Visul civilizaţiei bizantine a fost o societate creştină universală, administrată de împărat şi călăuzită spiritual de Biserică. Acest proiect avea la bază un singur program socio-politic şi se întemeia pe faptul că omul, prin firea lui, este „teocentric” în toate aspectele vieţii sale şi răspunzător de soarta întregii creaţii.
Sf. Constantin cel Mare a fost primul conducător politic sub domnia căruia Biserica şi Statul s-au aflat într-o deplină armonie.
Odată cu Edictului de la Mediolanum, din anul 313, s-a pus bazele așa-numitei „Simfonii bizantine” între Biserică şi Stat, care a însemnat stabilirea unor raporturi de conlucrare între cele două puteri autonome, pentru binele oricărui popor.
În mod concret, legislaţia civilă contribuia la buna organizare materială a Bisericii, în timp ce învăţăturile morale şi canoanele bisericeşti deveneau legi civile.
Prin politica sa înţeleaptă, Sf. Constantin cel Mare s-a dovedit a fi mai curând un „apostol”, și nu un simplu conducător politic. Actul său de conducere a însemnat jertfă şi slujire a aproapelui, deasupra oricărei dorinţe egoiste de a stăpâni oamenii, fără viziune şi realism, trăsătură comună multor lideri politici, animați doar de interese personale.
Din păcate, modelul apostolatului împăratului Constantin cel Mare a rămas valabil doar pentru perioada istorică respectivă. Pentru lumea secularizată de azi, acest model nu mai atrage pe nimeni. Cu toate acestea, apostolatul constantinian este la fel de actual, în contextul realităţii lumii contemporane, deoarece ne arată că nimeni nu poate conduce în sens constructiv o societate, dacă nu este călăuzit de Dumnezeu în şi prin Biserică.
Conceptul de stat creştin nu poate fi despărțit de o așa-zisă „teologie politică”. De asemenea, instituțiile statului nu se rezumă la ceva abstract și impersonal, ci au în componența lor oameni. Din acest motiv, actul de conducere se poate săvârşi doar urmând calea virtuţilor creştineşti, atunci când reprezentanţii aleși prin vot urmează calea binelui, a dreptății şi a iubirii.
Astăzi, întrucât susţinem că autoritatea statală trebuie să fie laică, am ajuns să ignorăm aspectul moral, credința conducătorilor politici, chiar și competența lor, încurajându-i astfel să devină dictatori, în niciun caz slujitori, după cuvântul lui Iisus Hristos: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc.
Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20, 25-28).
În condiţiile actuale se constată că Europa, în mare parte fostul Imperiu Roman de Apus şi de Răsărit, îşi neagă rădăcinile creştine, cultivând un „anti-apostolat” creştin. Astfel, în numele unei aşa-zise „toleranţe” și a drepturilor omului, Europa trădează de fapt principiile creştine.
Fără liantul spiritual al iubirii, fără respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi fără o atitudine corectă faţă de lucrarea Bisericii în viaţa credincioşilor, orice încercare de a realiza unitatea și comuniunea între oameni este sortită eşecului.
Atâta timp cât reperele creştine, valorile spirituale şi morale nu sunt luate în considerare, unitatea de odinioară a Europei nu va putea fi refăcută, având la bază doar temeiuri politice şi economice. Se poate spune că, toate eforturile menite să restabilească unitatea continentală, ar avea o altă finalitate, dacă ar porni de la exemplul colaborării Sf. Constantin cel Mare cu Biserica.
Astăzi, ca şi în trecut, rămâne la fel de actuală întrebarea: cum se poate afirma creştinul ca om responsabil faţă de viaţa societăţii, faţă de întreaga creaţie sau cum poate susţine o acţiune caritabilă în condiţiile unui stat totalitarist sau secularizat?
Însăşi întrebarea dezvăluie în sine existenţa unei contradicţii şi a unui obstacol în calea realizării personale, tocmai tensiunea permanentă existentă între aspiraţia omului spre împlinire şi politica restrictivă și discriminatorie a statului.
Sistemul bizantin a presupus că Statul poate să devină creştin prin sine însuşi. Istoria recentă a dovedit însă caracterul utopic al unui asemenea ideal şi a descoperit chipul decăzut al Statului.
Învăţătura ortodoxă nu se aseamănă sistemelor şi ideologiilor. Dimpotrivă, ea caută să transfigureze şi să încreştineze societăţile, preschimbându-le treptat, din interior, iar semnele ei sunt milostenia şi dragostea jertfelnică.
Ortodoxia a urmat calea „evoluţiei inimii”, dincolo de așa-zisul progresul material, chemându-l pe om să-şi desăvârşească modul de viaţă, de gândire și de trăire. Această transfigurare în Duhul Sfânt devine „cheia” adevăratei istorii, istoria luminii, a focului mereu prezent, care cuprinde şi pătrunde totul. Inima omului, când este atinsă de lumina divină, devine inima lumii şi comunică lumină, descoperind lucrurile şi fiinţele în adevărul lor hristic, în lumina Schimbării la Faţă (Olivier Clement, „Puterea credinţei”, Edit. Pandora, Târgovişte, 1999, p. 202).
Contribuţia omului rămâne efortul ascetic de curăţire interioară şi de lucrare a virtuţilor, iar ca împlinire, lucrarea propriu-zisă a Duhului Sfânt înlăuntrul acestuia. În acest context se remarcă datoria pe care o are orice creştin de a-şi curăţi sufletul de patimi, deoarece cele dumnezeieşti se cunosc numai prin vedere duhovnicească.
De aici importanţa lucrării lăuntrice în viaţa credincioşilor, susținută printr-un dialog constructiv între Biserică şi autorităţile lumeşti, cu impact direct asupra dezvoltării ulterioare a civilizaţiei creştine.
La fel ca în trecut, și astăzi sunt destule voci care critică importanţa acordată acestui aspect. Motivul este unul simplu: creştinismul, prin valorile propovăduite și cultivate, deseori deranjează, ceea ce arată că dorinţa de a face bine este întotdeauna obstrucţionată de dictatura lumească.
Sf. Constantin cel Mare a fost acuzat, pe nedrept, că s-a folosit de Biserică în scopuri electorale, părere ce s-a propagat până în zilele noastre, aspect întâlnit în mod real la mulți politicieni contemporani. Din acest motiv, unii oameni se arată iritaţi de orice încercare de cooperare între autorităţi şi Biserică. Alţii, din contră, au afirmat că Biserica a profitat de aşa-zisele „slăbiciuni evlavioase” ale împăratului, asumându-şi rolul de „Stat în Stat”, critici care apar şi astăzi la adresa clerului.
Cert este că, prin despărţirea care se urmăreşte astăzi între Stat şi Biserică, se doreşte de fapt crearea unor țări laice, ateiste. Acest aspect se poate lesne observa, mai ales în ultimii ani, în multe state ale Europei, unde societatea civilă, alcătuită din minorităţi, încearcă să submineze autoritatea Bisericii, impunând forțat legi contrare valorilor creștine perene.
„Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu (pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu), ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii” (Efes. 6, 13-15).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.