Predica despre Rai

• « Inapoi
• Inainte »

Predica despre Rai

Parintilor si fratilor si iubiti credinciosi,

Oare cum as putea eu, nepricopsitul si cu totul neiscusitul, sa zugravesc prin cuvinte patria noastra cea veche, din care am cazut? Daca dumnezeiescul si marele apostol Pavel ne spune ca "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El", apoi cum o limba de tarana si o minte intunecata de pacate se va pricepe a spune cele nespuse?

Dar fiindca nu este bine nici a tacea despre acea fericire  si frumusete, din cele ce ne-am invatat din Sfanta Scriptura si din invataturile Sfintilor Parinti, voi indrazni a aduce prin cuvant o umbra oarecare a acelor neumbrite si vesnice veselii, ca prin cele prea mici sa suim intelegerea noastra, dupa putere, la cele preamari si cu preaminunata frumusete impodobite. Si cu cuvintele dumnezeiescului ierarh Vasile cel Mare sa incepem a zice ca "acolo sunt livezi preadulci la vedere, cu multa si negraita verdeata, si preafrumos impodobite; acolo floarea nu straluceste putina vreme si apoi lipseste, ci indelungata vreme si vietuitoare ii este veselia, si nesfarsita este indulcirea ei. Buna mireasma este fara de sat, frumoasa lor culoare de-a pururea straluceste si puterea vanturilor nu le slabeste. Lunile cele noi nu le vestejesc, ingheturile nu le ingheata, arsura soarelui nu le usuca; ci un duh masurat, care da oarecare subtire si dulce suflare, usor si cu dulceata sufla asupra lor, neimpilat de vreme si nevestejit in veac, pazind sporul lor.

Iar frumusetea sadurilor celor de acolo este si ea vrednica de facerea si sadirea Celui ce le-a sadit: unele sunt foioase si unele sunt cu desisuri, altele fac numai o singura ramura pe an, altele multe ramuri, altele cu ramuri preainalte si din toate partile inverzite..."

Si dupa multe, zice: "Care cuvant va putea sa arate multimea dulcetii si frumusetii aceleia?... Acolo sunt si neamuri de nenumarate feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasurilor lor aduc o dulceata negraita, incat oamenii cei drepti de acolo se desfateaza si se indulcesc prin toate simturile: pe unele vazandu-le, iar pe altele auzindu-le; pe  altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din altele gustand..." Si apoi zice: "Daca ochiul nu le-a vazut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, apoi cine dar este acela care sa le povesteasca, si cum gandul nostru le va incapea?!..."

Iar apoi, aratand ca indoit este Raiul, adica este alcatuit si din cele simtite, si din cele gandite, zice: "Precum in Legea Veche, era cu adevarat si lucrul cel simtit, dar se facea si o inchipuire a acelui inteles, asa si Raiul il intelegem si trupeste, dar il talcuim si duhovniceste..." Mai departe, aratand despre acele nespuse duhovnicesti veselii, zice: "Acolo pornirile raului veselesc cetatea lui Dumnezeu" (Psalmi 36, 4), si iarasi ca "rau iesea din Eden [desfatare], ca sa adape Raiul" (Facerea 2, 6). Si acestea zicandu-le despre raurile darului Duhului Sfant, ce veselesc negrait pe cei drepti, zice apoi: "Deci ispiteste-te ca prin invataturile acestea sa vii intru intelegerea Raiului aceluia si sa ajungi si tu la zorile dumnezeiestii lumini... De esti trupesc, si mare indulcire socotesti din cele simtite, ai inchipuirea aceea a Raiului celui trupesc si saturarea cea preadulce, si te sarguieste catre acestea, fiindca acolo vei afla desfatarea neincetata. Iar de esti duhovnicesc si cugeti mai inalte decat indulcirile cele trupesti, suie-te cu gandul catre frumusetea ingerilor, invata-te cu de-amanuntul roadele dreptatii" (Cuv. despre Rai, in Hexaimeron, Bucuresti, 1826, ff. 70-72). Pana aici dumnezeiescul si Marele Vasile, pentru Rai.

Dar pentru ca toti cei de fata sa se veseleasca, si cei mai inalti cu intelegerea, si cei mai putin inalti, voi spune o istorie minunata a unui sfant staret care a murit si a fost purtat de doi dintre Sfintii Apostoli prin iad si prin Rai, si dupa aceea a inviat si a spus cu de-amanuntul toate cele ce a vazut si a tinut minte. Iar povestirea aceasta este in acest fel: Imparatul Roman al Constantinopolului a avut un frate pe care il chema Cozma. Acesta fiind om cu frica lui Dumnezeu si cunoscand desertaciunea veacului de acum, si-a vandut toate averile sale si le-a impartit saracilor. Apoi, ducandu-se la Sfanta Manastire de la apa Sangarului, care era in muntii din jurul Constantinopolulului, s-a facut monah si s-a dat pe sine la supunere si ascultare desavarsita. Monahii din acea manastire, stiind cine este el, ca este frate cu imparatul, foarte se mirau de ascultarea si de blandetea cu care se purta fata de toti, si il aveau cu totii la mare evlavie si cinste.

