Predica despre drumul sufletului dupa moarte

• « Inapoi
• Inainte »

Pomenirea mortilor o faceau crestinii demult la Liturghia Sfantului Iacov (cf. Sfantul Simeon Tesaloniceanul, IX, 72 si cap. VI, p. 375), intaia Liturghie, care se intocmise inca din timpul celui dintai episcop al Ierusalimului. In ea se randuise slujba speciala pentru morti. Dar mai tarziu, randuindu-se alte slujbe pentru morti, s-a vazut cat de mare folos aduc cele patruzeci de panahizi pentru cei raposati. S-au descoperit multe taine.

De aceea va voi spune mai intai care este pricina pentru care se face pomenire la trei zile dupa moarte, apoi la noua zile si la patruzeci de zile. Pe urma, daca va randui Dumnezeu, va voi mai spune niste istorioare in legatura cu cele patruzeci de panahizi si patruzeci de Liturghii. Acestea le spun dupa invataturile Sfintilor Parinti si dupa descoperirile ce s-au facut unor Sfinti. Iata, dar, ce se intampla cu sufletul omului dupa ce moare, pana la vremea de patruzeci de zile: In ziua intai cand moare omul, sufletul lui sta acolo unde a iesit din trup, si daca trupul este acolo, il tine ingerul de la botez langa trup timp de 24 de ceasuri. Sa zicem ca trupul e pe o laita sau in sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masa. Ingerul nostru de la botez, care este ajutatorul nostru pana la moarte, ne pazeste si sta o zi si o noapte langa trup. E ca si cum ai avea o haina pe care ai purtat-o multi ani si, cand s-a invechit, te-ai dezbracat de dansa si o lasi pe un pat sau in cui, si te uiti la ea ca-i rupta si veche, si-ti aduci aminte: cu haina asta am fost si la nunta, si la biserica, si la targ, sau atunci si atunci. Cam asa se intampla si cu sufletul cand se dezbraca de trup. Trupul este o haina in care a stat sufletul, sau o casa a lui. In ziua intai cand se dezbraca de aceasta haina a trupului, sufletul se mai uita la ea, inainte de a se desparti pentru multa vreme unul de altul. Dar il mai tine si ingerul de la botez langa haina aceasta cu care a fost imbracat. Si se minuneaza sufletul foarte cand vede cum se descompune trupul lui si ce miros dezgustator imprastie, si nu-i vine a crede ca a stat in acest lacas de care nu se alege nimic.

Acum isi aduce aminte de ceea ce spune proorocul David: "Scoate, Doamne, din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca numelui Tau". Si-i arata ingerul: "Vezi, suflete, trupul acesta care se descompune? Cu acesta ai fost in caile cele bune, dar pentru acesta ai facut si atatea pacate; cu acesta ai facut metanii, cu acesta ai mers in biserica, dar cu acesta ai fost si la desfrau, si la betii, si la jocuri, si la nunti, si la furat, si la distractii, si la alte rautati". La toate acestea sta si cugeta sufletul. Caci sufletul dupa moarte - dupa ce iese din trup - lucreaza mai repede ca fulgerul, caci este fiinta rationala si ganditoare, si nu mai e ingreunat de trup. Si de aceea isi aminteste cu mare iuteala nu numai de cuvintele pe care le-a vorbit in viata, ci si de toate gandurile pe care nu le-a vorbit (cf. Usa pocaintei, cap. 3, p. 252). Daca omul tine minte acum ce a grait cand era copil, sau ce a gandit de multe ori, cum nu-si va aminti cu mult mai usor de toate atunci cand se dezbraca de aceasta tarina a trupului, care este o grosime mare pe el?

Deci 24 de ceasuri tine ingerul de la botez sufletul langa trup, cu puterea lui Dumnezeu, ca sa-i arate inca o data lacasul in care a vietuit pe pamant; si-i spune: "Sa stii, suflete, ca atunci cand va suna trambita cea mare a Judecatii, cum spune apostolul, ai sa te imbraci din nou cu acest trup si vei sta dinaintea Dreptului Judecator, ca sa dai seama de cele ce ai lucrat - cum zice apostolul - in trup, fie bune, fie rele". Acestea se intampla in ziua cea dintai. Noi plangem pe cel mort ca ne-a parasit, dar el e inca de fata. Ziua intai sta langa trup.

