Rolul parintelui duhovnicesc

Rolul parintelui duhovnicesc Mareste imaginea.

 

Rolul parintelui duhovnicesc

 

Cel care urca pentru prima data un munte trebuie sa urmeze un traseu marcat; are nevoie de o calauza, de un insotitor, de cineva care a urcat deja aceasta culme si cunoaste drumul. Acesta este rolul "avvei" sau al parin­telui duhovnicesc, gheron la greci, staret la rusi - cuvinte care in ambele limbi inseamna batranul.

 

Inca de la inceputul monahismului s-a subliniat, in Rasaritul crestin, importanta ascultarii fata de un ba­tran. Cum spunea Sfantul Antonie Egipteanul (sec.IV): "stiu calugari care dupa multe osteneli au cazut si intru iesire din minti au venit, pentru ca s-au nadajduit in lu­crul lor..." In apoftegmele lor, Parintii pustiei insista mereu asupra acestui punct: "Batranii spuneau: daca vei vedea un frate tanar urcandu-se la cer prin propria voie, trage-l de picioare si-l tranteste de pamant, ca de nici un folos nu-i este."

 

Figura staretului, centrala in prima generatie de mo­nahi egipteni, si-a pastrat intreaga sa importanta pana in zilele noastre in Biserica ortodoxa. "Exista ceva mai important decat toate ideile si cartile posibile, anume exemplul unui staret caruia-i puteti spune toate ganduri­le, de la care puteti auzi nu o parere personala mai mult sau mai putin valabila, ci vocea Sfintilor Parinti, declara un laic rus in secolul al XIX-lea, slavofilul Ivan Kireievski (1806-1856). Slava lui Dumnezeu ca acesti stareti n-au disparut inca din Rusia noastra." Iar parintele Alexandre Elcianinov (+1034), preot al emigratiei ruse, adauga: "In­fluenta lor este nelimitata (...) Sunt, fara indoiala, sfinti, recunoscuti ca atare de popor. Cred ca, in epoca noastra tragica, prin ei va supravietui si se va intari credinta in tara noastra."

 

Ce ii confera unui astfel de om dreptul de a fi staret? Cum si de catre cine este desemnat? Raspunsul este simplu. Staretul sau parintele duhovnicesc este o figura "harismatica" si profetica; este imputernicit direct de Du­hul Sfant. Nu este investit de mana unui om, ci de a lui Dumnezeu. Este o expresie mai degraba a Bisericii ca "eveniment" decat a Bisericii-institutie.

 

Cu toate acestea in Biserica nu exista o separare ne­ta intre profetic si institutional; sunt doua dimensiuni care se intrepatrund si decurg una din cealalta. Astfel, functia de staret, de natura harismatica, este atasata celei de preot duhovnic, definita precis in cadrul institutional al Bisericii. In traditia ortodoxa, dreptul de a savarsi Taina Spovedaniei nu se acorda automat prin hirotonie. Este nevoie de o hirotesie  speciala din partea episco­pului; in Biserica greaca doar o mana de preoti detin acest drept.

 

Totusi, desi Taina Spovedaniei este cu siguranta o ocazie potrivita pentru indrumare duhovniceasca, lucrarea staretului nu este aceeasi cu cea a duhovnicului. Sta­retul indruma nu numai prin sfaturile din timpul Spo­vedaniei, ci si in alte multe ocazii. Pe cand duhovnicul este intotdeauna preot, staretul poate fi un simplu mo­nah, o monahie sau chiar un laic sau o laica. Traditia ortodoxa cunoaste atat parinti cat si maici duhovnicesti. De fapt, functia parintelui duhovnicesc este mai profun­da caci doar putini preoti duhovnici pot vorbi cu discer­namantul si autoritatea staretilor.

 

Daca staretul nu este investit sau numit de ierarhia oficiala, cum se ajunge in aceasta functie? Uneori chiar staretul este cel ce-si desemneaza urmasul, cum este ca­zul in Rusia secolului al XIX-lea, in unele centre monas­tice, Optina de exemplu, unde au fost adevarate "suc­cesiuni apostolice" de indrumatori duhovnicesti. In alte cazuri, staretul se ridica pur si simplu in mod spontan, fara o autorizare exterioara. Cum subliniaza parintele Alexandre Elcianinov: "sunt recunoscuti ca atare de ca­tre oameni." In sanul vietii comunitatii crestine, devine deodata limpede pentru poporul lui Dumnezeu - adevara­tul pastrator al Sfintei Traditii - ca o anumita persoana are darul paternitatii sau al maternitatii duhovnicesti. Atunci, in mod liber si neorganizat, incep si altii sa vina la ea pentru sfat si invatatura.

