Dumnezeu ca Treime

• « Inapoi
• Inainte »

Dumnezeu ca Treime

Parintii rasariteni pun in centrul reflectiei lor teologice Revelatia: descoperirea vietii si vointei divine. Dumnezeu Se descopera pe Sine in ordinea naturala (Rom. 1, 20), dar numai ca si Creator, Domn si Judecator. Cunoasterea lui Dumnezeu ca Mantuiror si Izbavitor, Care ne comunica profunzimile iubirii Sale si ne face partasi la viata Sa divina, este ceruta de revelatia speciala care-si gaseste expresia in Scriptura, in definitiile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice si in experienta Bisericii. Toate acestea formeaza ceea ce numim Sfanta Traditie, care vorbeste despre cunoasterea lui Dumnezeu, indispensabila mantuirii umanitatii.

 Intreaga Revelatie este, in cele din urma soteriologica. Ea este data, asa cum arata Liturghia euharistica, "pentru viata lumii si mantuirea ei". Totusi, pentru Parintii greci, aceasta nu inseamna ca il cunoastem pe Dumnezeu numai in actele sau lucrarea Sa mantuitoare. Putem, de asemenea, cunoaste, intr-o oarecare masura, despre fiinta lui Dumnezeu. Prin urmare, ei fac o distinctie intre teologie si iconomie. Primul termen se refera la relatiile din sanul divinitatii, iar al doilea la lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in creatie. Adevarata teologie priveste deci ceea ce am putea numi "Treimea imanenta", pe cand lucrarea mantuirii este o expresie a "Treimii iconomice", Dumnezeu ad extra. Distinctia este oarecum artificiala, dar folositoare, atata vreme cat permite afirmarea cunoasterii noastre despre Dumnezeu care nu se limiteaza la "actele Sale atotputernice" in istorie, ci care include si o perceptie a lui Dumnezeu asa cum este in El Insusi, dincolo de relatia Sa cu creatia.

 Continutul acestei cunoasteri revelate a lui Dumnezeu este exprimat in modul cel mai adecvat in limbajul primelor doua Sinoade ecumenice, ca unire a celor trei Persoane divine (hypostasis) intr-o singura Natura sau Esenta divina (ousia). Potrivit sintezelor teologice facute de Parintii capadocieni ai veacului al patrulea (Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz si Grigore de Nysa), cele trei ipostasuri se disting in cele din urma doar datorita originii lor. Tatal este "nenascut" din vesnicie, Fiul este din vesnicie "nascut" din Tatal, iar Sfantul Duh "purcede" din vesnicie din Tatal. Consubstantiale (homoousios, "de aceeasi natura (divina) si fara de inceput, cele trei impartasesc nu numai aceeasi esenta sau natura, ci si aceeasi vointa, aceeasi energie sau activitate.

 In experienta umana, vointa divina este exprimata ca "iconomie", actiunea prin care Dumnezeu mantuieste omenirea si universul laolalta. Cu totul inaccesibil in natura Sa divina, Dumnezeu Se descopera pe Sine si isi exercita vointa prin ipostasurile sau Persoanele divine. Teologia bizantina descrie aceasta "iconomie" in termeni de "hristologie pneumatica". Aceasta accentueaza absoluta unire fara amestecare a lucrarii conjugate a Fiului si Duhului Sfant in vederea conducerii credinciosilor spre cunoasterea si unirea cu Tatal. Revelatia si harul izbavitor vin de la Tatal prin Fiul si se manifesta si sunt facute accesibile de Sfantul Duh in Biserica. Hristologia pneumatica distinge o dubla miscare dinspre divinitate inspre lume. Pe de o parte, credinciosii experiaza prezenta puterii mantuitoare a Cuvantului lui Dumnezeu, iar Cuvantul sau Fiul divin trimite apoi Duhul peste comunitatea credinciosilor (In. 15, 26; In. 16, 7; F. Ap. 2, 23). Pe de alta parte, Duhul "trimite" Fiul prin Intrupare (Lc. 1, 35) si il manifesta prin Inviere (Rom. 1, 4; I Tim. 3, 16; sensul probabil al expresiei edikaiothe en pneumati). El continua apoi sa-l reveleze pe Fiul sau pe Cuvantul vesnic in era eshatologica a Bisericii. Aceasta "dubla revelatie" -a Fiului prin Duhul si a Duhului prin Fiul -face posibila cunoasterea lui Dumnezeu, pe care Iisus o numeste "viata vesnica" (In. 17, 3).

