Realitatea tainica a Bisericii

1. Toata existenta e un mister. E un mister cosmosul, e un mister lumea ce ne inconjoara, e un mister persoana mea si sunt mistere semenii mei. Nici una din acestea nu poate fi epuizata de intelegerea mea, desi inteleg multe din ele. Nici una din ele nu e produsa de mine si nu pot face cu ele tot ce voiesc.

Pe de alta parte ele nu ma satisfac deplin, desi satisfac multe din trebuintele mele. Constat atatea insuficiente si imperfectiuni in ele. Oamenii sunt minunati, dar isi pricinuiesc pe langa multe bucurii si nenumarate neplaceri. Lumea obiectelor si cosmosul la fel. De existenta oamenilor sunt legate apoi bolile si moartea, care pun o pecete tragica pe ea.

Toata existenta ce ne inconjoara si a persoanelor umane e un mister dar nu ni se prezinta ca existenta absoluta. Ea nu poate fi de la sine, ea nu are existenta in sine, ea nu poate fi ultima realitate.

Credinta crestina exprima acest caracter insuficient al lumii si al oamenilor prin invatatura ca ea e creata din nimic si sustinuta in existenta de un creator care exista prin Sine, care are toate perfectiunile, care e absolut.

Relatia aceasta a lumii cu Creatorul si Sustinatorul ei absolut precizeaza si mareste caracterul de mister al ei. In existenta ei se manifesta puterea Creatorului si Sustinatorului ei, desi, pe de alta parte, El este transcendent ei. Misterul lumii, misterul omului se definesc astfel ca prezenta activa a transcendentului absolut in existenta lor. Insasi aceasta relatie a lumii cu transcendentul este un mister. Transcendentul prezent in ea in mod activ, il da pe de o parte adancimea si complexitatea ordonata, pe de alta o arata ca lipsita in ea insasi de caracterul absolut, sau ca avandu-si adancimea, complexitatea si durata nu prin ea, ci prin transcendentul creator si sustinator. Psalmistul a descris in cuvinte de nedepasit acest dublu aspect al lumii : "Cat s-au marit lucrurile Tale, Doamne. Toate intru intelepciune le-ai facut... Toate catre Tine asteapta ca sa le dai lor hrana la buna vreme... Deschizand Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunatati. Iar intorcandu-Ti Tu fata de la ele, se vor tulbura. Lua-vei Duhul Tau de la ele si se vor sfarsi si in tarana se vor intoarce. Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pa-mantului" (Ps. 103, 25, 29-31).

Sf. Atanasie a numit aceasta legatura a lumii create cu Creatorul, in "Cele trei Cuvinte contra Arianilor", "participare". Dar cine poate intelege sensul acestei "participari" ? Ea nu inseamna ca puterile lui Dumnezeu devin puteri ale fiintei lumii, dar intr-un fel oarecare lumea nu ramane separata de acele puteri. Puterile lui Dumnezeu lucreaza pe de o parte asupra lumii, pe de alta prin lucrarea lor se nasc si se sustin in ea puterile proprii ei si asemanatoare puterilor si insusirilor divine. In puterile si lucrarile lumii sunt prezente si active puterile si lucrarile divine.

Fiecare din partile lumii aflandu-se in aceasta relatie cu transcendentul, se afla in misterul general al ei, sau face parte din misterul ei atotcuprinzator. Dar singura persoana umana e constienta de acest mister al lumii si de faptul ca face ea insasi parte din acest mister, fiind un mister mai mare decat lumea. S-ar putea spune ca in ea se realizeaza misterul relatiei cu transcendentul divin intr-un mod potentat, avand in intelegerea si simtirea lui constienta o capacitate deosebita de relatie cu acest transcendent.

