Rascumpararea: Dumnezeu era in Hristos

• « Inapoi
• Inainte »

Rascumpararea: Dumnezeu era in Hristos

Dogma centrala a vietii si credintei ortodoxe este afirmatia: "Cuvantul S-a facut trup" (In. 1, 14). De-a lungul secolelor al treilea si al patrulea ale erei crestine, teologia trinitara a fost construita pe meditatiile eclesiale privind persoana lui Iisus Hristos. In timp ce doctrina trinitara poate fi, la nivel logic, anterioara celorlalte dogme crestine, totusi, izvorul nesecat din care isi trag seva toate dogmele ortodoxe ramane asumarea naturii umane de catre Logos sau Fiul etern al lui Dumnezeu. Criteriul Ortodoxiei este, deci, hristologia.

 Ereziiele ariana, nestoriana si monofizita au reusit sa deformeze marturia scripturistica despre persoana Fiului lui Dumnezeu, punand la indoiala fie umanitatea Sa deplina, fie divinitatea Sa. Definitia calcedoniana din 451 a cautat calea de mijloc. Ea recunoaste diversitatea hristologiilor Noului Testament si inceaca sa o impace intr-o sinteza care sa reflecte experienta eclesiala. Daca Sinodul I ecumenic de la Nicea (325) afirmase ca Fiul este deofiinta (homoousios) cu Tatal, Sinodul de la Calcedon sustine ca prin Intrupare, Fiul Si-a asumat intreaga natura umana in pantecele Fecioarei, devenind asemenea noua, afara de pacat (Evrei 4, 15; 7, 26; I Petru 2, 22; I In. 3, 5). In persoana unica a Cuvantului, doua "naturi" sau "esente" (ousiai), divina si umana, sunt perfect unite, "neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite". De vreme ce vointa este o functie a naturii (si nu a persoanei), Sinodul VI ecumenic (Constantinopol, 680-681) afirma dogma "duotelismului": prezenta a doua vointe in Persoana Cuvantului intrupat. Drept urmare, umanitatea lui Hristos e pastrata intacta, impotriva tendintei "monofizite" de a absorbi umanitatea in divinitate.

 Totusi, definitia calcedoniana, alaturi de adaugirile ulterioare, insista asupra faptului ca unirea umanitatii si divinitatii in Logosul intrupat este "asimetrica". Persoana sau Subiectul care Se intrupeaza ramane Fiul lui Dumnezeu, de vreme ce numai Dumnezeu -si nu o persoana omeneasca -poate aduce mantuirea noastra. Fiul isi asuma intreaga umanitate si, de aceea, e "consubstantial" cu noi; Persoana sau Ipostasul Sau ramane astfel aceea a Logosului preexistent. Acest accent pus pe caracterul asimetric al existentei intrupate a lui Hristos poate parea "monofizit", ca si cum natura Sa umana ar fi diminuata de divinitatea Sa, ori subordonata acesteia. De fapt, echilibrul exprimat de Crezul niceean -Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat -este pastrat in intregime. Fara a diminua sau limita umanitatea asumata a lui Hristos, intruparea reinnoieste natura umana in sensul perfectiunii originare. Ramanand Cuvantul divin etern, Fiul lui Dumnezeu devine "Ultimul Adam". El este, de asemenea, arhetipul Adam. Ca si chip vazut al Tatalui nevazut (Col. 1, 15), "chipul fiintei Tatalui" (Evr. 1, 3), El este modelul sau paradigma divina a existentei persoanei umane, eternul prototip dupa care Adam, sau intreaga umanitate, este creata. Prin urmare, deoarece este consubstantial atat cu Tatal cat si cu umanitatea, El poate media mantuirea si poate deschide calea spre indumnezeirea ipostatica -cu adevarat personala -a celui care crede. In cuvintele autorului Epistolei catre Evrei: "Pentru aceea, dator era intru toate sa Se asemene fratilor, ca sa fie milostiv si credincios arhiereu in cele catre Dumnezeu, pentru curatirea pacatelor poporului" (Evr. 2, 17; 4, 15; I In. 2, 1-2).