 Mantuirea consta in "cunoasterea lui Dumnezeu", revendicata de Revelatie. Aceasta cunoastere, care se refera atat la Treimea "imanenta", cat si la cea "iconomica", isi are obarsia/temeiul in dezvaluirea de Sine a lui Dumnezeu. Duhul Insusi e Cel Care manifesta Cuvantul vesnic al lui Dumnezeu si inspira interpretarea marturiei scripturistice la acest Cuvant. Si tot Duhul face din Cuvant "puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea a tot celui care crede" (Rom. 1, 16).

 Revelarea de Sine care duce la cunoasterea lui Dumnezeu si la comuniunea vesnica cu El este o expresie a vointei comune a celor trei ipostasuri divine. Este o revelatie personala, care comunica viata divina ca un act al dragostei care iese din sine. Aceasta dragoste uneste cele trei Persoane in launtrul divinitatii (Duhul ramane un ipostas distinct si nu e redus la un nexus amoris sau "pod al iubirii"). In adancimea si intensitatea ei inepuizabila, aceasta dragoste se revarsa peste "limitele nesfarsite" ale fiintei divine, pentru a imbratisa, mantui si transfigura obiectul afectiunii ei.

 Dar care este obiectul iubirii mantuitoare a lui Dumnezeu? Pentru Parintii greci, acesta nu este doar umanitatea -barbati si femei creati dupa chipul lui Dumnezeu -ci intreaga creatie.

 Dupa Origen ( +254), creatia este o functie a naturii divine. Prin urmare, creatia trebuie sa fie co-eterna cu aceasta natura, de unde Origen deduce/postuleaza eternitatea ordinei create. Impotriva acestui punct de vedere, Sfantul Atanasie (+ 373) si intreaga Ortodoxie arata ca creatia este ex nihilo, fiinta din ne-fiinta, savarsita ca o expresie a vointei divine. Dumnezeu, cum se spune adesea, "risca enorm creand o natura diferita de a Sa". "Din nimic", El "cheama toate la fiinta", astfel incat creatia are o origine si un telos, un inceput si o implinire, cand moartea va fi invinsa, iar Fiul Se va supune pe Sine si cosmosul intreg (ta panta) Tatalui, ca "Dumnezeu sa fie totul in toate" (panta en pasin) (I Cor. 15, 28).

 Aceasta distinctie necesara si radicala intre natura divina si natura creata ii conduce pe Parinti, de la Atanasie la Grigore Palama (+ 1359), la o alta distinctie in sanul divinitatii. Pentru a exprima misterul interventiei divine in creatie, pastrand totusi absoluta "alteritate" a lui Dumnezeu, ei disting intre esenta (ousia) si lucrarile sau energiile divine. In timp ce Dumnezeu ramane cu totul incognoscibil si inaccesibil in esenta Sa, El Se descopera pe Sine si isi exercita vointa prin energiile Sale -atributele Sale, ca iubirea, mila, intelepciunea, puterea si dreptatea -care sunt adesea identificate cu harul divin. Aceasta nu este, cum s-a afirmat, o teorie gnosticizanta a emanatiei. Dumnezeu este prezent in intregime in energiile Sale, conducand persoanele (umane) si cosmosul spre comuniunea cu El. Prin aceste energii, El transfigureaza cosmosul, umpland intreaga creatie cu sfintenie.

 Desi initiativa activitatii mantuitoare ramane in intregime a lui Dumnezeu, obiectul acestei activitati -umanitatea si cosmosul -nu este pasiv sau static. In virtutea naturii noastre create, posedam predispozitia adanca, dinamica pentru raspuns, unul care implica intregul cosmos, pentru care fiecare din noi e un "microcosm". Aceasta predispozitie sadita de Dumnezeu in noi -care e una a "libertatii in responsabilitate" -face posibila si necesara angajarea noastra in continua pocainta si in lupta ascetica impotriva puterilor demonice din sanul creatiei. Dar aceasta capacitate de a raspunde la initiativa lui Dumnezeu in "libertatea Duhului" ne ofera, de asemenea, posibilitatea de a atinge participarea transcendenta si transformatoare la energiile divine, ceea ce duce la "indumnezeirea noastra".

• « Inapoi
• Inainte »