In ziua a doua dupa moarte, se intampla un lucru mai infricosat. Se intampla ceea ce spune proorocul David: "Pentru ce ma tem in ziua cea rea, cand ma va inconjura faradelegea vrajmasilor mei?" (Psalmi 48, 5). Adica, tot ce ai lucrat in viata, ti se arata deplin si concret in ziua a doua. In aceasta zi, ingerul pazitor duce sufletul pe unde a umblat toata viata, chiar daca ar fi inconjurat el globul pamantesc de o mie de ori. Sufletul merge ca gandul si ca fulgerul. De ar fi trait omul cat de mult, sufletul se duce pe unde a trait, caci merge cu mare repeziciune. Vezi, cand ne mai rugam cu gandul, acum sunt in cer, acum sunt inapoi. Nici n-am pronuntat bine ceva cu limba si gandul a luat-o inaintea limbii. Asa de repede merge si sufletul dupa ce iese din trup.

Si ingerul care il insoteste ii spune: "Iata, suflete, aici ai curvit, aici ai furat, aici ai baut, aici ai glumit, aici ai ras, aici teai imbatat, aici te-ai maniat, aici ai vorbit vorbe murdare, aici ai jucat, aici ai chiuit, aici ai facut cu ochiul, aici ai batut din palme, aici ai fost in carciuma si ai pus lautarii sa-ti cante". Pe urma ii arata si cele bune: "Iata, aici ai facut metanii, aici ai plans, aici ai mers la Sfanta Liturghie, aici ai ajutat pe un sarac, aici ai ajutat pe cineva care era bolnav, aici ai cercetat pe unul din temnita, aici ai ascultat Sfanta Liturghie, dincoace ai ascultat predica, aici ai cantat o cantare religioasa, aici ti-a fost mila de un om necajit". Si-i arata asa, pas cu pas, minut cu minut, unde a fost si ce a facut, si sufletul ramane incremenit cand vede ca-i arata asa de bine toate miscarile. Si nu poate zice nimic, pentru ca tot ce-i spune a facut cu adevarat si o stie. Ingerul ii arata toate cele facute de el cat timp a fost in trup si sufletul recunoaste toate. Cum sa nu fie adevarat, daca ingerul a calatorit cu el, a fost pe umarul lui, in chip nevazut, si a scris toate imprejurarile vietii si gandurile lui?

Iar in ziua a treia se intampla un lucru mai infricosat. In ziua aceasta i se dau sufletului inca sase ingeri, care cu cel de la Botez sunt sapte, si isi incepe calatoria spre cer, ca are de trecut vamile vazduhului. Sunt 24 de vami, pe unde trebuie sa treaca sufletele noastre. La ele suntem cercetati de cele mai mari capetenii ale iadului pentru toate faptele, toate cuvintele si toate gandurile (vezi Tainele vietii viitoare, cap.3, p.93). Si sufletul trece pe la vami insotit de cei sapte ingeri, ca fulgerul, si dracii ii arata toate relele cate a facut, daca nu le-a spovedit. Daca omul s-a spovedit curat la duhovnic, Duhul Sfant a sters de pe zapisele dracesti pacatele pe care le-a facut omul cu lucrul, sau cu cuvantul, sau cu gandul, sau cu voia. I le-a sters daca le-a spovedit, i-a parut rau de ele si a incetat de a le mai face. In acest caz, diavolii scot zapisele, dar cand se uita la ele, le vad ca sunt albe. Dar daca nu s-a marturisit, sau nu s-a marturisit curat, le vad scrise. Si-i arata: "Vezi aici ce-ai facut?". Iar cele 24 de vami incep cu vama pacatelor celor mai obisnuite ale noastre: cu pacatele vorbirii desarte. Caci cine e atat de stapan pe limba sa nu zica vreo vorba desarta? Se stie cat este de aplecat omul sa vorbeasca de rau si sa spuna glume. De aceea, ca sa treci prima vama usor, cand te duci la spovedanie, intai aceasta s-o spui: "Parinte, am vorbit vorbe desarte"! A doua vama este a minciunii; a treia - a vorbirii de rau, a clevetirii; a patra - a lacomiei... si asa mai departe, caci nu este timp sa vi le spun pe toate. Sufletul trece prin toate vamile, caci [nimeni si nimic] nu-l poate opri, pentru ca trebuie sa se duca in ziua a treia la Dumnezeu. Dar i se arata fiecaruia pacatele lui si stie ca dupa patruzeci de zile are sa cada jos de la vama cutare, adica are sa se duca la muncile vesnice, daca nu s-a marturisit si nu s-a pocait de faradelegile lui. Deci, in ziua a treia, dupa ce a trecut vamile, insotit de cei sapte ingeri, sufletul ajunge la Prea Sfantul Dumnezeu, la Scaunul Prea Sfintei si de viata facatoarei Treimi.