 Eminentul specialist patrolog, parintele Georges Florovsky, atragea atentia in mod repetat asupra unei renasteri a vechilor erezii in lumea pluralista de azi: neo-arianism, neo-nestorianism, etc. De fapt, multe din orientarile hristologice de azi sunt mult mai departe de intelegerea biblica si patristica a persoanei si lucrarii lui Iisus Hristos, decat invataturile vechilor eretici. Traim intr-o epoca in care umanitatea lui Hristos este intr-atat accentuata incat "divinitatea" Sa apare multora ca o simpla metafora. Teologia "intruparii" a fost inlocuita de diverse teorii care au la baza o hristologie "adoptionisa". Iisus a fost "adoptat" ca Fiu al lui Dumnezeu la Botez (Mc. 1, 1-15), si "consacrat" ca Fiu al lui Dumnezeu prin Invierea Sa din morti (Rom. 1, 1-4). Unii teologi, chiar acei care se identifica cu credinta "catolica" a Bisericii, nu sunt de acord cu folosirea limbajului metafizic pentru a exprima taina lui "Dumnezeu in Hristos" (cf. Col. 2, 9), preferand un limbaj relational, convinsi ca numai acesta poate pastra identitatea deplina a lui Iisus cu oamenii. Consecinta acestui reductionism hristologic: inlaturarea atat a teologiei intruparii, cat si a celei trinitare. E adevarat ca unii teologi vor recunoaste de forma teologia trinitara, si totusi ei vor nega existenta oricarei relatii ontologice intre Logosul sau Cuvantul lui Dumnezeu si omul Iisus din Nazaret. Sau, in cel mai bun caz, vor reprezenta un soi de dualism nestorian, care sustine ca Iisus este "omul" in care Cuvantul lui Dumnezeu S-a exprimat, prin invatatura si predica Acestuia.

 Daca lucrarea rascumpararii este limitata la o problema strict juridica, in care pacatosul este socotit "indreptat" prin credinta in moartea lui Hristos "pentru noi" pe cruce, atunci, intr-adevar, nu mai avem nevoie de o teologie traditionala trinitara sau de o teologie a intruparii. Daca mantuirea inseamna simpla noastra "indreptare" (justificare) -noi fiind declarati drepti, dar ramanand totusi sub povara pacatului (expresia simul iustus et peccator, cf. Rom. 7, 24-25) -atunci nu mai trebuie afirmata identitatea ontologica intre Fiul etern al lui Dumnezeu si omul Iisus. Totusi, in asemenea caz, "credinta" e mai putin in persoana lui Iisus Hristos, decat in actiunea lui Dumnezeu prin El. Iar accentul acestei actiuni este pus mai mult pe Rastignire decat pe Inviere. Oricum ar fi formulata de anumite traditii (sau teologii), lucrarea lui Dumnezeu de rascumparare -din aceasta perspectiva -e exprimata ca o theologia crucis, o "teologie a Crucii". In acelasi timp, cei care reprezinta un asemenea punct de vedere tind sa respinga hristologia ortodoxa care, cred ei, face o abordare non-biblica si pur metafizica a unei probleme doctrinare care ar putea fi rezolvata mai bine folosind termeni existentiali in locul celor ontologici. De fapt, de ce continua Ortodoxia sa insiste asupra necesitatii unei abordari ontologice, si nu existentiale a persoanei lui Iisus Hristos si a lucrarii Sale mantuitoare?

 Un raspuns concis il putem gasi in adevarurile exprimate de doua formule patristice cunoscute. Este vorba, in primul rand, de afirmatia gasita in diferite forme la Parintii primelor veacuri, dar pe care o atribuim de regula Sfantului Atanasie: "Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu". Cu alte cuvinte, sfarsitul (telos) vietii omenesti este participarea (koinonia, methexis) la viata insasi a lui Dumnezeu, fiind, totusi, o participare la "energiile" divine, si nu la "esenta" sau "natura" cu totul transcendenta si inaccesibila a lui Dumnezeu.

 Aceasta este vocatia originara a lui Adam, pe care el si fiecare Adam o respinge prin libera decizie de a se razvrati impotriva vointei divine. Adam este "cazut". Natura umana este corupta, devenind subiect al fortelor demonice ale pacatului si mortii. Prin urmare, in robia pacatului si a mortii sta natura umana si nu doar relatiile personale sau judecatile juridice. Natura umana cazuta trebuie readusa la slava ei originara, o slava derivata din crearea ei dupa chipul Creatorului sau. Totusi, aceasta natura cazuta nu se poate salva singura din mrejele pacatului si mortii, si nici nu poate realiza refacerea chipului divin prin propriile eforturi. Intr-un cuvant, numai Dumnezeu poate realiza mantuirea noastra. De aceea avem nevoie de un Rascumparator, care nu numai sa se identifice cu conditia umana, ci si sa-si asume, sa elibereze si sa slaveasca/preamareasca natura umana in El Insusi, prin victoria Sa asupra puterii stricacioase a mortii.

 Cea de-a doua formula patristica, exprimata mai ales de Sfantul Grigorie de Nazianz, afirma ca Creatorul trebuie sa-Si asume natura umana creata in plinatatea ei, pentru a o readuce la sensul ei originar, la desavarsirea si frumusetea ei: "Ceea ce nu este asumat, nu e vindecat, dar ceea ce e unit cu Dumnezeu este mantuit" (Epistola 101, ad Cledonium).