Deci intamplandu-se sa moara staretul lor, cu toti au rugat cu multa staruinta pe Cozma Monahul sa le fie staret. El se lepada de aceasta, rugandu-i sa-l lase sa se linisteasca, deoarece de aceea lasase el dregatoria si slava cea din lume si venise la manastire sa se faca monah: spre a trece prin aceasta viata strain si nebagat in seama. Insa staruinta soborului fiind cu dinadinsul, in cele din urma a fost silit sa primeasca asupra sa pastoria acelei sfinte monastiri.

Astfel, punandu-se el staret prin rugaciunea si alegerea soborului, conducea cu mare frica de Dumnezeu si cu mare blandete duhovniceasca turma cea incredintata lui de la Dumnezeu. Dar trecand sase ani de la punerea sa ca staret in acea monastire, i s-a intamplat lui - prin ingaduinta lui Dumnezeu - de s-a imbolnavit de o boala grea. Calugarii, vazand pe iubitul lor staret ca este atat de bolnav, s-au intristat cu totii - caci il aveau la mare evlavie, ca pe un adevarat Parinte duhovnicesc - si cu mare durere de inima se rugau lui Dumnezeu ca sa-i mai lungeasca viata spre folosul de obste al lor. Dar el, slabind din zi in zi, intr-una din zile a adormit in Domnul si s-a facut in manastire plangere mare pentru moartea lui.

Dar - o, minunile Tale, Hristoase Dumnezeule! - a doua zi dupa ce murise, cand deja incepusera a se face pregatirile pentru inmormantare, el s-a trezit din moarte ca dintr-un somn si, atintindu-si ochii in podul casei, soptea niste cuvinte neincheiate. Calugarii puneau urechea la gura lui sa asculte, dar nu intelegeau nimic din cele ce soptea el. Iar cand s-a trezit mai tare, a inceput a zice cu glas catre calugarii care erau in jurul lui: "Unde sunt cele doua bucati de paine uscata pe care mi le-a dat Parintele Avraam?". Apoi zicea: "Cine mi-a luat cele doua bucati de paine usc ata pe care mi le-a dat Parintele Avraam?".

Calugarii se uitau unii la altii cu mirare mare si nu stiau ce sa raspunda. Atunci unul dintre ei a indraznit a-l intreba pe cuviosul staret: "Parinte, sfintia ta nu stii ca ieri pe la ceasul acesta ai murit? Era ceasul al patrulea din zi" (ora 10 dimineata, cum este la noi astazi). Iar el a zis: "Da, stiu ca am murit, dar nu stiu in ce ceas anume". Iar ei i-au zis din nou ca era pe la ceasul acela. Apoi au adaugat: "Daca stii, Parinte, ca ai fost mort, apoi tare te rugam sa ne spui noua, fiilor tai, unde ai fost atatea ceasuri si ce ai vazut acolo?".

Atunci el, desteptandu-se ca dintr-un somn greu, a zis: "Parintii mei, iata ce va pot spune: de as avea minte de inger si intelegere de heruvim, nu as putea sa va povestesc cu deamanuntul cele ce am vazut si am auzit eu acolo. Dar totusi din cele ce Prea Bunul Dumnezeu imi va ajuta sa tin minte, va voi spune". Si a inceput asa: "Ieri, cand am slabit foarte tare si mi s-a apropiat ceasul mortii, multi dintre voi erati imprejurul patului meu. Tot atunci a sosit si o ceata mare de diavoli, in feluri si feluri de chipuri, si foarte, foarte grozave si urate. Unii din ei boncaneau ca taurii, altii nechezau asemeni cailor, altii guitau ca porcii, altii latrau ca cainii, altii urlau ca lupii, altii racneau ca leii, altii croncaneau ca corbii, altii cantau ca cocosii, altii suierau ca serpii si, in sfarsit, faceau fel de fel de glasuri groaznice. Toti acestia, inconjurand patul meu, asteptau iesirea sufletului meu din trup si strigau catre mine: "Nu te-ai mantuit! Al nostru esti, caci nu ai facut destula pocainta pentru pacatele tale cele din lume!". Si cata vreme va vedeam pe voi, Parintilor, in jurul meu, parca nu ma temeam asa tare, caci ma gandeam ca ma veti ajuta sa nu ma ia aceia. Dar deodata pe voi nu v-am mai vazut, am ramas singur si indata am sarit din trup afara. Iar aceia m-au prins si au inceput a ma bate si a ma chinui groaznic. Unii ma impungeau cu coarnele, altii ma muscau cu dinti ca de leu, altii ma intepau cu limbi ca de sarpe, altii turnau peste mine boraturi urate, altii ma impungeau cu sulite de foc, altii ma legau cu funii de foc si ma tarau peste niste rapi.