Atunci ajunge prima data sufletul la Dumnezeu, fara trup. Deci Biserica, ca o mama buna si duioasa, a treia zi dupa moarte, face pomenire celui mort. Nu stiu daca la dumneavoastra este acest obicei, ca atunci cand se vine de la inmormantare sa se faca masa acasa, intru pomenirea celui adormit. E bine sa o faceti aceasta, ca asa e regula Bisericii. Cand se vine de la inmormantare, e bine sa se faca o mica masa, sa se dea de pomana haine ale mortului, sa se dea de pomana mancare, sa se faca ceva rugaciune si pomenire pentru sufletul care s-a dus dintre cei vii.

Pentru ce se face aceasta pomenire de trei zile? Pentru ca sufletul a ajuns prima data la Dumnezeu si e bine sa ne rugam ca Dumnezeu sa-l binecuvanteze cu liniste si cu pace si cu darul Sfantului Duh.

Iar din ziua a treia sufletul trebuie sa treaca prin rai sase zile. Cel pacatos trece prin rai ca si cel drept. Dar vai si amar cata deosebire este intre unul si altul! Cat se bucura cel drept cand trece prin rai, cand stie ca are sa mosteneasca raiul, si cat se scarbeste cel pacatos, cand vede ce a pierdut. Sufletul trebuie sa treaca sase zile prin rai, insotit de ingerii cei buni, ca sa vada toate frumusetile raiului. Si desi merg cu iuteala gandului, nu pot dovedi sa le vada pe toate, ca raiul e nemarginit. Acolo vede sufletul raiul desfatarii, acolo - pamantul celor blanzi, acolo - palatul Noului Sion, acolo - mireasa Mielului (cum se spune la Apocalips), acolo - Ierusalimul cel ceresc, acolo - sanul lui Avraam, si toate cate le pomeneste dumnezeiasca Scriptura despre rai; vede atatea frumuseti, cum zice apostolul Pavel, vede cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, caci acestea a pregatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dansul (Luca 23, 43; II Corinteni 12, 14; Apocalipsa 2, 7).

Numai o floare din rai - zice unul din sfinti - daca ai aduce-o pe fata pamantului, n-o poti cumpara cu toate comorile lumii, atata-i de frumoasa! Acolo, cum zice Marele Vasile, florile pururea infloresc si niciodata nu se vestejesc (Hexaimeron). Si atata mireasma si atata frumusete si atata cantare este acolo, si atata lumina, atata bucurie, atata dreptate si atata pace intru Duhul Sfant, si atata mangaiere duhovniceasca, incat este cu neputinta limbii celei de tarana a omului sa poata povesti ce vede sufletul acolo. Si vazand sufletul aceste

frumuseti, aceste minunatii, cand trece prin rai, daca stie ca a facut fapte bune si a murit marturisit si impartasit cu Prea Curatele Taine si impacat cu Biserica, are mare bucurie, caci simte ca dupa patruzeci de zile va fi randuit undeva pe acolo, pana la dreapta Judecata, si are sa se veseleasca de atunci inainte. Dar daca se stie pacatos, isi zice: "Vezi ce ai pierdut? Prost am mai fost si pacatos am mai fost, rau si nebun am mai fost! Cum am facut numai voia trupului cel de tarana, a carnii aceleia pe care o mananca acum viermii in pamant, si cum am pierdut eu aceste frumuseti care nu sunt pentru o mie de ani, nici pentru milioane de ani, ci pentru vesnicie!". Si-i pare foarte rau. Iar ingerul de la botez ii spune: "Suflete, de cate ori iti spuneam eu tie: lasa pacatul, paraseste fumatul, betia, injuratura, desfranarea, furatul - si nu m-ai ascultat! Iata ca de acum ai pierdut aceste frumuseti, de care nu te-ai facut vrednic nici sa le vezi, daca nu voia Dumnezeu sa-ti ingaduie sa vezi ce ai pierdut".

Si asa merge sase zile prin rai; si cu cele trei zile care au trecut pana a ajuns la cer, la Scaunul Prea Sfantului Dumnezeu, se fac noua zile. Iar in ziua a noua, sufletul este adus de inger a doua oara la Scaunul Prea Sfintei si de viata facatoarei Treimi.

Si de aceea se face pomenirea celor morti la noua zile (Viata repausatilor nostri, p.23). Atunci se roaga Sfanta Biserica, mama noastra cea duhovniceasca, pentru fiul ei, pentru sufletul acela care a fost botezat in cristelnita in numele Sfintei Treimi, ca Dumnezeu sa caute cu mila si cu indurare asupra lui, cand vine a doua oara sa se inchine.