2. Dar insuficientele lumii nu se fac aratate in mod necesar prin insusi caracterul ei creat. Creatorul transcendent si absolut ar putea-o umple de perfectiunile Lui. Aceste insuficiente se actualizeaza prin libertatea oamenilor ca creaturi constiente. Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul lumii, a facut ca participarea deplina a ei la perfectiunile Lui sa depinda de libertatea fiintelor constiente pentru care a creat-o. El n-a dat lumii numai statutul inferior de creatura, ci a compensat aceasta inferioritate ontologica inevitabila ei cu putinta de a o coplesi folosindu-se de libertatea fiintelor constiente din ea pana la gradul de a se putea bucura de toate perfectiunile Lui ca daruri venite de la El, daca aceste fiinte I se deschid prin pretuirea ce o acorda aceste daruri, datorita intelegerii cu care sunt inzestrate.

Nefolosind fiintele constiente create aceasta demnitate a libertatii in sens pozitiv, au iesit la suprafata atat in ele cat si in lume o multime din insuficientele ei ontologice ca creaturi, intrucat prezenta activa a lui Dumnezeu in ele s-a diminuat cu voia fiintelor constiente. Iar prin aceasta insusi caracterul de mister al creatiunii s-a slabit, odata cu capacitatea omului de a-1 sesiza.

3. Dumnezeu care n-a dat fiinta lumii create ca alta forma de existenta decat pentru a se umple si ea de perfectiunile Lui nu a renuntat insa la acest scop al Lui, ci a folosit un alt mijloc pentru a o umple de ele. Astfel a realizat misterul suprem al prezentei Sale active in creatiune, unind umanitatea creata cu insusi Fiul Sau in mod nedespartit, prin faptul ca Acesta s-a facut purtatorul personal al ei, pentru ca de venind unul dintre oameni, fara sa inceteze a fi si Fiul lui Dumnezeu, sa-i poata avea pe acestia mai usor in cea mai intima legatura cu Sine.

El ramane ca prezenta activa unita prin firea Sa omeneasca purtata de persoana Sa neincetat intre oameni, putandu-le comunica astfel mai usor perfectiunile Sale dumnezeiesti. El s-a facut astfel centrul misterului celei mai depline prezente active a transcendentei divine in creatiune, centrul creatiunii ridicate la unirea maxima cu El, la starea de mister suprem, ca Biserica. Toti cei ce se pun in comunicare cu Hristos ca Persoana divino-umana, devin trupul Lui in sens extins, sau madularele Lui, atragand si lumea obiectelor de care se folosesc in aceasta legatura cu El. "Iar voi sunteti trupul lui Hristos si madulare fiecare in parte" (I Cor. 12, 27).

Hristos este misterul culminant central in continua iradiere de putere si de atractie la unirea cu Sine a oamenilor, facand din aceasta unire, al carei focar este, misterul largit al Bisericii. El este izvorul continuu curgator de putere in Biserica, intretinand neincetat viata dumnezeiasca in ea. Prin aceasta cei ce primesc din puterea Lui devin tot mai intim uniti nu numai cu El, ci si intreolalta. Viata curgatoare din Hristos fiind o viata a iubirii, patrunde in ei ca o alta Persoana dumnezeiasca, adica ca Duhul Sfant. Duhul Sfant ii incalzeste pe oameni de dragostea fata de Hristos, ii face sa simta dragostea Lui de Frate central al lor si le insufla dragostea Lui filiala fata de Tatal. Simtindu-se toti frati ai aceluiasi Hristos si fii ai aceluiasi Parinte al Lui, se simt si intre ei frati. Ei intra prin aceasta intr-o viata de comuniune tot mai deplina, insufletita tot mai mult de Hristos, articulandu-se spiritual ca madulare ale trupului Lui. "Caci precum trupul este unul, dar are multe madulare, iar toate madularele trupului fiind multe sunt totusi un trup, asa si Hristos. Pentru ca noi toti intr-un Duh ne-am botezat ca sa fim un singur trup... Si toti la un Duh ne-am adapat" (I Cor. 12, 12-13).