 

De regula initiativa vine de la ucenici. Ar fi primejdios de pretentios pentru cineva sa spuna in inima sa sau al­tuia: "veniti sa ma ascultati, sunt staret, am harul Du­hului Sfant". Lucrurile stau mai degraba invers: fara nici o initiativa din partea staretului, oamenii vin sa-i ceara sfatul sau sa traiasca in preajma lui. Probabil ca mai in­tai acesta ii alunga trimitandu-i la altii dar, la un mo­ment dat, ii accepta ca pe o revelare a voii lui Dumnezeu. Astfel, fiii duhovnicesti sunt cei ce-l fac cunoscut pe un staret, chiar si lui insusi.

 

Figura staretului ilustreaza foarte bine cele doua ni­vele, strans intrepatrunse, care exista si functioneaza in Biserica pamanteasca. Pe de o parte nivelul exterior, ofi­cial si ierarhic, cu organizarea sa geografica in eparhii si parohii, cu marile sale centre (Roma, Constantinopol. Moscova. Canterbury) si cu a sa "succesiune apostolica" de episcopi. Pe de alta, nivelul launtric, duhovnicesc si "harismatic", caruia-i apartin, in primul rand, staretii. Aici centrele nu mai sunt, de cele mai multe ori, marile scaune patriarhale si mitropolitane ci, mai degraba, unele schituri indepartate de unde radiaza personalitatea ce­lor bogati in daruri duhovnicesti.

 

Rari sunt staretii care au acceptat un loc important in ierarhia oficiala a Bise­ricii. Totusi, influenta unui simplu ieromonah ca Serafim de la Sarov (+1833) a depasit cu mult pe cea a oricarui patriarh sau episcop din Biserica ortodoxa in secolul al XlX-lea. Exista deci, in paralel cu succesiunea apostolica a episcopului, o succesiune de sfinti si de oameni duhov­nicesti. Ambele feluri de succesiuni sunt esentiale pentru adevarata functionare a Trupului lui Hristos si prin im­preuna lor lucrare, se implineste viata Bisericii pe pa­mant.

 

Daca staretul nu este nici investit si nici numit in functia sa nu inseamna ca nu trebuie sa fie pregatit pen­tru ea. Viata Sfantului Antonie cel Mare (+356) si a Sfan­tului Serafim de la Sarov ne arata in mod special mo­delul clasic al acestei pregatiri care consta intr-o dubla miscare: fuga din lume si intoarcerea in lume (...). Fara o sustinuta pregatire ascetica, fara afundarea radicala in singuratate, Sfantul Antonie sau Sfantul Serafim ar fi putut oare sluji drept calauze duhovnicesti oamenilor din generatiile lor? Dar ei nu s-au retras din lume ca sa de­vina invatatori sau calauze pentru altii. Daca au fugit, n-au facut-o ca sa se pregateasca pentru anumite functii, ci condusi de mistuitorul dor de a fi singuri cu Dum­nezeu. Dumnezeu le-a primit iubirea si i-a trimis apoi, din nou, ca tamaduitori in lumea din care plecasera.

 

"Dobandeste pacea launtrica, spunea Sfantul Sera­fim, si multe suflete se vor mantui in jurul tau." Acesta este rolul paternitatii duhovnicesti. Faceti-va lacas in Dumnezeu si-i veti putea conduce si pe altii la El. Omul trebuie sa invete sa fie singur: trebuie sa-si asculte in ta­cere propria inima, cuvantul fara de cuvinte al Sfantului Duh si sa descopere astfel adevarul despre sine si Dumnezeu. Orice va spune atunci aproapelui sau va fi un cuvant puternic caci va izvori din tacere.

 

Slefuit de intalnirea cu Dumnezeu in singuratate, staretul poate vindeca un suflet prin simpla sa prezenta. El indruma si-i formeaza pe altii nu in primul rand prin cuvinte chibzuite, ci prin prezenta, prin exemplul viu si personal. Invata nu numai prin cuvant ci si prin tacerea sa.  "Trei parinti aveau obiceiul, in tot anul, de mer­geau la fericitul Antonie. Si doi il intrebau pentru gandu­rile lor si mantuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neintrebandu-l nimic. Iar dupa multa vreme i-a zis avva Antonie lui: iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi! Si raspunzand fratele i-a zis: destul imi este numai sa te vad, parinte. "

 