Iar eu, saracul de mine, vazandu-ma in atata primejdie si chinuri, mi-am adus aminte ca in viata mea am cinstit mult pe Prea Sfanta Fecioara Maria si pe Apostolii lui Hristos, Andrei si Ioan Evanghelistul. Deci atunci am inceput a striga din toate puterile la Maica Domnului si la cei doi Apostoli ai Domnului. Iar multimea aceea nemasurata de draci, in timp ce au strigam, m-au dus pana la o prapastie foarte mare si nespus de adanca, pe  fundul careia se auzea clocotind un rau de foc care fierbea cu smoala si catran, si mii de capete de oameni se vedeau in acel foc tipand cu mare disperare.

Latimea acestei prapastii mi se parea ca este numai de o aruncatura de piatra, dar adancimea ei auzeam ca este pana la iad. Iar pe cand multimea aceea de diavoli ma impingea mereu sa ma dea si pe mine in acea prapastie groaznica, eu strigam necontenit, din rasputeri: "Maica Domnului, nu ma lasa!". Si iarasi: "Sfintilor Apostoli ai Domnului, Andrei si Ioan, nu ma lasati!". Si strigand eu astfel din toata puterea, deodata s-a facut peste acea prapastie infricosata un podet foarte ingust, ca de o palma, spre care unii draci ma trageau, spunandu-mi: "Sau te aruncam in prapastia aceasta, sau sa te sui pe punte si sa treci, daca poti!". Iar mie imi era mare frica si de una, si de alta, si tot ma smuceam din mainile lor si strigam: "Maica Domnului, nu ma lasa! Sfintilor Apostoli ai lui Hristos, Andrei si Ioan, nu ma lasati!"; si eram peste masura in osteneala si frica mare, caci de nicaieri nu vedeam nici o izbavire.

Dar deodata s-a ivit o lumina mare, venind dinspre rasarit, si am vazut o femeie imbracata in alb, care stralucea ca soarele, purtandu-se pe un nor prealuminos, iar de-a dreapta si de-a stanga ei se aflau cei doi Apostoli ai lui Hristos, Andrei si Ioan Evanghelistul, in mare slava fiind. Si cand au ajuns aproape de mine Maica Domnului si dumnezeiestii Apostoli, n-am mai vazut pe nici unul dintre diavoli. Iar Maica Domnului a zis catre Sfintii Apostoli: "Ioane si Andrei, Apostoli ai lui Hristos, luati acest suflet si il duceti pe el pana la raiul desfatarii, caci prieten al meu a fost in viata sa, si sluga adevarata a lui Hristos, Dumnezeul meu!". Si apoi pe Maica Domnului nu am mai vazut-o.

Iar cei doi Apostoli, batrani si cu cuviinta dumnezeiasca impodobiti fiind, m-au luat si mi-au zis: "Suie-te pe podul acesta de deasupra prapastiei si nu te teme, caci noi suntem cu tine!". Iar eu, vazand adancimea cea nemasurata a prapastiei aceleia si ingustimea acelei punti, si totodata auzind huietul si tipatul cel mare ce venea din fundul ei, ma temeam si rugam pe Sfintii Apostoli sa nu ma lase sa cad de acolo. Iar ei mi-au zis din nou: "Nu te teme, frate, ca esti cu noi!". Si asa am inceput a merge pe punte, unul din apostoli fiind inaintea mea, iar altul sprijinindu-ma din urma, si asa am trecut puntea aceea plina de nespusa groaza. Si am ajuns indata la capatul de dincolo.