Dar Hristos care ne comunica viata umanitatii Sale desavarsit indumnezeite este Hristos cel inviat. El ne comunica viata umanitatii Sale inviate, pregatindu-ne si pe noi pentru inviere. In felul acesta Biserica este locul spiritual in care Hristos comunica treptat prin Duhul Sau cel Sfant si de viata Facator umanitatii noastre umanitatea Sa inviata si deci viata ei netrecatoare. Biserica este locasul in care suntem pregatiti spre invierea si viata de veci. Este laboratorul in care suntem readusi la inaintarea spre tinta proprie firii noastre.

4. Caci omul este creat pentru viata de veci, ca viata de vesnica relatie iubitoare cu Dumnezeu ca Tata si ca Frate in Duhul cel Sfant, care ne uneste cu Ei in iubire si ne umple de viata Lui. Fiecare om e creat spre viata de veci, pentru ca fiecare este unic in modul sau de a intelege existenta, de a o trai si de a se comunica prin iubire lui Dumnezeu cel vesnic si semenilor sai, ca si de a primi comunicarea vietii de la ei. Nici unul nu poate fi inlocuit cu vreun altul. Nici unul nu se repeta. Dumnezeu n-a creat aceasta bogatie de moduri personale ale existentei si ale intelegerii ei si ale comunicarii iubitoare pentru a le lasa sa se piarda, ci pentru ea sa se imbogateasca fiecare in relatie cu toate modurile de intelegere si comunicare iubitoare deosebite intre ele. Si fiecare persoana e chemata sa creasca la nesfarsit prin cunoasterea si primirea bogatiei spirituale infinite a lui Dumnezeu, pulsam comunicare cu noi in Hristos, comunicare de care depinde puterea sa inepuizabila de a se comunica mereu altfel si altfel celorlalti si de a primi comunicarea lor.

Si fiecare om este unic in capacitatea sa de imbogatire spirituala si de comunicare inepuizabila si mereu noua ca o fiinta intreaga, formata din suflet si trup. Pe fata vazuta a fiecarui om se reflecta unicitatea lui oricate miliarde de fiinte umane au existat pana acum si vor exista. Fiecare fata arata prin aceasta un alt mod de spiritualizare a materiei din trupul sau, un alt mod de a se comunica spiritual prin materie, un alt mod de a-i da un sens si o frumusete spirituala. Dar comunicarea aceasta e cu atat mai bogata si mereu noua si plina de atentie fata de ceilalti cu cat omul e mai putin preocupat de grija de a satisface in mod egoist placerile oarbe ale trupului. Cand se intampla aceasta, comunicarea lui spirituala si imprimarea fetei lui de un sens luminos e impiedicata de grija egoista de sine, de intentiile de a atrage la sine in mod lacom mai multe mijloace pentru placerile sale prin inselarea altora, prin dominarea lor, ceea ce trezeste si neincrederea altora fata de sine. Comunicarea devine saraca, monotona, lipsita de dragoste, legaturile intre oameni slabesc.

Dar odata cu acetasta, slabind puterea spiritului asupra trupului, acesta cade sub puterea unui proces de descompunere a elementelor componente care-l duce pina la moarte. Asa s-a introdus coruperea si moartea in lume de la inceputul omenirii. Procesul acesta imprimandu-se intregii materii universale, moartea nu mai putea fi invinsa decat intr-un trup purtat de Fiul lui Dumnezeu insusi. Si El n-a invins-o ocolind-o, pentru ca ceasta n-ar fi fost o victorie care poate fi insusita de omul care mai intai moare ca sa ajunga la inviere. Iar daca moartea ar fi fost invinsa prin ocolirea ei, s-ar fi luat umanului putinta de a creste spiritual pana la a nu se mai teme de moarte chiar stiind-o ca vine, de a crede ferm in Dumnezeu care il va ridica din moartea pe care va avea s-o suporte. Mai ales s-ar fi luat Fiului lui Dumnezeu prilejul de a-si aiata iubirea fata de om mergand pana la moartea Sa ca om si oamenilor in general prilejul de a-si arata detasarea lor totala de forma actuala a lumii si de a merge pana la jertfa vietii proprii din credinta in Dumnezeu si din iubirea fata de semeni.