Dar nu calatoria spatiala, din pustie, este adevarata calatorie a staretului, ci una duhovniceasca, cea din ini­ma sa. Singuratatea exterioara, desi este un ajutor, nu este indispensabila. Cineva poate invata sa fie singur in fata lui Dumnezeu continuand sa duca o viata de slujire activa in lume. Nu i s-a aratat Sfantului Antonie in pus­tie ca un medic din Alexandria atinsese aceeasi inalta traire duhovniceasca? Pentru ca "din prisosinta lui da celor ce au trebuinta si in toate zilele canta "Sfinte Dum­nezeule" cu ingerii." Nu stim cum a avut Antonie aceasta revelatie, nici numele medicului, dar un lucru e sigur: rugaciunea permanenta a inimii nu este monopolul soli­tarilor. Viata duhovniceasca si "ingereasca" este posibila si in oras ca si in pustie. Medicul alexandrin savarsea ca­latoria launtrica fara a-si intrerupe legaturile de comuni­une cu societatea. 

 

Dar care sunt harismele speciale ale parintelui du­hovnicesc? Sunt trei la numar. Prima, clarviziunea si dis­cernamantul (diakrisis), este capacitatea de a percepe in­tuitiv secretele inimii, de a intelge profunzimile ascunse ale fiintei de care, de cele mai multe ori. noi insine nu suntem constienti. Parintele duhovnicesc patrunde din­colo de atitudinile si gesturile conventionale in spatele carora ne ascundem personalitatea atat de altii cat si de noi insine. Dincolo de toate aceste aparente frivole, el se­sizeaza persoana unica, cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Este o putere mai mult duhovniceasca de­cat psihica; fiind un fruct al harului dumnezeiesc ce pre­supune o rugaciune atenta si o lupta ascetica fara odihna, este departe de a fi o simpla perceptie exirasenzoriala.

 

Acestui dar i se adauga cel al cuvantului. Staretul stie atunci cand se apropie cineva de el, imediat si speci­fic, ce cuvinte are acesta nevoie sa auda. Astazi suntem inundati de cuvinte dar, cele mai multe dintre ele, sunt lipsite de putere. Staretii folosesc putine cuvinte iar uneori raman chiar tacuti. Dar prin aceste cateva cuvinte, sau prin tacerea lor, sunt capabili sa schimbe radical viata unui om. In Betania. Hristos n-a pronuntat decat trei cuvinte: "Lazare, vino afara!" (In. 11,43). dar, spuse cu putere, aceste trei cuvinte au fost suficiente sa-l readuca pe defunct la viata. Intr-o epoca in care limbajul este in mod rusinos banalizat, este esential sa regasim puterea cuvantului. Si asta inseamna sa redescoperim natura tacerii, nu ca o simpla pauza intre cuvinte, ci ca una din realitatile primare ale existentei. Cei mai multi dintre predicatori si invatatori vorbesc mult prea mult: staretul adevarat se deosebeste prin austeritatea si concizia lim­bajului sau.

 

Dar pentru ca un cuvant sa aiba putere nu sunt sufi­ciente autoritatea si autenticitatea dobandite de vorbitor din experienta personala. Trebuie ca si cel ce asculta sa fie atent si sa aiba o vie dorinta de a primi. Daca cineva il intreaba pe un staret din simpla curiozitate, nu va tra­ge cine stie ce folos din spusele acestuia. Dar daca se apropie cu credinta vie si insetat duhovniceste, cuvantul pe care-l va primi ii poate transfigura viata. Cuvintele staretului sunt, in general, cuvinte simple si fara nici un invelis literar artificial. Pentru cei ce le citesc superficial, par, adesea, banale si aride.

 

Discernamantul parintelui duhovnicesc se exercita mai ales prin practica "dezvaluirii gandurilor" (logismoi). In monahismul rasaritean din primele veacuri, ucenicul obisnuia sa-si vada zilnic parintele si sa-i dezvaluie toate gandurile. Aceasta aratare a gandurilor este mult mai mult decat o marturisire a pacatelor, caci intra aici si gandurile si ideile prin care, desi novicelui ii par nevino­vate, parintele sau poate discerne primejdii ascunse sau semne importante. Spovedania este retrospectiva si se re­fera la pacate deja savarsite. Dezvaluirea gandurilor, in schimb, este profilactica deoarece demasca gandurile inainte de a ne conduce la pacat, inlaturandu-le astfel nocivitatea. Scopul acestei dezvaluiri nu este de ordin ju­ridic, pentru a obtine iertarea greselilor, ci pentru ca omul sa se cunoasca pe sine, sa se vada asa cum este cu adevarat.