Acolo am vazut un arap ce mi se parea ca este pana la nori cu inaltimea si care statea aproape de capatul podului aceluia ingust. Arapul acela avea fata precum cerneala, ochii infricosati si strambi, iar din gura lui iesea para de foc; mana stanga o avea umflata ca un stalp gol si o tinea deasupra prapastiei aceleia, iar dreapta lui era zgarcita de tot. Si vazandu-ma pe mine, a inceput a scrasni din dinti si a zice: "Ai scapat din mainile mele, dar nu voi inceta de a duce ispite asupra calugarilor din manastirea ta! Daca nu te-am capatat pe tine, apoi macar pe ucenicii tai ma voi sargui a-i pierde!". Iar dupa ce am trecut de arapul acela, eu am intrebat pe Sfintii Apostoli care ma duceau: "Domnii mei, cine este arapul acela asa de inalt si de groaznic la vedere?". Atunci Sfantul Apostol Andrei mi-a zis: "Ai auzit de la marele apostol Pavel de domnul puterii vazduhului (Efeseni 6, 12)?". Am zis: "Da". Iar el a zis: "Acesta este, stana". "Dar prapastia aceasta ce este?". Iar apostolul  Andrei a zis: "Aceasta este gura iadului, care inghite pe toti cei ce au gresit si au murit nepocaiti de pacatele lor". Apoi am mai intrebat pe apostolul: "De ce arapul are mana stanga umflata si o tine in vazduh deasupra acelei prapastii?". Si a zis apostolul:

"Iata de ce: cati se urca pe podul acesta ingust si nu sunt pregatiti sufleteste cu faptele bune, el numai ce ii ia de pe pod si ii arunca jos, in gura iadului. Iar dreapta lui este zgarcita, caci el este strain de lucrarea celor drepte".

Si dupa ce am trecut de acela care se chema domnul puterii vazduhului si satana, apoi deodata s-a infatisat inaintea noastra o campie foarte frumoasa, cu miliarde de feluri de flori preabine-mirositoare; unele dintre ele erau galbene, altele rosii, altele visinii, altele albastre, altele albe, altele stacojii, altele roze, si iesea din ele o mireasma care nu se poate spune. Noi mergeam usori prin vazduh, pe deasupra acelor flori si ierburi preaminunate, cand deodata am vazut in acea campie luminoasa mii si mii de cete de copii mici cu aripi de aur, care zburau pe deasupra acelor ierburi inflorite atat de minunat si cantau cu versuri preadulci: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de slava Lui". Si oriunde ne uitam, vedeam tot cete si cete de acesti minunati copii inaripati, zburand foarte lin si cantand. Noi insa mergeam repede, caci sa stiti, fratii mei, ca sufletele dupa ce ies din trup, ies ca gandul si ca fulgerul, dupa cea scrisa: "Alerga-vor in graba si mai repede ca razele fulgerului se vor intoarce".

Si asa zburand noi peste acea campie preainveselitoare, deodata in mijlocul ei am vazut un batran foarte minunat, cu barba alba, stralucind ca soarele si avand vesminte foarte luminoase pe el. Iar copiii aceia zburau imprejurul lui, el ii blagoslovea si apoi plecau cantand si laudand pe Dumnezeu.

Atunci eu am intrebat pe Sfantul Ioan Evanghelistul: "Sfinte Ioane, cine este acel batran asa de luminat si minunat, si cine sunt acesti copii asa de frumosi si nevinovati, cu aripi de aur, care canta aici fara de incetare spre slava lui Dumnezeu?". Iar Sfantul Ioan a zis: "Fiule, vei fi auzit de Avraam Patriarhul, care a castigat mare cinste de la Dumnezeu pentru credinta si faptele lui. Acesta este Avraam si sanul lui, de care ai auzit din Sfanta Evanghelie. Iar acesti copii preafrumosi sunt sufletele care, din mila lui Dumnezeu, s-au invrednicit a intra aici, in sanul lui Avraam". Apoi a zis: "Trebuie sa mergem si noi sa ne inchinam Prea Fericitului Patriarh Avraam". Si am mers, si cand am ajuns la preaminunatul acela batran, Patriarhul Avraam, ne-am inchinat lui; el a sarutat pe frunte pe cei doi apostoli, iar acestia i-au sarutat mana. Si a intrebat Avraam Patriarhul: "Unde duceti acest suflet?". Iar ei au zis: "Porunca avem de la Mantuitorul Hristos si de la Maica Domnului sa-l ducem pana la Raiul desfatarii ". Atunci m-a blagoslovit si pe mine acel sfant Patriarh si ma sarutat pe crestetul capului.