Si dupa ziua a noua, cand vine a doua oara sa se inchine la Scaunul Prea Sfintei Treimi, sufletul este blagoslovit de Dumnezeu si este trimis sa mearga prin iad treizeci de nopti si treizeci de zile. Si merge prin iad cu iuteala fulgerului si nu mai pridideste sa vada atatea munci si atatea chinuri cu care se muncesc sute de popoare care n-au cunoscut pe Dumnezeu si mii si milioane de crestini care, desi L-au cunoscut, L-au suparat si n-au facut voia Lui. Si cand trece prin iad, i se dau sufletului un fel de ingeri, care sunt un fel de garda a lui Dumnezeu, numiti zapcii. Si ingerul de la botez merge cu el neincetat. Iar aceia au culoarea aripilor ca razele soarelui cand apune. Si numai unul din ei este mai infricosat la vedere decat toate muncile iadului. Si acestia sunt garda, care pazeste sufletul cand are sa treaca prin iad, ca acei diavoli mare ura au pe sufletul nostru.

Si trece prin iad treizeci de zile si treizeci de nopti, si acolo vede ce a spus Mantuitorul in Evanghelii: vede gheena, vede tartarul, unde zice Mantuitorul ca focul celor de acolo nu se stinge si viermele lor nu doarme, si unde e scrasnirea dintilor. Acolo vede iadul cel mai de jos si fantana adancului, acolo vede iezerul cel de foc, cum se spune in Apocalips, si toate muncile cele nenumite si negandite, care nu se pot spune de vreo limba; si aude mii si miliarde de glasuri, care tipa, si se vaita, si se muncesc; si vede fetele cele urate ale dracilor pe care, daca le-ar vedea omul cat este in viata, nu mai poate ramane sufletul in trup, ci sare din trup si ramane mort intr-o clipa.

Si trec asa treizeci de zile. Si daca sufletul se stie pe sine drept, are mare indrazneala, caci ii spune ingerul de la botez: "Vezi, suflete, daca m-ai ascultat pe mine, daca ai fost bland, si milostiv, si postitor, si ai mers la biserica, si i-ai iertat pe cei care ti-au gresit, si te-ai pazit de pacatele grele, de moarte, iata de ce munci, care sunt pentru vecii vecilor, ai scapat!". Iar daca se stie pacatos, plange cu amar, caci stie ca intr-una din acele munci va fi randuit si el pana la Judecata de apoi, ba si dupa Judecata, daca nu mai are cine sa-l pomeneasca si sa-l scoata.

Si dupa ce trece treizeci de zile prin iad, in ziua a patruzecea sufletul este adus de ingeri a treia oara la Scaunul Prea Sfintei si de viata facatoarei Treimi. De aceea, in ziua a patruzecea se face pomenire de patruzeci de zile pentru cel mort. Si atunci se face judecata particulara a sufletului, adica judecata prin care randuieste Dumnezeu unde va sta sufletul pana la judecata universala, sau la bine, sau la rau. Iata v-am aratat drumul sufletului pana la patruzeci de zile, ca sa stiti de ce faceti pomenirea la trei zile, la noua zile si la patruzeci de zile. Si dupa patruzeci de zile, dupa ce a fost judecat sufletul in chip provizoriu si randuit unde va sta pana la Judecata din urma, de a nimerit in iad, mai ramane o portita deschisa, ca sa poata iesi de acolo. Daca el a murit impacat cu Biserica, dar nu cu totul afundat in pacate grele, caci s-a spovedit, dar n-a apucat sa faca vreun canon, Biserica poate mijloci - prin neamurile lui, prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri si prin slujbe - sa-l scoata de acolo, sa-l duca la bucuria cea fara de margini. Iar daca nu are neamuri bune si credincioase, si daca acestora nu le pasa de el, ramane acolo sa se munceasca pana la Judecata din urma, si de atunci mai departe in vecii vecilor, fara de sfarsit.

Acum am sa va spun o istorioara despre puterea celor patruzeci de panahizi, care stau in legatura cu cele spuse pana acum. Odinioara s-a intamplat un razboi mare intre bizantini si persi. Caci imparatia greco-romana s-a intins pana in Asia, departe, langa hotarele persilor. Si in razboiul acesta care a fost intre persi si bizantini, o multime de crestini, intamplandu-se prin voia lui Dumnezeu sa fie batuti, au ramas prizonieri la persi. Si persii, dupa ce i-au luat prizonieri pe crestini, i-au legat in lanturi, i-au trecut in tara lor si, ca sa-i munceasca mai mult, iau pus sa faca un tunel unde aveau sa bage proviziile de razboi sau alte lucruri. Si sapand acolo prizonierii crestini, prin randuiala lui Dumnezeu, s-a intamplat de s-a daramat tunelul. Si cand s-a daramat tunelul, i-a omorat pe toti. Dar ce s-a intamplat? Unul singur a ramas viu. Caci s-a intamplat ca acolo unde a cazut muntele deasupra lui, au fost doua pietre mari, uriase, si pietrele acelea s-au asezat colt la colt, si dedesubtul lor a ramas o incapere mare, ca puteau sa stea in ea douazeci de oameni.