 

Puternic in discernamantul sau, parintele duhovni­cesc nu asteapta pur si simplu ca persoana din fata sa sa i se destainuiasca, ci-i dezvaluie chiar el gandurile as­cunse. Sfantul Serafim de la Sarov, de multe ori, raspun­dea preocuparilor celor ce veneau sa-l cerceteze inainte ca acestia sa-i dezvaluie motivul vizitei. In multe cazuri, raspunsul parea, la prima vedere, fara nici un sens, ab­surd sau iresponsabil, caci nu se referea la intrebarea pe care o avea vizitatorul in mod constient in mintea sa, ci la cea pe care ar fi trebuit de fapt sa i-o puna. In toate ca­zurile Sfantul Serafim se lasa condus de lumina launtrica a Sfantului Duh. Gasea ca este important sa nu prega­teasca dinainte ceea ce avea de spus, caci atunci cu­vintele ar fi fost doar rodul judecatii sale omenesti, poate gresita, si nu a celei dumnezeiesti. Pentru Sfantul Serafim, legatura dintre staret si fiul  duhovnicesc era mai puternica decat moartea si-i ruga pe   ucenicii sai sa continue sa-i dezvaluie gandurile chiar si dupa moartea sa, dupa plecarea la viata de veci. Inainte de moarte le-a spus monahiilor pe care le avea in grija: "Dupa ce voi pleca sa veniti la mormantul meu. Cand aveti timp. Cat mai des. Si tot ce aveti pe suflet, toate durerile, cu fata la pamant, sa mi le spuneti ca unuia care este viu. Si eu va voi auzi si va voi elibera.  Caci pentru voi voi fi mereu viu."

 

Cea de a doua harisma speciala a parintrelui duhov­nicesc este capacitatea de a-i iubi pe ceilalti si de a face ale sale suferintele lor. Despre un anahoret din timpul Parintilor pustiei, s-a putut spune simplu: "ca era milos­tiv si multi veneau la dansul". Era milostiv. Este esential pentru orice paternitate duhovniceasca. Fara iubire si compasiune, patrunderea nelimitata in tainele inimii o-mului n-ar fi ziditoare, ci distrugatoare. Cine nu-l poate iubi pe celalalt nu va avea niciodata puterea sa-l vindece.

 

A-ti iubi aproapele inseamna sa suferi cu el si pentru el. Acesta este sensul literal al compasiunii. "Purtati-va sarcinile unii altora si asa veti implini legea lui Hristos." (Gal.6,2). Parintele duhovnicesc este cel care, prin exce­lenta, poarta povara altuia. Cum scrie Dostoievski in Fra­tii Karamazov: "Staretul este cel care va ia sufletul si vo­inta in sufletul si vointa lui." Nu-i de ajuns sa dea sfa­turi. I se cere sa ia sufletul fiilor duhovnicesti in propriul sau suflet, viata lor in viata lui. Este datoria lui sa se roa­ge pentru ei, si mijlocirea sa permanenta este mai impor­tanta decat orice sfat. Este datoria lui sa-si asume grijile si pacatele lor, sa ia asupra lui vinovatia lor, sa raspunda pentru ei la Judecata de apoi.

 

Acestea toate apar cu forta in Scrisorile lui Varsanufie si Ioan din Gaza, care regrupeaza aproape 850 de intrebari si raspunsurile primite de la doi "batrani" palestini­eni din secolul al Vl-lea. In rugaciunea sa Varsanufie spune: "Stapane, sau du impreuna cu mine si pe copiii mei in imparatia Ta sau sterge-ma si pe mine din cartea Ta." Iar ucenicilor sai le scrie: "Dumnezeu stie ca nu e bataia ochiului meu, sau clipa in care sa nu te am in minte si in rugaciune.  Si ma ingrijesc eu de tine mai mult decat tu insuti.  Imi pun sufletul cu bucurie pentru tine si rugaciunea mea pentru tine e neincetata.  Si port poverile, gresalele si dispretuirile cuvintelor mele de catre tine si nepasarile tale. Iar tu te-ai facut ca un om care sade sub umbra unui pom. (...) Iau asupra mea zapisul cel impotriva ta. Si nu ie voi lasa in veacul acesta, nici in   cel viitor, cu harul lui Hristos."     

         

Cititorii lui Charles Williams isi amintesc poate de ; principiul "iubirii substituitoare", care joaca un rol cen­tral in romanul sau Coborarea la iad. La Dostoievski, staretul Zosima exprima aceeasi idee: "Nu exista decat o ca­le pentru mantuire, sa iei asupra ta raspunderea pentru  toate pacatele omenesti, (...) sa fii raspunzator in modul cel  mai  sincer pentru  toi si  pentru  toti."  Capacitatea staretului de a sustine si intari pe altul se masoara prin vointa sa de a adopta aceasta cale de mantuire.