5. De aceea in Epistola catre Evrei se pune in relief accentuat imortanta jertfei lui Hristos pentru mantuirea noastra. In aceasta se arata ca mantuirea noastra nu se infaptuieste numai prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu asupra oamenilor, ci si prin jertfa adusa de El lui Dumnezeu pentru noi, ceea ce implica trebuinta ca si noi sa ne aducem jertfa lui Dumnezeu pentru a ne elibera de egoism, aratandu-ne dragostea fata de Dumnezeu si de semeni si prin aceasta deschizandu-ne dragostei lui Dumnezeu adusa noua de Fiul Lui si eficientei ei asupra noastra. Ca sa ne comunice acest duh de jertfa,- Hristos se afla continuu in stare de jertfa in fata Tatalui. De aceea are "o preotie netrecatoare" (Evr. 7, 24).

El e "Arhiereul care s-a asezat de-a dreapta tronului slavei in ceruri, Slujitor altarului si cortului celui adevarat", prin "jertfa fara de pata" a sangelui Sau (Evr. 8, 1-2 ; 9, 14).

In aceasta stare de jertfa ni se impartaseste si noua, ca din puterea ei sa ne aducem si noi jertfa, "slujind Dumnezeului celui viu" (Evr. 9, 14). Daca noi nu putem intra la Tatal decat in stare de jertfa curata, parasind egoismul nostru, cum spune Sf. Chiril din Alexandria, iar in stare de jertfa curata nu putem ajunge decat unindu-ne cu Hristos, este evident ca Hristos e intr-un exercitiu neincetat al arhieriei Sale, in calitate de Cel ce se aduce jertfa Tatalui nu numai pe Sine ci si pe noi, luandu-ne si pe noi ca impreuna-preoti ai jertfei de noi insine din puterea jertfei si arhieriei Lui.

Jertfa noastra de buna voie consta nu numai in acceptarea mortii cu sentimentul ca ne predam Tatalui ceresc, ci si intr-o curatie tot mai deplina de faptele egoismului nostru pacatos. In acest sens Hristos cel ce ni se impartaseste in starea de jertfa adusa Tatalui "curata cugetul nostru de faptele cele moarte" (Evr. 9, 14). Prin aceasta ne facem si noi tot mai deplini fii ai Tatalui impreuna cu Hristos si frati intre noi, tot mai inseparati ca fii ai Tatalui si frati ai Fiului si intre noi.

Asa ne pregatim de inviere din puterea jertfei lui Hristos cel jertfit si inviat pentru noi, murind omului vechi, sau mort, omului opac si uscat si inchis intre zidurile strimte ale egoismului sau. Asa ne pregatim sa intram in comuniunea larga si desavarsita a imparatiei lui Dumnezeu, care e una cu viata netrecatoare a invierii.

Fara lupta de biruire a egoismului nostru prin unirea cu Hristos cel jertfit si inviat prin primirea Duhului Sau cel Sfant, nu putem ajunge la comuniunea desavarsita cu Hristos si prin aceasta intre noi in viata viitoare, sau la starea de Imparatie a lui Dumnezeu, in care fiecare vom avea toate ale lui Dumnezeu si ale tuturor. Numai asa vom deveni toti desavarsit transparenti si intimi, nemaifiind intre noi nici o retinere banuitoare, nici o despartire tematoare, nici un intuneric izolator.

6. Spre aceasta stare ne pregateste Biserica, imparatia anticipata a lui Dumnezeu. Pregatirea aceasta spre misterul desavarsit in care "Dumnezeu va fi totul in toate" (I Cor. 15, 28), cand vor fi adusi toti prin jertfa lui Hristos la vesnica desavarsire a comuniunii (Evr. 10, 14) se face prin impartasirea continua a tuturor de Hristos, atat pentru a primii tot mai multe din bogatiile dumnezeiesti desavarsite asezate in umanitatea Lui, cit si pentru a se uni tot mai mult intreolalta. Impartasirea aceasta se face in forme multiple: prin credinta unitara in Hristos, prin rugaciunea unora; pentru altii, facute in mare parte impreuna, prin viata curatita de egoism si daruita cu dragoste lui Dumnezeu si altora, prin tot felul de fapte de intrajutorare, iar in modul cel mai accentuat prin sacramente sau mistere.