Dar ce folos ca a ramas acolo? Avea el oleaca de aer, ca era incapere mare, dar n-avea lumina, nici mancare, nici bautura, si nici nu stia nimeni ca a mai ramas un om in viata acolo sub munte. Apoi si fiindca erau prizonieri straini, nu s-au mai ingrijit sa-i scoata pe cei morti si sa dea astfel si peste cel ramas in viata. Ca daca ar fi fost vorba de niscai din tara lor, s-ar fi silit sa-i scoata, dar asa, nu s-a mai gandit nimeni la asta, ci i-a lasat morti acolo pe toti. Iar acela, saracul, a ramas si el acolo. Dar era foarte credincios, avand femeie acasa, care era si mai credincioasa decat dansul. Venind curand dupa infrangere la satul lor unul din tovarasii lui de arme, femeia l-a intrebat: "Pe barbatul meu nu l-ai vazt?". El zise: "Barbatul tau a fost prins de persi impreuna cu altii si am auzit ca i-au pus sa sape un tunel, si a cazut tunelul peste ei si au murit".

Biata femeie, daca a auzit ca barbatul ei a cazut prizonier si a murit, ca o crestina buna ce era, zise: "De acum sa-i fac cele patruzeci de parastase sau panahizi". Si s-a gandit ea: "Sa incep chiar de pe acum". El a stat saracul o vreme ingropat acolo sub pamant; si la capatul a mai multe zile slabise si ajunsese aproape de moarte. Femeia, indata ce a aflat cele pentru barbatul ei, s-a dus la biserica si a adus jertfa pentru pomenirea lui. Atunci, in vechime, Sfanta Liturghie se slujea la sate asa cum se slujeste la noi la manastire, adica zilnic. Dar in vremea aceea, nu ca azi, veneau toti crestinii la biserica, cum se spune in Faptele Apostolilor (2, 42), ca "erau pururea zabovind in biserica si intru frangerea painii". Ea a inceput sa-i faca parastasele si sa-i aduca la biserica un sfert de litru de vin, o prescura si cateva lumanari pentru parastas. Preotul scotea la Liturghie si o particica pentru robul lui Dumnezeu care murise, dupa cum i-a spus femeia. Dar ce s-a intamplat? Dumnezeu voia sa descopere puterea celor patruzeci de panahizi. Ce s-a intamplat, dar? Barbatul vedea in fiecare zi, cam pe la ora 10 dimineata, ca venea un tanar imbracat in alb, despica muntele ca fulgerul si aducea cateva lumanarele, o sticla de vin si o prescura, i le lasa acolo, apoi disparea. Si s-a gandit el: "Mai, saraca femeia mea, Dumnezeu s-o intareasca, imi poarta parastasele, ca ea crede ca am murit!".

Si el ce facea? Aprindea lumanarile si la lumina lor manca prescura si bea vinul adus. Si cat avea lumina, de manca prescura si bea vinul, era foarte multumit. Iar pe urma sta la rugaciune si multumea lui Dumnezeu de purtarea lui de grija, ca-i trimite lui acolo, sub pamant, cele ce duce femeia lui la biserica. Si se gandea el in mintea lui: "Femeia imi face parastasele. Dar ce are sa se intample mai tarziu? Stiu ca pana la patruzeci de zile are sa-mi aduca acestea aici Ingerul Domnului. Dar dupa patruzeci de zile, ce are sa se intample oare cu mine?!".

Si s-a intamplat ca femeia a facut parastasele douazeci de zile, si la douazeci de zile a avut treaba sa se duca la cireada cu vaca, cum se duce la tara dimineata, si a intarziat sa duca atunci coliva la biserica. A pus ea deoparte tot ce sa duca, dar, intarziind, si-a zis: "Las’ ca oi duce maine, ca azi nu mai am timp!". Si in ziua aceea nu i-a adus lui ingerul prescura, vinul si lumanarile. Si el a inceput a pl ange, zicand: "Vai de mine, mi se pare mie ca sotia mea numai douazeci de panahizi mi-a facut! Azi n-a mai venit ingerul Domnului sa-mi aduca prescura, vinul si lumanarile". Dar ea, biata femeie, daca n-a dus in ziua aceea coliva, a adus a doua zi doua. Si a doua zi a venit ingerul Domnului si i-a adus mai multe lumanari, doua sticle cu vin si doua prescuri. Si s-a bucurat el tare, cand a vazut ca femeia are de gand sa-i faca patruzeci de panahizi. Si a mancat acolo, a baut, s-a luminat iar cu lumanarile acelea. Si se gandea el: "Doamne, Dumnezeule, daca atata mila si atata indurare ai facut cu mine, aicea sub pamant, sub muntele acesta purtandu-mi de grija, cu ce sa-ti rasplatesc eu, ce pot eu, om pacatos, sa fac pentru Tine spre a-Ti multumi?".

Si plangea din adancul inimii si mltumea lui Dumnezeu, pentru mila Lui cea negraita, ca-i poarta de grija, sa nu moara asa de repede, ci sa mai traiasca o vreme. Si zice: "Tu, Doamne, Care mi-ai purtat de grija si ai dat in gand sotiei mele sa-mi poarte patruzeci de panahizi, ajuta-mi cu mila Ta si ma scoate de aici, ca Tu le poti pe toate. Iar daca voi muri la patruzeci de zile, sa-mi fie iertate pacatele mele". El nu stia ce are sa se intample la patruzeci de zile. Deci, a continuat asa si in fiecare zi ingerul i-a adus jertfa pe care o ducea sotia lui la biserica. Iar in ziua a patruzecea, stand el la rugaciune, a venit ingerul Domnului ca fulgerul, a spintecat muntele in doua, l-a luat de parul capului si l-a pus acasa pe prispa, tocmai in Grecia, in satul de unde era el.

Si cand s-a trezit, a vazut si a cunoscut satul, dar n-a stiut cat de repede a fost adus. Si cand a venit el, sotia era dusa la biserica. Si cand a venit ea acasa, vede un militar pe prispa. "Vai de mine, cine este acela?!". De la poarta i-au slabit picioarele de emotie, de frica. "Vai de mine, acesta-i barbatul meu, si eu azi am ispravit cu cele patruzeci de panahizi si tocmai acum a venit si el!". Si cand a vazut-o si el, a inceput a plange. Ea zicea: "Vai de mine, omule, de unde vii tu?! Eu am auzit ca esti mort, si ti-am facut patruzeci de panahizi!". Iar el zicea: "Cu adevarat, mare mila ti-ai facut cu mine, vino in casa!". Si s-au adunat toti vecinii si ziceau: "A venit vecinul de care se zicea ca e mort!".

Si-l intrebau oamenii: "Cum ai venit, cum ai scapat de la pieire, ca se auzea ca ai fost robit si a cazut tunelul peste voi?!". "Toate sunt adevarate - a zis el. Cand ne-a prins, indata ne-a pus sa sapam un tunel, si tunelul a cazut peste noi si ne-a acoperit acolo, si au murit toti". Si le-a spus ce s-a intamplat cu el, cum au cazut doua pietre la adapostul carora a putut sta, cum in fiecare zi ingerul Domnului i-a adus o prescura, o sticluta cu vin si cateva lumanari. Si a intrebat-o pe sotie: "Asa-i ca la douazeci de zile ai uitat sa duci prescura la biserica?". Ea zise: "N-am uitat, ci n-am avut timp". "Dar a doua zi ai dus doua?". "Da, doua". "Doua am primit si eu acolo, si toate lumanarile". Si s-au minunat toti foarte. "Cum, cine le aducea sub munte?!". "Un tanar imbracat in alb, foarte frumos.

Venea, intra prin munte cum ai intra prin nor, nu-l impiedica nimica". Asa sunt ingerii, neimpiedicati de nimic (vezi Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, c. 4, p. 61). Daca Dumnezeu il trimite in iad, el n-are nevoie sa se impiedice de nimic, tot asa si in rai. Cand s-a auzit de minunea celor patruzeci de panahizi, l-a chemat preotul pe acel ostas la episcopul locului, sa spuna din nou tot ce s-a intamplat. Si i-a povestit acela de la capat toate, si s-a scris istoria aceasta ca sa se stie toate cele ce fac parastasele pentru morti, fiind rasplatite de Dumnezeu pentru rugaciunea Bisericii in veacul viitor. Ca daca omul acela ar fi fost in iad, ingerul nu-i aducea paine si vin, ca acolo nu poate omul sa manance, ci ii aducea puterea rugaciunii care s-a facut pentru sufletul lui. Dar fiindca el era inca in trup, i-a aratat ca tot ce aducea femeia la biserica a folosit trupului si sufletului lui.

Iata cum s-a descoperit puterea celor patruzeci de panahizi, iar lumea a inceput si mai cu dinadinsul sa faca parastase pentru morti. S-a mai intamplat inca si o alta minune in legatura cu cele patruzeci de Liturghii. Un staret batran, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Si de multe ori ii spunea batranul: "Asculta, fiule, ca ai sa te muncesti vesnic!". Si s-a intamplat ca a murit ucenicul cel neascultator, si l-a vazut batranul in iad. Si i-a spus: "Parinte, te rog, fa pentru mine patruzeci de Liturghii, fiindca am fost neascultator si rau si te-am amarat!". Si dupa ce a facut batranul patruzeci de Liturghii, a venit ucenicul imbracat cu un vesmant ca soarele si i-a zis: "Cu sfintele tale rugaciuni, prin mijlocirea pe care ai facut-o pentru mine, m-am usurat si m-am mantuit". Dar sa va mai spun o alta istorie cu patruzeci de Liturghii.

Era un preot batran la tara. El slujise in satul acela 40-50 de ani; si cand a imbatranit si a intrat un fecior al lui in locul lui ca preot tanar, el s-a linistit la casa lui, ca nu mai putea face Liturghie. Doar de mai facea din cand in cand vreo slujba pe la oameni, un citit, un marturisit. Si acest preot suferea de picioare, era bolnav de reumatism. Si ce se gandea el? Sa se duca la baia comunala, ca sa faca o baie acolo. Si baia era intr-o gradina frumoasa, intr-o livada mare. Si preotul, ducandu-se acolo sa faca baie, stiti ce s-a intamplat o data si de mai multe ori? Cand se ducea acolo in gradina, gasea pe un tanar plangand si vaitandu-se foarte tare. Si batranul preot l-a intrebat: "Tinere, de ce plangi?". Iar acela nu graia nimic, ci intra cu preotul in baie si se arata foarte bun cu el. Ii tragea ciubotele batranului, ii dadea sapunul in baie, ii ajuta batranului preot sa se imbrace, sa se dezbrace, dar tot plangand intruna. Si preotul, vazand ca il ajuta asa de mult la baie, cand a iesit odata din baie, i-a zis: "Stai putin, frate!" - si a vrut sa-i dea bani. Dar acela plangea si n-a primit banii.

Preotul acela, cat statea in baie, tot timpul zicea rugaciuni. El se ruga si la Dumnezeu, dar facea si baie, ca sa-i dea Dumnezeu sanatate, ca era bolnav tare de picioare. Si odata, venind preotul iar sa faca baie acolo, l-a gasit din nou pe acel tanar care plangea tare si s-a minunat cum de sta acela acolo si plange, intrebandu-se cine poate fi acela. Si i-a zis: "Bine, frate, poate ti-i foame; sa-ti aduc niste prescuri, ca acum n-am nimic". Si preotul s-a gandit: a doua oara cand am sa vin, am sa-i aduc niste prescuri si niste vin (ca mai avea prescuri de la preotul cel tanar). Deci a venit cu o legatura de prescuri curate si cu vin, si i-a spus: "Poate vrei sa mananci, poate bei un pahar". Si cand a vrut sa-i dea prescurile si vinul, atunci a vorbit tanarul acela, care niciodata nu vorbise mai inainte. Si a inceput a plange, zicand: "O, Parinte, vai si amar, daca ai sti cine sunt eu, nu mi-ai aduce paine si vin!". "Dar cine esti, fiule?". "Parinte, Parinte, eu nu pot sa mananc, nici sa beau. Stii cine sunt eu? Sunt sufletul unui om, ma cheama Ion si am fost stapanul gradinii acesteia.

Gradina aceasta cu pomi a fost a mea, si baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea, si am lasat-o in folosul comunei, dar am murit in floarea varstei, cu pacate grele. M-am marturisit eu, dar degeaba, ca n-am avut vreme cand face canon". "Si ce sa fac, fiule?". El zise: "Parinte, sunt cincizeci de ani de cand am murit si am lasat baia si gradina aceasta in folosul comunei, dar nimeni nu s-a gandit sa se roage pentru mine. Iar dumneata, de cate ori ai venit la baie, m-ai pomenit". Cu adevarat, batranul, cand facea baie, se ruga si zicea: "Doamne, pomeneste si iarta pacatele aceluia care a facut baia aceasta", fiindca era gratuita si avea toate cele de nevoie. Deci urma acela: "Nimeni nu s-a gandit sa ma pomeneasca si sa se roage pentru mine in timpul cat facea baie, ba chiar au facut si multe rautati in baie. Iar Sfintia Ta te rogi lui Dumnezeu in timpul baii. Si pentru aceste sfinte rugaciuni ale tale, mi-a dat Dumnezeu drumul din iad, sa vin sa-ti spun, Parinte Sfinte, ca daca ma ajuti, mare plata ai sa ai in ziua Judecatii, in ziua cea mare. Ia prescurile si vinul ce mi-ai adus, si sa incepi a face pentru mine patruzeci de Liturghii". Si dupa ce a zis asa, a disparut. Atunci s-a descoperit si mai tare taina celor patruzeci de Liturghii. Si preotul a inceput a plange, caci s-a speriat. A luat prescurile si vinul, si n-a mai facut baie in ziua aceea. S-a intors inapoi si-i spuse feciorului sau, care era preot tot in acea parohie: "Fiule, inainte de a muri, vreau sa mai fac o osteneala".

"Ce vrei sa faci, Parinte?". "Sa-mi dai voie sa slujesc eu patruzeci de Liturghii". "Dar Sfintia Ta nu poti sluji nici sarbatorile!". "De-oi muri, de-oi trai, eu trebuie sa fac patruzeci de Liturghii!". Nu i-a spus pentru ce. Se minunau toti oamenii din sat, auzind ca preotul batran vrea sa se apuce sa faca patruzeci de Liturghii.

Si s-a dus preotul in fiecare zi la biserica, cum era atunci, ca se slujea Liturghia in fiecare zi. "Cine slujeste?". "Popa cel batran". "Dar de ce?". "El a zis ca inainte de moarte vrea sa se impartaseasca de patruzeci de ori la rand, cum a facut el cand era tanar". Si pentru ca aflase numele aceluia, ca il chema Ion, a inceput a scoate particele la Sfanta Liturghie, pentru iertarea pacatelor lui. Si se minuna foarte preotul cel tanar, si cu el tot satul, cand il vedea pe preotul cel batran asa de sarguitor. Dar il intarea Dumnezeu. De dimineata era la biserica, facea Sfanta Proscomidie, slujea cu toata inima.

- Dar cum, Parinte, pana acum erai bolnav, iar acum poti sluji Sfanta Liturghie?

- Ei, fiule, am o taina pe care am s-o spun la urma...

Dar nu le spunea taina. Si din ce slujea mai tare, tot mai tare se facea batranul. Il intarea Dumnezeu, ca sa-l poata scoate pe acela din iad. Si cand a terminat de facut preotul douazeci de Liturghii, a venit acasa obosit si s-a culcat putin in pat. Si cand s-a culcat, si era aproape sa inchida ochii, a vazut un rau de foc, care se rostogolea clocotind cu vapai. Si se auzeau mii si milioane de glasuri si tipete, purtate de el. Si iata, la o margine a raului, vede pe tanarul acela, jumatate afara, batand din palme: "Parinte, Parinte, nu ma lasa! Iata, cu Sfintele tale Liturghii m-ai scos pe jumatate din flacari!". Si vazand preotul aceasta, indata s-a trezit speriat si s-a sculat si a vazut ca este in casa. Si a inteles ca este o descoperire dumnezeiasca, spre a vedea cum il scoate prin Liturghiile ce le facea.

Deci, sculandu-se preotul infricosat si plangand, a inceput sa slujeasca si seria celorlalte douazeci de Liturghii, cu mai mare credinta, cu mai mare putere. Si cand a implinit patruzeci de Liturghii, fiind el in Sfantul Altar, vede deodata un porumbel frumos si alb ca zapada. Si a venit si s-a asezat pe capul preotului. Si paracliserul i-a spus preotului: "Parinte, ai un porumbel pe cap". Dar cand a vrut sa puna mana pe el, porumbelul a zburat si s-a pus pe Sfanta Masa, pe o cruce inalta, si a inceput a vorbi spre preot, care il asculta cu cutremur:

- Parinte, pana acum mi-a fost foarte greu, dar acum, cu sfintele tale rugaciuni si cu dumnezeiasca Liturghie, ma duc la linistea si bucuria cea fara de margini. Eu sunt sufletul acelui crestin care plangea in gradina intotdeauna si care, pentru Sfintele patruzeci de Liturghii, cu darul lui Hristos si cu Sangele Lui, cel care ne-a rascumparat pe toti, ma duc la bucuria cea fara de margini. Vei lua mare plata in ziua cea mare a Judecatii, ca ai slujit pentru mine, pacatosul, patruzeci de Liturghii si te-ai ostenit la o batranete ca aceasta.

Si preotul nu l-a mai vazut. Si s-a spaimantat si paracliserul. Dar s-a auzit glasul si la cei ce erau in biserica si sau speriat toti afland de cele ce se facuse, s-au minunat foarte si au slavit cu mare glas pe Dumnezeu, Cel ce lucreaza prin Biserica Lui asemenea minuni infricosate si preaslavite. AMIN!

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Judecata de apoi. Viata de dupa moarte

Despre ingrijirea sufletului

Cand sufletul este bolnav