 

Relatia dintre parinte si fiii sai duhovnicesti nu este unilaterala. Desi ia asupra sa povara greselilor lor si ras­punderea pentru ei in fata lui Dumnezeu, staretul nu ; poate s-o faca in adevaratul sens decat daca si fiii sai lupta din toata inima pentru propria lor mantuire. "Un  frate i-a zis lui avva Antonie: roaga-te pentru mine! Zis-a lui batranul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, daca  tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu."

 

Cand vorbim de iubirea unui staret pentru cei pe care ii are in grija sa, este important sa dam adevarata sem­nificatie dimensiunii paterne a "parintelui duhovnicesc". Daca tatal si urmasii sai dintr-o familie obisnuita sunt legati, in principiu, intre ei printr-o dragoste reciproca, la fel trebuie sa fie si in familia harismatica a staretului. Dar relatia este inainte de toate in Duhul Sfant si aici, chiar daca nu este vorba de o suprimare, afectiunea omeneasca trebuie sa fie transfigurata si purificata de orice efervescenta emotionala. In aceasta privinta, gasim in Patericul egiptean o povestire zguduitoare. Ioan Tebeul, ucenicul avvei Ammoi, a petrecut doisprezece ani slujind parintelui sau bolnav. in tot acest timp batranul nu i-a multumit si nu i-a spus un cuvant bun macar o singura data. Dar cand a fost pe moarte a spus despre el celorlalti batrani care-l inconjurau: "acesta inger este, nu om." Vedem de aici cat este de necesara detasarea du­hovniceasca. Dar un refuz atat de radical a oricarei ex­presii exterioare de afectiune nu gasim nici in Pateric si inca mai putin in invataturile lui Varsanufie si Ioan.

 

Cea de a treia harisma speciala a parintelui duhovni­cesc este puterea de a transforma mediul inconjurator, material si nematerial. Darul vindecarii pe care-l au ata­tia stareti este un aspect al acestei puteri. Mai general spus, staretul ii ajuta pe ucenicii sai sa perceapa lumea asa cum a creat-o Dumnezeu si cum i-ar placea sa o va­da iarasi. "Putem avea bucurie peste bucurie din lucra­rile Tatalui nostru?, intreba Thomas Traherne. El insusi este in toate." Adevaratul staret este cel care discerne prezenta universala a Creatorului in creatie si-l ajuta si pe altul sa o vada. Cum spune William Blake "daca usile perceptiei ar fi purificate, toate lucrurile i-ar aparea omu­lui asa cum sunt ele, infinite." Staretul are usile per­ceptiei curatite. Pentru omul care locuieste in Dumnezeu nimic nu este demn de dispret sau banal: el vede totul in lumina Taborului, transfigurat de iubirea lui Hristos.

 

"Ce este o - inima milostiva? intreaba Sfantul Isaac Sirul (sec.VII). Este o inima care arde pentru intreaga zidire pentru oameni, pasari, animale, demoni si peniru toat faptura. Cand cel milostiv isi aminteste de ele sau vede ochii sai se umplu de lacrimi. Mila lui e atat de mare si fierbinte, compatimirea sa atat de puternica incat inima i se smereste si nu poate sa suporte sa aud; sau sa vada cel mai mic rau sau cea mai mica suferint; in zidirea lui Dumnezeu. De aceea se roaga si plange fara oprire chiar si pentru animalele lipsite de ratiune, pentru vrajmasii adevarului si peniru toti cei care fac raul, ca Dumnezeu sa-i apere si sa se milostiveasca de ei. La fel se roaga si pentru familia serpilor, atat de mare e compatimirea ce arde fara masura in inima sa cea dupa chipul lui Dumnezeu."

 

O iubire totala ca cea a Sfantului Isaac sau a staretuiui Zosima al lui Dostoievski transforma si obiectul sau face ca fot ce o inconjoara sa devina transparent energiilor necreate ale lui Dumnezeu care stralucesc prin cel ce iubeste. Pentru a intelege mai bine ce implicatii are aceasta transfigurare, sa recitim celebra conversatie dintre Sfantul Serafim de la Sarov si Motovilov, unul din fiii lui duhovnicesti.

 

Acestea sunt cu harul lui Dumnezeu, darurile staretului. Dar fiul duhovnicesc? El nu contribuie la aceasta relatie dintre parinte si fiu in Domnul?