 Perspectiva ortodoxa cuprinde si alte teologii ale rascumpararii, care se opresc in primul rand asupra conceptului juridic de "indreptare" sau a caracterului expiator al jertfei substitutive. Teologia bizantina accepta conceptul paulin de dicaiosyne -inteles mai mult ca "dreptate" divina decat ca "indreptare" -la fel cum accepta si alte imagini neotestamentare care vorbesc de valoarea expiatoare a jertfei hristice ("Mielul lui Dumnezeu", "ispasire", "rascumparare"). Poate ca nu exageram daca spunem ca Parintii greci erau preocupati mai mult de cine a murit pe Cruce decat de intrebarea de ce era necesara aceasta forma de moarte. Aceasta moarte jertfelnica ne aduce mantuirea, intrucat este vorba de moartea Fiului lui Dumnezeu. Inca o data, dominante sunt categoriile ontologice (si nu cele juridice sau sacrificiale). De aceea, Ortodoxia isi exprima intelegerea asupra mortii rascumparatoare a lui Hristos prin doctrina cunoscuta sub numele de "teopaschism". Cu cuvintele Sfantului Chiril al Alexandriei, aceasta inseamna ca "logosul a suferit in trup". Pentru a izbavi creaturile Sale omenesti, Dumnezeu a trebuit sa-Si asume -in persoana Fiului Sau din veci -plinatatea naturii umane, iar apoi sa moara si sa invie in acea natura, astfel incat prin preamarirea Sa prin Inaltare, sa poata sa ne preamareasca pe noi cu Sine si sa faca posibila participarea noastra la viata divina.

 "Ceea ce nu este asumat, nu este mantuit". Aceasta afirmatie nu se refera doar la natura umana la modul abstract, de vreme ce o "natura" trebuie sa fie "ipostaziata", intrupata intr-o existenta personala. Potrivit lui Leontiu de Bizant, Hristos "enipostaziaza" existenta umana in propriul ipostas divin sau mod personal de a fi. Desi Subiectul intruparii ramane Fiul lui Dumnezeu, El Isi asuma o viata omeneasca personala, care include posibilitatea ispitei si necesitatea mortii. Cel Care moare pe cruce si coboara in regatul mortii pentru a-i ridica pe cei adormiti, nu este altul decat Dumnezeu-Omul. In timp ce "patripassionismul" este exclus (Fiul, nu Tatal, sufera si moare), "theopaschismul" ramane temelia ireductibila a oricarei teologii ortodoxe a rascumpararii.

 Daca Ortodoxia foloseste foarte putin termenii "indreptare", "satisfactie" si "jertfa substitutiva" si altele asemenea, pentru a explica modul in care Hristos realizeaza mantuirea noastra, aceasta se intampla din cel putin doua motive.

 In primul rand, asemenea concepte par sa reflecte disputa intre Romano-Catolicism si Protestantism asupra modului in care vina pacatului originar este stearsa: fie prin acte meritorii, fie prin darul liber al harului lui Dumnezeu. Asa cum am vazut, aceasta problema nu s-a pus in dezvoltarea doctrinei ortodoxe despre pacatul originar.

 Al doilea motiv, si cel mai important, este cel pe care l-am aratat mai devreme: faptul ca nici una din teoriile traditionale apusene ale indreptarii, compensatiei etc. nu presupune implicarea divina personala in moarte, care realizeaza rascumpararea noastra. Daca multi din teologii apuseni de azi tind sa minimalizeze divinitatea lui Hristos (sau cel putin sa neglijeze formulele hristologice si trinitare sinodale), se pare ca teoriile apusene ale rascumpararii si mantuirii pur si simplu nu implica identificarea ontologica a lui Iisus Hristos cu Divinitatea. Definitia calcedoniana trebuie aparata ca piatra din capul unghiului a credintei noastre numai daca Iisus din Nazaret a fost "Dumnezeu in trup": adica, numai daca Dumnezeu a asumat umanitatea "fara schimbare", a murit pe cruce, S-a pogorat la iad pentru a rupe lanturile mortii prin Invierea Sa si S-a inaltat in slava "in trup" (Sfantul Ignatie), si toate acestea pentru a realiza mantuirea noastra. Acesta este punctul de vedere ortodox. Si de aceea este straina ortodoxiei orice alta abordare care pare sa limiteze mantuirea la o problema de indreptare sau compensatie. Pentru ortodocsi, acesta este abia inceputul unui proces vesnic. Mantuirea insasi nu e sfarsitul (telos) existentei umane; ea este doar aspectul "negativ" care realizeaza eliberarea din urmarile pacatului si mortii. Adevaratul sens al lucrarii lui Dumnezeu in Hristos poate fi descoperit in procesul continuu care duce de la mantuirea initiala/obiectiva, prin lucrarea sfinteniei, spre "indumnezeirea prin har" a persoanei umane.

• « Inapoi
• Inainte »