Si asa ne-am despartit si am inceput a merge mai departe cu Sfintii Apostoli. Si zburand asa printre acele frumuseti de campii inflorite, am ajuns la niste ziduri preaminunate, cu temelie de aur si cu nespusa frumusete impestrite in mii de culori preasclipitoare; la un loc al zidului am dat de niste porti in chipul fulgerului, care atata luminau, incat se parea ca rasare soarele din ele. Si la acele porti erau pazitori niste tineri preafrumosi la vedere si preaveseli la fete, imbracati cu vesminte asemenea safirului si cu cingatori in multe culori, asemenea curcubeului, care straluceau slobozind raze prealuminate; ei purtau paveze de aur in mainile lor, iar cand neam apropiat de porti, au intrebat acesti minunati tineri pe Sfintii Apostoli: "Unde duceti acest suflet?". Iar ei au zis: "Avem porunca sa-l ducem pana la Raiul desfatarii". Si atunci portile singure s-au deschis si am intrat si noi prin ele. Iar trecand de ele, am dat de niste frumuseti, cu livezi si pometuri ca stelele cerului de multe si felurite, incat nimeni din oameni nu le poate spune cu de-amanuntul frumusetea lor. Si pomii din livezile acelea mi se pareau ca salta si canta. Iar sub fiecare pom era cate un cort preaminunat, iar in cort o masa de aur si un scaun numai de aur; si la fiecare masa sedea cate un om tanar si preafrumos, ca in varsta de 30 de ani, si pe masa avea numeroase bucate si cantareti ceresti de multe feluri. Dar foarte ma minunam vazand ca nici pomii aceia nu erau la fel, nici mesele, nici scaunele si nici bucatele sau bauturile de pe mese. Pe la radacinile acelor pomi mi se parea ca curg izvoare limpezi ca cristalul. Si in acele livezi erau nenumarate feluri de flori preaminunate si parfumate cum nu se poate spune, caci nici una dintre ele nu semana cu cele de pe pamant. In ramurile acelor preafrumosi pomi cantau mii si mii de pasari melodii si versuri nemaiauzite in lumea pamanteasca, iar floarea aripilor acelor pasari nimeni din oameni nu o poate povesti. Si cand am inceput sa ascult cantarile lor, am inteles ca unele dintre ele cantau versuri din Psalmi, iar altele ziceau: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de slava Lui".

Altele ziceau: "Fericita este calea intru care mergi acum, suflete!", iar altele: "Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului", si alte cantari dumnezeiesti, cum nu se pot spune. Si foarte ma minunez si de negraita lor frumusete, si de dulceata cea veselitoare a cantarilor lor. Dar iar ma mai minunam pentru ca nici pomii aceia nu semanau unul cu altul, fiecare avand roadele altfel, si frunzele altfel, si inflorind altfel. Si iesea din pomii aceia si din florile si roadele lor o mireasma nespusa si preacurata. Dar nici pasarile care cantau in acei pomi nu semanau unele cu altele, caci la un pom erau pasari albe, la altul albastre, la altul cafenii, caramizii, visinii, verzi, si cum am zis, numai Unul Dumnezeu si Ziditorul lor poate sa le spuna floarea frumusetii si deosebirii culorilor lor. Si nici in corturile de sub pomi nu erau toate la fel; ci sub un pom era un cort de aur, sub altul de onix, sub altul de rubin, sub altul de ametist, de safir si alte pietre scumpe, carora nici nu le pot spune numele lor. Si nici cantarile pasarilor nu erau la fel in fiecare pom, ci cu mare mestesug si frumuseti negraite se deosebeau unele de altele.

Si vazand eu atata minune si frumusete deosebita de la un pom la altul, am intrebat pe Sfintii Apostoli care ma conduceau: "Domnii mei si Sfintilor Apostoli ai lui Hristos, pentru ce este atata deosebire la frumusetile din livezile acestea?". Iar Sfantul Apostol Andrei mi-a zis: "Frate Cozma, ia seama ca aceste pasari si acesti pomi ce vezi aici nu sunt pieritoare si stricacioase, asemeni celor de pe pamant; pasarile acestea nu pot sa mai moara vreodata, sau sa aiba nevoie de hrana pieritoare. Hrana lor este darul Duhului Sfant care misca limbile lor si le da a grai, a canta si a prooroci cele spre slava lui Dumnezeu, nu dupa cum voiesc ele, ci dupa cum voieste Duhul Sfant. Si daca te minunezi de felurimea si deosebirea frumusetilor de aici, apoi adu-ti aminte de cuvantul Mantuitorului nostru din Sfanta Evanghelie, cand a zis: Sa nu se tulbure inima voastra, ca in casa Tatalui Meu sunt multe lacasuri (Ioan 14, 2-3). Aici este lucrul dreptatii lui Dumnezeu, ca fiecare are un lacas pregatit de Dumnezeu dupa masura faptelor bune pe care le-a facut in viata sa. Si fiindca nu toti au avut aceeasi masura de fapte bune, ci unii mai mult, altii si mai mult, altii si mai mult, apoi si lacasul lor cel vesnic si l-au impodobit dupa dragostea cu care au iubit pe Dumnezeu si s-au silit la lucrarea poruncilor Lui".