 

Pe scurt, ceea ce ofera el este ascultarea totala si ne conditionata. In Pateric gasim istoria unui monah caruia i s-a cerut sa rasadeasca un bat uscat in nisip si sa-l ude in fiecare zi. Izvorul era atat de departe de chilia lui inca trebuia sa plece seara si sa se reintoarca a doua zi dimineata cu apa. Timp de trei ani a implinit cu credinti porunca invatatorului sau. La sfarsitul acestei perioade nuiaua a inceput deodata sa infloreasca si sa rodeasca. Batranul a cules un fruct, la dus in biserica si i-a invitat pe toti monahii sa-l guste spunand: "veniti, gustati fruc­tul ascultarii." Aceasta istorisire, ca si cele de acelasi fel in care un batran cere ucenicului sau sa fure din chiliile fratilor sau sa-si arunce copilul intr-un cuptor, pot lasa cititorului de astazi o impresie confuza. Par a-l infantiliza pe ucenic sau a-l reduce la un nivel subuman, privandu-l de orice putere de judecata si alegere morala. Suntem tentati sa intrebam cu indignare: aceasta este faimoasa libertate a fiilor lui Dumnezeu? (Rom. 8, 21).

 

Ar trebui sa sublineim trei aspecte. In primul rand, ascultarea fiului duhovnicesc fata de parintele sau nu este impusa, ci liber consimtita. Staretul ne ia vointa in vointa sa numai daca i-o oferim in toata libertatea voin­tei noastre. El nu ne distruge vointa, ci o primeste de la noi ca pe un dar. O supunere din constrangere si fara vo­ia noastra libera nu are, evident, nici o valoare morala. Staretul cere fiecaruia sa-si ofere inima lui Dumnezeu prin faptele sale exterioare.

 

Dar aceasta ofranda voluntara a libertatii noastre nu poate fi facuta odata pentru totdeauna printr-un singur si unic gest. Daruirea trebuie sa fie permanenta si sa du­reze intreaga noastra viata. Cresterea in Hristos va fi pe masura daruirii de noi insine. Darul libertatii noastre trebuie sa fie reinnoit in fiecare zi, in fiecare clipa, in multe feluri si mereu altfel. Aceasta inseamna ca relatia dintre staret si ucenic nu este statica, ci dinamica, infinit diversa iar nu neschimbatoare. In fiecare zi si in fiecare ceas, calauzit de invatatorul sau ucenicul infrunta noile situatii care-i cer de fiecare data un alt raspuns, o noua forma de daruire de sine.

 

In al doilea rand, relatia dintre staret si ucenic nu es­te unilaterala, ci reciproca. Asa cum staretul ii ajuta pe ucenicii sai sa se vada asa cum sunt in realitate, ucenicii il descopera pe staret in proprii lui ochi. Cel mai adesea, un om nu-si da seama de vocatia lui de staret decat atunci cand altii vin la el si doresc sa se lase condusi de el fara rezerve. Aceasta reciprocitate dureaza de-a lungul intregii lor relatii. Parintele duhovnicesc nu are un program elaborat mai dinainte in cele mai mici amanun­te pe care apoi sa-l impuna tuturor la fel. Dimpotriva, daca e un adevarat staret, va avea cuvant diferit pentru fiecare. Si pe masura ce cuvantul sau e mai profund, va fi nu al sau ci al Duhului Sfant si nu-l va cunoaste mai dinainte. Staretul nu se conduce dupa reguli abstracte, ci in functie de situatiile omenesti concrete. Si el, si ucenicul sau abordeaza impreuna fiecare situatie fara sa stie dinainte iesirea, ci asteptand iluminarea Duhului Sfant. Inaintand, invata amandoi.

 

Aceasta relatie de reciprocitate apare clar in unele apoftegme din Pateric in care batranii au fii duhovnicesti mai buni decat ei. Un ucenic, de exemplu, isi surprinde invatatorul in desfranare, dar se preface ca nu a vazut nimic si ramane sub ascultarea lui. Si astfel, datorita rabdarii smerite a ucenicului, parintele este adus la po­cainta si la o viata noua. In asemenea cazuri, nu parinte­le duhovnicesc il ajuta pe ucenic, ci invers. Aceste situ­atii nu sunt, nici pe departe, o regula, dar arata ca une­ori ucenicul este chemat sa dea pe cat a primit.

 

In realitate, relatia nu este bilaterala, ci triunghiula­ra, in afara staretului si a ucenicului exista cu adevarat si cel de al treilea partener: Dumnezeu. Domnul ne-a ce­rut sa nu numim pe nimeni "tata", caci nu avem decat  un singur Tata, Care este in ceruri (Mat. 23,9). Staretul nu este un judecator care nu poate gresi sau o curte de apel, ci un slujitor al Dumnezeului celui viu; nu un dic­tator, ci o calauza si un insotitor pe cale. Singurul si adevaratul "indrumator duhovnicesc", in sensul cel mai profund al cuvantului, este Sfantul Duh.

 

Astfel ajungem la cel de al treilea punct. In cea mai buna traditie a Bisericii ortodoxe staretul a cautat intot­deauna sa evite orice constrangere si violenta duhovniceasca in relatia cu ucenicii sai. Daca, indrumat de Du­hul Sfant, vorbeste si actioneaza cu autoritate, o face cu autoritatea iubirii smerite. In Fratii Karamazov, staretul Zosima formuleaza un aspect esential al paternitatii du­hovnicesti: "Te opresti cateodata dezorientat in fata unor idei, mai ales in fata pacatului cuiva, si te intrebi, sa-l iau cu asprime sau cu smerenia iubirii? E bine sa ras­pundem mereu: cu iubire smerita. De vei hotari de fieca­re data astfel, vei cuceri lumea. Smerenia in iubire este o forta facatoare de minuni, mai mare ca toate si pe care nimic n-o poate egala."

 

Avand grija sa evite orice constrangere mecanica, multi parinti ai Rasaritului crestin nu dau ucenicilor lor o regula de viata, o serie de porunci exterioare ce s-ar putea aplica automat. Cum spune un calugar roman contemporan: "staretul nu este un legiuitor, ci un mistagog." El nu calauzeste impunand niste reguli, ci impartindu-si viata cu cei calauziti. "Un frate l-a intrebat pe avva Pimen, zicand: niste frati locuiesc cu mine: voiesti sa le poruncesc lor? I-a raspuns batranul: nu, ci fa tu in­tai ce este de trebuinta si de voiesc sa traiasca ei singuri vor vedea. I-a zis fratele: voiesc si ei, parinte, sa le po­runcesc. Zis-a lui batranul: nu, ci fa-te lor pilda, iar nu datator de lege."(...) Cand cineva i-a cerut lui Varsanufie o regula amanuntita de viata, acesta l-a refuzat spunandu-i: "Nu, vreau sa fii sub lege ci sub har. Stii ca n-am pus niciodata vreo legatura asupra cuiva, nici asupra noastra, (...) sa nu silesti vointa cuiva, ci sea­mana in nadejde. Caci Domnul nostru n-a silit pe ni­meni, ci a binevestit. Si daca cineva a voit, a ascultat."

 

Sa nu silesti vointa cuiva. Lucrarea parintelui duhov­nicesc nu consta in distrugerea libertatii unui om, ci in a-l ajuta sa vada adevarul prin sine insusi: nu suprima­rea personalitatii, ci ajutor pentru descoperirea de sine, pentru crestere pana la deplina maturitate si devenire a ceea ce este fiecare cu adevarat. Daca, in anumite situa­tii, parintele duhovnicesc cere ascultare neconditionata si in aparenta oarba, aceasta nu e un scop in sine si nu pentru a face din cineva un sclav. Scopul unui asemenea "tratament de soc" este eliberarea ucenicului de "ego"-ul lui neautentic si iluzoriu, ca sa ajunga la adevarata libertate. Parintele duhovnicesc nu impune nimanui ide­ile si nevointele sale. ci-l ajuta pe ucenic sa-si descopere propria vocatie. Cum spunea un benedictin din secolul al XVII-lea, Don Augustin Baker: "Calauzitorul nu-i invata pe ceilalti propria sa cale si nici un anume fel de ru­gaciune, ci cum sa-si gaseasca fiecare calea sa prin sine insusi. Altfel spus, el nu-i decat un usier al lui Dum­nezeu: el trebuie sa conduca sufletele pe calea lui Dum­nezeu, nu pe a sa."

 

In cele din urma, ceea ce da parintele duhovnicesc ucenicului sau nu este un cod de reguli scrise sau orale, nici o serie de tehnici de meditatie, ci o relatie personala, in aceasta relatie, invatatorul creste si se schimba ca si ucenicul, caci Dumnezeu ii calauzeste mereu pe aman­doi. Parintele poate, in diferite ocazii, sa dea ucenicului invataturi orale amanuntite si raspunsuri precise la in­trebari speciale. In alte imprejurari poate sa nu dea nici un raspuns, fie pentru ca a considerat ca intrebarea nu necesita un raspuns, fie pentru ca el insusi nu cunoaste raspunsul. Dar si raspunsurile si tacerile se ofera in ca­drul unei relatii personale. Multe lucruri nu pot fi exprimate prin cuvinte, ci doar transmise in timpul unei intal­niri directe.

