insusi trupul meu simte puterea nestricaciunii, care intra si se revarsa in el din simtirile inimii infrante si smerite, care a fost si este mangaiata de Dumnezeu!

Daca nici o ispita nu poate sa se atinga de om fara voia lui Dumnezeu, inseamna ca plangerile, cartirea, amaraciunea, indreptatirea de sine, invinuirea aproapelui si a imprejurarilor sunt miscari ale sufletului impotriva voii lui Dumnezeu, sunt incercari de impotrivire fata de Dumnezeu. Sa ne infricosam de aceasta nenorocire ! Cugetand la orice necaz al nostru, sa nu intarziem mult in aceasta cugetare, ca nu cumva sa ne abata pe nebagate de seama de la smerita cugetare in indreptatirea de sine pe fata sau intr-ascuns, intr-o stare potrivnica purtarii de grija pentru noi a lui Dumnezeu. Fara a ne increde neputintei noastre, sa ne luam intr-ajutor arma sigura a defaimarii de sine ! Pe doua cruci, langa Mantuitorul, au fost rastigniti doi talhari.

Unul din ei il vorbea de rau si il hulea pe Domnul; celalalt s-a recunoscut pe sine vrednic de munci pentru faradelegile sale, iar pe Domnul - patimitor nevinovat. Fara de veste, osandirea de sine i-a deschis ochii sufletului si a vazut in patimitorul nevinovat pe Dumnezeu Cel Atotsfant patimind pentru omenire. Acest lucru nu il vazusera nici carturarii, nici preotii, nici arhiereii iudeilor, in ciuda faptului ca stateau culcati pe Legea lui Dumnezeu si cu osardie o invatau dupa litera. Talharul se face cuvantator de Dumnezeu, si inaintea fetei tuturor celor care se socoteau intelepti si puternici si il batjocoreau pe Domnul, il marturiseste, calcand prin sfanta sa parere parerea cea gresita a celor intelepti in ochii lor si puternici in gandurile lor. Pe talharul-hulitor, pacatul hulirii lui Dumnezeu, mai greu decat toate celelalte pacate, l-a aruncat in iad, indoite munci vesnice aducandu-i. Pe talharul care prin mijlocirea nefatarnicei defaimari de sine a ajuns la adevarata cunostinta de Dumnezeu, marturisirea Rascumparatorului, proprie si cu putinta numai celor smeriti, l-a bagat in rai. Aceeasi cruce la amandoi talharii! Gandurile, simtamintele, cuvintele lor opuse le-au atras sorti opuse. Cu bun temei pot sluji acest doi talhari drept chip al intregii omeniri: fiecare om ce si-a pierdut viata cum nu trebuie, in chip potrivnic fata de menirea data lui de catre Dumnezeu, spre paguba mantuirii sale si a fericirii sale in vesnicie, este fata de sine si hot, si talhar, si ucigas. Acestui raufacator i se trimite o cruce, ca ultim mijloc de mantuire, pentru ca raufacatorul, marturisind faradelegile sale si recunoscandu-se vrednic de munci, sa apuce mantuirea daruita lui de catre Dumnezeu.

Spre a-i usura patimirile si a-i aduce mangaieri duhovnicesti, in timp ce este rastignit si petrece pe cruce, in apropierea omului rastignit e rastignit si spanzurat pe lemn Dumnezeu intrupat. Cel ce carteste se plange, este nemultumit de necazurile sale, leapada de tot mantuirea sa, nerecunoscandu-L si nemarturisindu-L pe Mantuitorul, e aruncat in iad, in muncile cele vesnice si lipsite de roada, ca unul ce s-a instrainat, s-a lepadat cu desavarsire de Dumnezeu. Dimpotriva, cel ce descopera prin mijlocirea defaimarii de sine pacatosenia sa, care se recunoaste vrednic de muncile cele vremelnice si vesnice, intra putin cate putin, prin defaimarea de sine, in cunoasterea lucratoare si vie a Rascumparatorului, care e viata vesnica (In. XVII, 3).

Celui rastignit pe cruce din voia lui Dumnezeu, care slavosloveste pe Dumnezeu de pe crucea sa, i se deschide taina crucii si, o data cu aceasta taina, taina rascumpararii omului de catre Dumnezeul-Om. Acesta este rodul defaimarii de sine. Fata de atotputernica si atotsfanta voie a lui Dumnezeu nu pot fi in om alte simtaminte potrivite afara de o nemarginita evlavie si o tot atat de nemarginita supunere. Din aceste simtaminte, atunci cand ele se fac mostenire a omului, se alcatuieste rabdarea. Domnul nostru Iisus Hristos, imparatul cerului si al pamantului, venind pentru mantuirea neamului omenesc cu dovezi de netagaduit ale Dumnezeirii Sale, cu stapanire fara margini asupra intregii fapturi vazute si nevazute, nu doar ca nu a fost primit de oameni cu slava si cinstea ce I se cuveneau, ci a fost intampinat de ura, de banuiala, de uneltiri ucigase; in toata vremea Pribegiei sale pamantesti a fost urmarit de clevetire, defaimare, de viclenie; in cele din urma, a fost prins ca un facator de rele in vremea rugaciunii Sale de noapte, a fost legat, tarat cu sila, a fost dus inaintea unor judecatori care dinainte de judecata se hotarasera pentru ucidere, a fost supus batjocurii, loviturilor, scuiparilor, feluritelor chinuri, mortii pe cruce - moartea de ocara a celor nelegiuiti. Tacut si nemiscat sta blandul miel inaintea celor ce il tund; asa statea si Domnul inaintea judecatorilor Lui fara de Dumnezeu si ucigasilor lipsiti de omenie, printr-o dumnezeiasca tacere raspunzand obraznicelor intrebari, clevetiri si batjocuri. Osandirea de sine si prihanirea de sine nu-I erau proprii Lui, Care nu avea nici o partasie cu pacatul; prin tacere si-a ascuns dreptatea Sa cea Dumnezeiasca, pentru ca noi, lepadandu-ne prin osandire de sine si defaimare de sine de masluita si paruta noastra dreptate, sa ne putem face partasi ai dreptatii Lui atotsfinte si atotdesavarsite.

Nici dreptatea firii cazute, nici dreptatea Legii lui Moisi nu au putut sa ne duca la vesnica fericire pierduta; ne duc in ea dreptatea Evangheliei si crucea. Nu este nimeni desavarsit printre oameni in privinta virtutilor omenesti; la desavarsirea crestina duce crucea lui Hristos si pecetluieste aceasta desavarsire daruita de Duhul Sfant. Smerenia L-a inaltat pe Domnul pe cruce, si pe ucenicii lui Hristos smerenia ii inalta pe cruce, care este sfanta rabdare, care e nepatrunsa pentru mintile trupesti, asa cum nepatrunsa a fost tacerea lui Iisus pentru Irod, pentru Pilat din Pont si pentru arhiereii iudei. Sa il rugam pe Domnul ca sa ne descopere taina si sa ne daruiasca dragostea crucii Sale, ca sa ne invredniceasca sa rabdam in chipul cuvenit toate necazurile pe care atotbuna Pronie a lui Dumnezeu le ingaduie sa vina asupra noastra in vremelnicie spre mantuirea noastra si fericirea in vesnicie. Domnul ne-a fagaduit: Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui (Mt. XXIV, 13). Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

.

05 Octombrie 2008

Vizualizari: 4483

Voteaza:

Despre rabdare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE