Din pacatosi, sfinti

• « Inapoi
• Inainte »

Mantuitorul nostru a intemeiat si are numai o Biserica crestina si nu opt sute. Biserica aceasta, e una, e sfanta, pentru ca Sfant este Intemeietorul si, ca atare, ramane mereu sfanta, ba chiar sfinteste pe pacatosi. Celelalte "biserici" - casele de adunare ale sectelor - nu sunt sfinte pentru ca sunt intemeiate de oameni robiti, razvratiti, si ca atare nu sfintesc pe nimeni. Biserica lui Hristos e soborniceasca, adica sta pe temelia celor sapte soboare a toata lumea si, prin furtunile istoriei, e carmuita nevazut de Mantuitorul Insusi, nu de vreun inlocuitor al Sau, mai presus de soboare. Biserica in care ne mantuim a apostoleasca, adica isi are slujitorii urmand ca dar, prin punerea mainilor unii de la altii in sir neintrerupt, suind pana la Apostoli si prin ei la Iisus Hristos. Toate celelalte "biserici" ivite dupa aceea prin chiar aceasta, sunt alaturea de cale, deci alaturea de mantuire.

Prin urmare, cei ce stam sub semnul Crucii, cata vreme petrecem in cortul pamantesc, urmam calea mantuirii in obstea Bisericii vazute sau luptatoare. Pe ea n-o innegreste rugina rautatii, produsa de imprejurarile pamantesti. Ea ramane nemiscata si nestirbita, deoarece, cu toate ca e arsa din vreme in vreme in cuptorul prigoanelor si incercata de furtunile necontenite ale ereziilor, ea nu sufera sub povara incercarilor nici o slabire in invatatura sau viata, in credinta sau randuiala ei. De aceea se intareste prin Har, intelegerea celor ce cugeta la ea cu evlavie. Ea cheama, pe de o parte pe necredinciosi, daruindu-le lumina cunostintei adevarate; pe de alta parte pastoreste cu iubire pe cei ce contempla tainele ei, pazind nepatimas si fara betesug ochiul intelegeri lor.

Biserica de pe pamant se numeste luptatoare, pentru ca aci, sub povatuirea ei, insii din obste au de purtat o intreita lupta, care tine o viata intreaga: lupta cu ei insisi, cu patimile contra firii, dupa trup si dupa duh; o lupta cu lumea indiferenta si necredincioasa; si lupta impotriva uneltirilor vicleanului.

Pastorirea Bisericii urmareste ca nici unul din fiii Tatalui sa nu se invrajbeasca in sine insusi, sau sa se rupa din obste si din duhul dragostei lui Hristos. Caci El e cel ce uneste obstea laolalta, deci nimeni nu se mantuieste razletindu-se de Biserica, oricat ar crede ca in dansul salasluieste Duhul lui Hristos.

Iar Biserica din Ceruri se numeste biruitoare, fiindca e alcatuita din: obstea bunilor biruitori mucenici, a sfintilor slujitori si cuviosi si a tuturor sfintilor purtatori si marturisitori de Dumnezeu, unde sunt asteptati toti ucenicii Domnului care vor mai fi pana la sfarsitul veacului.

Calea mantuirii, prin urmare, ne desprinde de pamant spre Cer, ca pe unii ce stim ca de la Dumnezeu am iesit si iarasi la Dumnezeu ne-ntoarcem si lasam lumea ... Amin.

Lupta mantuirii

Pe o asemenea marita cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai intai in obstea Bisericii, ca sa fie condus de mana nevazuta a Mantuitorului prin preoti, ucenicii Sai vazuti, trimisi de El in fiecare rand de oameni. Caci au zis Parintii de demult cuvantul acesta: Cine vrea sa se mantuiasca cu intrebarea sa calatoreasca; pentru ca oricine s-a hotarat sa iasa din calea pacatelor, sau din galceava faradelegilor, se va trezi ca i se vor ridica impotriva trei vrajmasi, unul dupa altul: lumea, trupul si diavolul.

Prin lume se intelege categoria pacatului, se intelege turma oamenilor necredinciosi, cei ce din toata voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mantuitorul. E gura satului, gura vecinului si, de multe ori, gura si faptele celor dintr-o casa cu tine. Acestia, sau lumea, iti iarta orice ticalosie ai face, dar nu te iarta nicidecum sa le-o iei cu un pas inainte si sa te faci mai bun. Oamenii acestia ai lumii, au o ciudata rusine de a fi buni. Bunatatea ii arde, si se trudesc sa te scoata de vina cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, planul oamenilor si slava desarta.

Cine vrea sa biruie aceasta prima piedica in calea mantuirii, are la indemana acestea trei: rabdarea, iertarea si rugaciunea. Cu aratarea rabdarii suntem datori in primul rand pentru ca, mai inainte de a veni la calea lui Dumnezeu, sau la ostenelile mantuirii, faceam si noi ale lumii, umbland in faradelegi si chinuind pe altii, si astfel ne-am bagat datori la aceleasi. Deci, acum trebuie sa platim ale noastre cele de atunci, ca pentru rabdare sa dobandim mantuirea de la Dumnezeu. Asa trebuie sa platim acum cu durere, ceea ce am facut odinioara cu placere. Multe din cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra, sau spre stingerea pacatelor noastre trecute, sau spre indreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit incercarea, nu se razvrateste cand este lovit -mai ales daca-i constient de pacatul sau - nici nu invinovateste pe acela prin care i-a venit incercarea, nu se razvrateste cand e lovit. Fie prin acela, fie prin altul, el a vrut sa bea paharul judecatilor dumnezeiesti. Nebunul insa roaga pe Dumnezeu sa-l miluiasca; dar venind mila n-o primeste, fiindca n-a venit cum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit ca e de folos. Si de aceea se face nesimtitor si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu oamenii, alteori huleste pe Dumnezeu. El se arata nemultumit si nu vede decat bata.

Cine vrea sa biruie lumea e dator sa ia arma rar folosita a iertarii, oricate necazuri ar patimi de la oamenii lumii acesteia. Cine vrea sa biruie lumea se roaga Tatalui sau in ascuns sau in gand, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricat de intunecata purtare ar avea si oricate rele ti-ar face. Caci rabdarea raului, iertarea fratilor si rugaciunea in ascuns au mare putere inaintea lui Dumnezeu, caci pentru ca biruie El in ascuns omului, intorcand spre bine cele pornite de la lume cu rautate.

Staruind in acestea te-ai facut pricina de mantuire si pentru fratele tau din lume. Rugaciunea nu judeca ci se smereste, aducandu-ne aminte gresalele noastre, nu ale lumii. Rugaciunea adevarata cere iertarea lumii, nu osandirea ei. Noi nu stim tainele lui Dumnezeu; pe cine mantuieste din lume si pe cine osandeste. Daca pe cel ce se salbaticeste asupra ta, din pricina intunecimii sale, il stie Dumnezeu ca se va mantui, mantuirea lui o va face-o si cu ajutorul tau, prin aceea ca-ti da darul rabdarii, al iertarii din inima si al rugaciunii. Daca insa fratele acela mai are de chinuit in robie straina, sau chiar isi va pierde sufletul, la purtarea ta cea dreapta dupa Dumnezeu, rautatea lui va creste si se va salbatici cu totul impotriva oamenilor si impotriva lui Dumnezeu.

Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputinciosi, o turma de inactivi, oricat s-ar parea rabdarea raului o slabiciune a binelui, caci ei sunt ostasii Imparatului, care prin rabdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci si toata stapanirea mortii.

Iar despre nevointa care doreste rabdarea si credinta sfintilor, putem spune ca e singura cale ingaduita si in stare sa mistuie puterea raului si sa o faca fara rost si fara vlaga in lume.

• « Inapoi
• Inainte »