Apoi mergand noi prin acele livezi si pometuri negraite, am ajuns la un rau care curgea lin, cu o apa ca cristalul, si de pe malurile caruia porneau alte campii preafrumos inflorite. Iar in preajma raului aceluia erau niste copaci inalti, minunati la vedere, si niste pasari mari si preafrumoase, care cantau cu glasuri veselitoare, zicand: "Fericiti cei carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele!". Si auzind eu aceasta cantare sfanta a lor, am intrebat pe Sfintii Apostoli: "Domnii mei, ce zic aceste minunate pasari?". Iar Sfantul Ioan a zis: "Frate Cozma, ai auzit ca acestea viersuiesc cele ce le da lor Duhul Sfant. Deci ele prin Duhul Sfant canta din psalmi si vestesc ca numai aceia au intrat in aceste desfatate gradini, carora li s-au iertat faradelegile si li s-au acoperit pacatele". Si am intrebat atunci pe Sfintii Apostoli: "Dar care pacate se iarta de Dumnezeu si care se acopera?". Iar Sfantul Andrei a zis: "Se iarta numai acelea pentru care omul a facut pocainta din toata inima sa, care au fost marturisite cu umilinta duhovnicului, de sa primit canon si dezlegare pentru ele de la duhovnic sau arhiereu pe pamant. Iar unele din pacatele cele mici, pe care omul nici nu le-a cunoscut ca sunt pacate, sau a uitat a le marturisi, acelea se acopera de mila lui Dumnezeu, ca nu cumva pentru acele prea mici pacate sa nu poata omul ajunge aici.

Noi stim din Sfanta Evanghelie ca nimic necurat nu va intra intru imparatia cerurilor (Efeseni 5, 5). Dar fiindca nimeni nu este fara pacat afara de Dumnezeu (Matei 27, 24; Ioan 8, 46), apoi nimeni nu ar putea intra aici daca nu ar completa Dumnezeu cu mila Sa nedesavarsirea omeneasca in fapta buna. Deci aceste pasari, pe care le auzi cantand: "Fericiti cei carora s-au li iertat faradelegile si li s-au acoperit pacatele!", vestesc prin viersuirea lor ca aceste nenumarate suflete ce se veselesc aici, pe langa pocainta lor si dezlegarea ce au primit-o prin duhovnicii Bisericii lui Hristos, au avut si unele mici pacate de care nu si-au dat seama si nu s-au pocait, dar acelea s-au acoperit de negraita mila si milostivire a lui Dumnezeu, spre a nu fi ele oprite sa ajunga in dulceata si desfatarea locului acestuia". Atunci am spus Sfintilor Apostoli ai lui Dumnezeu: "Domnii mei, cred ca aici este Raiul desfatarii, unde aveti porunca sa ma duceti". Si a zis Sfantul Apostol Andrei: "Nu stii ce zici, frate, caci abia am ajuns la pamantul celor blanzi, de care ai auzit in Sfanta Evanghelie zicandu-se: Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul (Matei 5, 5) ".

Si inca vorbind noi, am zburat usor peste raul acela minunat, si trecand de ceea parte, peste campii cu livezi de negraita frumusete, am ajuns la alte zidiri preaminunate, care covarseau cu neasemanarea pe cele ce le vazusem mai  inainte.

Caci impestritura si mestesugul cu care era zidit acest zid, facut numai din pietre scumpe, nu poate limba de om sa le povesteasca. Si apoi, ajungand la alte porti preafrumoase si cu stralucire negraita, care luminau ca fulgerul in toate partile, paznicii lor, niste ingeri cu stralucire dumnezeiasca nepovestita, au intrebat pe Sfintii Apostoli: "Sfintilor Apostoli ai lui Hristos, Dumnezeul nostru, unde duceti acest suflet?". Iar ei au raspuns: "Porunca avem de la Mantuitorul, prin Prea Sfanta Sa Maica, sa-l ducem pana la Raiul desfatarii". Si atunci acele sfinte si preaminunate porti, care fulgerau cu niste straluciri asemenea safirului, s-au deschis singure. Si trecand noi de ele, am vazut niste munti de aur si o mare ca cristalul, foarte luminata, iar in dreapta noastra am vazut un palat care avea 12 temelii din 12 margaritare, si 12 usi, fiecare fiind taiata dintr-un margaritar preaminunat;  iar acoperisul acelui palat era asemenea cu aurul, dar stralucea de mii de ori mai mult. Si mi se parea ca acest palat are lungime si latime nemasurat de mari. Dar nu am vazut acolo nici om, nici fiara, nici pasare, nici vreun inger. Si era acolo o frumusete pe care nici mintea de inger nu o poate povesti, o liniste negraita si o lumina neasemanata fata de cea de pe pamant, care se zicea ca vine direct de la lumina dumnezeiestii slave. Si am intrebat iar pe sfintii mei indrumatori: "Domnii mei, ce este si al cui este acest palat negrait cu frumusetea?". Iar dumnezeiescul Ioan Evanghelistul mi-a zis: "Acesta este palatul Noului Sion, pe care Mantuitorul nostru Iisus Hristos il va da Sfintilor Sai Apostoli dupa Judecata cea de apoi, ca o rasplatire a ostenelilor lor in predicarea Evangheliei si pentru mila Sa cea negraita".

Si inca vorbind noi, am ajuns la un munte preaminunat de aur curat, care stralucea in jurul sau cu negraita lumina si avea sub el un tunel preafrumos si prealuminat, care se parea ca strabate pana dincolo de el. Insa acel tunel nu era precum cele de pe pamant, ci foarte inalt si prealuminat, cu foarte mare largime, de mi se parea ca si un oras mare ar incapea in el. Si cand am ajuns noi acolo, tocmai era pusa o masa mare si foarte lunga, ce se intindea de la un capat pana la altul al tunelului aceluia; iar masa aceea era dintr-un fel de piatra scumpa numita Romneon. Si stateau la ea o multime de oameni tineri si preafrumosi la vedere, pe scaune de aur curat. Pe masa, se vedeau vase de aur curat cu bucate ceresti nemaivazute pe pamant. Si toti cei de la masa aceea cantau si slaveau pe Dumnezeu cu o cantare duhovniceasca preafrumoasa. Din vazduh se auzeau cantari ingeresti si o mireasma a Duhului Sfant stapanea peste tot.

Iar cand am ajuns noi acolo, toti cei de la masa s-au sculat in picioare si ne-au primit cu veselie duhovniceasca, iar mie mi-au spus: "Bine ai venit, iubite frate intru Hristos!". Apoi am auzit un glas zicand: "Lasati sa stea si acesta la masa!". Si indata cu cuvantul au venit niste tineri preafrumosi, care ne-au pus scaune de aur si ne-am asezat. Pe cand sedeam astfel, uimit de cantarile duhovnicesti care se auzeau in vazduh, privind in jurul meu am inceput a cunoaste pe unii din cei ce erau la masa aceea, si foarte mult ma bucuram ca i-am intalnit acolo. Am cunoscut pe unii care au fost chiar la palaturile imparatesti, pe altii care au fost oameni cu frica de Dumnezeu in cetatea Constantinopolului, pe altii din randurile ostasilor, pe altii din cinul preotesc si calugaresc, si foarte ma minunam cum au ajuns ei aici. Si am stat la aceasta masa hranindu-ma cu negraita hrana duhovniceasca din cantarile ce le auzeam.

Atunci Sfantul Apostol Andrei mi-a spus: "Frate Cozma, numai pana aici am avut a merge, caci de aici inainte se incepe Raiul desfatarii, pe care nu acum, ci dupa o vreme il vei vedea". Si indata am auzit un glas in vazduh: "Luati de aici pe staretul Cozma si duceti-l inapoi in trup, caci foarte il plang fiii lui cei duhovnicesti! Iar in locul lui sa aduceti pe monahul Atanasie de la monastirea lui Traian!". Si indata dumnezeiestii apostoli s-au sculat de la masa aceea si mi-au zis: "Frate Cozma, iata ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos S-a milostivit spre fiii tai duhovnicesti si pentru rugaciunile si lacrimile lor te vom intoarce la monastirea ta, spre folosul de obste al lor si al altor multe suflete. Dar cu mila Domnului vei ajunge din nou aici si la Raiul desfatarii, cand va binevoi Domnul". Si asa ne-am luat ramas bun de la veselia cea duhovniceasca ce era la masa aceea, si toti ne-au salutat cu evlavie la plecare si mi-au spus: "Iubitul nostru frate, sa fie voia Domnului cu noi. Amin".

Si apoi indata am zburat ca fulgerul pe alte cai, nemaivazute mai inainte, pana ce am intalnit in calea noastra niste iezere cu munci negraite: unul era cu foc nestins, si se auzeau din el tipete si vaiete infioratoare, altul cu intuneric groaznic, altul cu gheata si cu frig de neindurat, altul cu viermi neadormiti si cu serpi de foc. Nenumarate suflete se chinuiau in acele iezere, carora nu li se vedea marginea si nici nu li se stia adancimea. Trecand astfel pe acolo, am cunoscut din vedere pe unii din cei de pe pamant, care si-au petrecut viata in rautati si care, vazandu-ma cu Sfintii Apostoli, ma rugau foarte mult sa ii ajut sa scape de acolo. Iar eu ma infricosam foarte tare si tremuram numai la vederea lor, si de nu ar fi  fost Sfintii lui Dumnezeu Apostoli cu mine, apoi mi se parea ca as fi murit de groaza. Si a zis Sfantul Ioan: "Vezi, frate Cozma, tine minte, caci ai a le povesti pe acestea celor ce traiesc pe pamant!".

Si asa vorbind noi, am ajuns iar la campiile acelea inflorite unde era Avraam, si iar ne-am dus pe la acel Fericit Patriarh. Cand ne-a vazut acesta, ne-a intrebat: "Dar v-ati intors?". Si a zis dumnezeiescul Ioan Apostolul: "Asa, caci porunca Domnului este sa-l ducem in trup, ca sa mai vietuiasca o vreme pe pamant, spre folosul de obste al ucenicilor sai". Si atunci Parintele Avraam, auzind ca Sfintii Apostoli ma duc iarasi la manastirea mea, a zis catre ei: "Lasati-l sa-i dau si eu ceva spre ajutor!". Si mi-a dat trei bucati de paine alba foarte curata si un pahar de aur plin cu vin preabine-mirositor, zicandumi: "Ia, frate Cozma, aceasta hrana spre intarire si folos!".

Atunci eu am muiat in paharul cel de aur o bucata de paine si astfel am mancat-o; apoi am baut si vinul acela tot, si atata de dulce a fost acea hrana si bautura, incat a strapuns toate simtirile inimii mele, aducandu-mi o veselie duhovniceasca de nedescris. Dupa aceea, luand eu cele doua bucati de paine alba curata, foarte ma bucuram ca vi le voi aduce voua aici, pe pamant. Dupa aceea Avraam Patriarhul a imbratisat si a sarutat pe apostolii lui Hristos pe frunte, iar pe mine m-a blagoslovit sarutandu-ma pe cap, si asa am plecat prin acele campii inflorite, in timp ce milioane de copii cu aripi de aur ne petreceau cu cantari duhovnicesti care nu se pot vorbi.

Si dupa ce am trecut acele campii, am intrebat pe Sfintii Apostoli: "Domnii mei, dar acest loc, unde este atata frumusete si cantare ingereasca, cum se numeste?". Iar ei au zis: "Frate Cozma, ti-am mai spus ca este sanul lui Avraam, iar acele milioane de copii cu aripi de aur sunt sufletele celor drepti care, prin mila cea negraita a lui Dumnezeu, s-au invrednicit sa intre aici".

Si inca vorbind noi, am ajuns iar la acel urias care mi se spusese ca este satana si domnul puterii vazduhului. Iar acela, vazandu-ne pe noi, s-a dat in laturi, dar clatina cu capul si scrasnea cu dintii asupra mea, zicand: "Ai scapat acum din mainile mele si ai aflat taine mari. Dar nu voi inceta de a aduce asupra ta si asupra manastirii tale razboaie, pana ce inca vei mai fi pe pamant!". Atunci Sfintii Apostoli au zis catre mine: "Frate Cozma, nu avea nici o grija! Numai sa ai frica de Dumnezeu si sa-L iubesti pe El din toata inima, si pe Prea Sfanta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, sa o ai ocrotitoare tie si manastirii tale. Caci ea are mare cinste si mare putere data de Fiul ei, Hristos Dumnezeul nostru, si rugaciunile ei sunt mai puternice decat ale tuturor Sfintilor. Deci sa sfatuiesti pe ucenicii tai calugari ca pururea sa o laude pe ea si prin ea sa ceara mila de la Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul nostru".

Acestea vorbind noi, iata ca ne-am aflat aici si am revenit in trup. Iar dumnezeiestii apostoli ai lui Hristos, binecuvantandu-ma, s-au facut nevazuti. Deci ceea ce cautam in sanul meu erau cele doua bucati de paine pe care mi le daduse Sfantul Patriarh Avraam, impreuna cu aceea pe care am mancat-o acolo si cu vinul pe care l-am baut din paharul cel de aur. Dar va rog, duceti-va repede la manastirea lui Traian [care era aproape de manastirea lui] si sa vedeti ce face monahul Atanasie!".

Si ducandu-se ucenicii, l-au aflat ca tocmai atunci murise si il duceau pe o nasalie la biserica. Intorcandu-se ei, au spus aceasta iubitului lor staret, iar el a plans de bucurie, zicand: "Eu am vazut fericirea care il asteapta pe el acolo". Dupa aceasta, fericitul staret Cozma s-a facut desavarsit sanatos, spre bucuria cea mare a ucenicilor lui, si apoi monastirea Traian din apropiere de bunavoie a trecut sub conducerea lui. Si asa a condus el la calea mantuirii pe monahii din amandoua monastirile vreme de inca 30 de ani, dupa care s-a mutat la vesnicele lacasuri pe care le vazuse mai inainte, prin dumnezeiasca iconomie.

(Acest cuvant s-a prelucrat dupa Prologul de pe luna octombrie si dupa povestirea unui fericit dascal care a trecut la Domnul.)

• « Inapoi
• Inainte »