Prin (toate acestea Hristos intretine Biserica in calitate de mister atotcuprinzator, sau in ele se manifesta calitatea de mister unitar al Bisericii. Prin toate Hristos ne comunica pe Duhul Sau cel Sfant, care aduce viata Lui jertfita si inviata in noi, innoindu-ne pe noi cei omorati prin pacat, implinindu-se cuvantul Psalmistului: "Trimitte-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului" (Ps. 103, 3).

Prin toate ne intareste duhul nostru, care ne va face pregatiti pentru a fi inviati intr-un trup corespunzator, in care duhul nostru sa se poata manifesta neimpiedicat si intr-un univers reinnoit, transfigurat, care sa ne arate si sa ne faca in stare sa ne comunicam toti in mod desavarsit tuturor, neimpiedicati de distanta, si sa ne faca simtita in mod suprem prezenta si lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu, intr-un univers devenit intreg misterul culminant, sau Biserica atoatecuprinzatoare ca suprema comuniune si transparenta luminoasa a tuturor in Hristos, Dumnezeu inomenit.

Chiar moartea noastra cu trupul are un mare rol pozitiv in conducerea noastra spre comuniunea desavarsita cu Hristos si cu cei ce cred in El, in imparatia cerurilor. Caci socul trait prin moarte diminueaza motivele care ne-au impiedicat in viata terestra sa ne daruim unii altora intr-o comunicare totala. Moartea relativizeaza aceste motive, aratan-du-ne totala noastra dependenta de Dumnezeu si lasandu-ne o vreme fara trupul coi trebuintele lui pamantesti, care alimenteaza in mare parte egoismul nostru. Iar faptul de a nu mai putea comunica unii cu altii prin trupuri e compensat de dorul marit de a comunica odata si prin ele in mod desavarsit.

7. Dar numai cei ce cred ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a facut om si ca El s-a jertfit pentru noi pe cruce si a inviat ca om pentru a ni se comunica si noua in stare jertfita si inviata in misterele in care se activeaza misterul general al Bisericii, prin care li se alimentetaza nadejdea invierii, sunt condusi spre vesnica si desavarsita comuniune cu El si cu semenii in viata viitoare, sunt condusi spre Biserica din cer, ca mister al prezentei desavarsite a lui Hristos si a Duhului Sfant si al unitatii desavarsite a tuturor in imparatia cerurilor.

Totusi cei ce au o credinta stirbita in Hristos cel adevarat si practica o impartasire redusa de El prin sacramente imputinate, sau golite de deplina prezenta a lui Hristos, intrucat au slabit trairea unitara in misterul Bisericii, mister maxim in conditiile vietii pamantesti, nu se afla cu totul, in afara de acest mister. Caci chiar prin calitatea de creatori fac parte in oarecare masura din el. Dar intrucat nu se afla aici in plinatatea misterului unirii Cuvantului lui Dumnezeu cu creatiunea, nu se pregatesc pentru o comuniune deplina cu El si cu cei uniti cu El nici in viata viitoare. Intre multele locasuri ale Tatalui (Ioan 14, 2) ei se vor afla in locasuri mai putin luminoase, mai putin transparente si intr-o comuniune mai putin desavarsita cu Hristos si cu cei uniti in mod desavarsit cu El. Ei nu se vor impartasi nici acolo de plinatatea vietii lui Hristos si a bogatiei spirituale a semenilor lor aflati in deplina comuniune cu Hristos total transparent pentru ei, ca si ei initreolalta.

Parintele Dumitru Staniloae