 

Dar ce trebuie sa facem cand nu gasim un parinte duhovnicesc? Intr-o prima etapa ne putem indrepta spre scrieri. In secolul al XV-lea in Rusia Sfantul Nil Sorski deplangea raritatea extrema a adevaratilor indrumatori duhovnicesti. Dar fata de zilele noastre erau, cu siguranta, numerosi! "Cautati cu sarguinta, ne propunea el. un indrumator experimentat si demn de toata increderea. Dar de nu-l veti gasi, Sfintii Parinti ne spun sa ne inva­tam de la Sfintele Scripturi, dupa insusi cuvantul Dom­nului." Si cum marturia Scripturilor nu trebuie sepa­rata de cea a Duhului Sfant din viata Bisericii, "cautato­rul" trebuie sa citeasca si scrierile Parintilor si, mai ales, Filocalia. Dar exista un pericol evident: cartile ofera ace­leasi invataturi tuturor, pe cand staretul isi adapteaza sfaturile dupa inima fiecaruia. Cum poate un incepator sa discearna daca un text i se potriveste sau nu? Chiar daca nu are un parinte duhovnicesc in sensul adevarat al cuvantului, trebuie sa gaseasca macar pe cineva cu mai multa experienta decat el, capabil sa-l calauzeasca in lecturile sale.

 

De asemenea, poate sa frecventeze locuri in care ha­rul dumnezeiesc s-a manifestat mai evident si in care ru­gaciunea este extrem de concentrata. Inainte de a lua o hotarare capitala multi crestini ortodocsi, daca nu au un indrumator adevarat, pornesc in pelerinaj la Ierusalim sau Muntele Athos, la vreo manastire sau la moastele unui sfant, sau se roaga pentru a fi iluminati. Eu insumi mi-am luat cele mai grele hotarari din viata mea in felul acesta.

 

In al treilea rand, putem invata de la comunitatlile re­ligioase care au o puternica traditie de viata duhovni­ceasca, in lipsa unui indrumator, mediul monastic ne poate folosi drept "guru"; ne putem forma cu ajutorul timpului liturgic al zilei, cu slujbele sale si tacerile sale, cu echilibrul sau dintre munca manuala, studiu si odih­na. Se pare ca asa a procedat Sfantul Serafim de la Sarov in formarea sa duhovniceasca. O manastire bine orga­nizata intrupeaza intr-o forma accesibila si vie intelep­ciunea mostenita de la numerosii "batrani". Nu numai monahii, ci si credinciosii care raman mai mult sau mai putin timp intr-o manastire pot fi formati si calauziti de experienta vietii comunitare. 

 

Inainte de a incheia acest capitol e bine sa subliniem extrema suplete ce trebuie sa existe intre parinte si uce­nic. Unii ucenici isi pot vedea zilnic parintele, chiar ora de ora, sa se roage, sa manance, sa lucreze impreuna cu el, sau, cum se intampla adesea in pustia Egiptului, sa isi imparta chilia cu el. Altii il pot vedea numai o data pe luna sau pe an; altii il pot vizita pe staret o singura data in viata lor si aceasta sa le ajunga pentru a fi indrumati pe calea cea buna. in plus, exista diferite tipuri de pa­rinti duhovnicesti; cativa dintre ei sunt chiar taumaturgi, ca Sfantul Serafim de la Sarov. Dar multi laici sau preoti, fara sa aiba darurile extraordinare ale staretilor, pot oferi altora sfaturile pe care le cauta. In fine, in paralel cu paternitatea sau maternitatea duhovniceasca,  mai  exista  oricand posibilitatea fraternitatii duhovnicesti.

 

Daca multi oameni cred ca nu-si pot gasi indrumatorul duhovnicesc este si pentru ca il vor intr-un anume fel: cautand un Sfant Serafim, isi inchid ochii in fata calauzei pe care le-o trimite Dumnezeu in realitate. De cele mai multe ori, pretinsele lor probleme nu sunt atat de complicate si, de fapt, ei cunosc deja raspunsul in adancul inimii lor. Dar acest raspuns nu le place pentru ca presupune un efort plin de rabdare si perseverenta. Atunci cauta un fel de deus ex machina care, printr-un singur cuvant miraculos, ar face deodata totul usor. Acesti oameni au nevoie, inainte de toate, sa fie ajutati sa inteleaga adevarata natura a paternitatii duhovnicesti.   

 

Kallistos Ware

 

 



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12828

Voteaza:

Rolul parintelui duhovnicesc 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.