DIAVOLUL VINE DIN NOU

• « Inapoi
• Inainte »

Asa cum ii prevestise Domnul, a venit si ispita cea mare. Era sambata si Nifon se ruga. In fiecare sambata isi incepea rugaciunea seara si o termina dimineata. Nu dormea deloc nici nu se aseza pe scaun cat de putin. Toata noaptea se ruga si facea metanii, imitand pe Daniil si pe ingeri, despre care proorocul David, zice: Inchinati-va Lui toti ingerii Lui. Aceasta randuiala o tinea nu numai duminicile, ci si la toate sarbatorile imparatesti, dupa o randuiala bisericeasca. Zicea o rugaciune de cu seara si o repeta pana dimineata. Si ce rugaciune era aceea? Plina de sfanta cunostinta si intelepciune. Cuprindea in sine toata teologia: Nasterea cea fara de inceput a Fiului, creatia Puterilor ceresti, cele graite si cele negraite, minunata iconomie dumnezeiasca, maretia fapturii, vesnicia, cele ceresti, cele pamantesti si cele dedesubt, cele vazute si cele nevazute, cele descoperite si cele nedescoperite, cele intelese de minte si cele neintelese, cum vom vedea mai departe, daca vom putea aduce de fata vreo parte din ea.

Deci in aceasta sambata si-a inceput rugaciunea ca de obicei. Deodata, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i strabatu in urechi. S-a tulburat si s-a intrebat ce sa fie. In aceeasi clipa apare si diavolul care urla, si ameninta si se infuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea si l-a lasat tulburat si infricosat. A voit sa se roage, dar mintea lui nu era limpede. Il stapanea o toropeala, balbaiala, somnolenta. De asemenea, flecareala, o intristare apasatoare si o mie de alte rele.

Si a continuat sa-l tiranizeze astfel, cautand sa-l lipseasca cu totul de mintea sa limpede si stapana pe sine. Cu totul ticalosit de intunecarea draceasca, Nifon a axclamat: "O, pacatosule Nifone, ti-au cazut acum pe cap toate pacatele. Ispita de care te temeai este cu adevarat infricosata; balaurul cel din adanc ti-a intunecat mintea si se afla inaintea ta. Ia aminte sa nu te inghita de viu!"

Zicand acestea si-a facut semnul Sfintei Cruci. Dar, nerusinatul diavol i-a produs o mare tulburare si il chinuia cu aceste cuvinte viclene: "Nu te mai ruga in zadar, ca de acum o sa traim impreuna amandoi. Nu mai voi misca de langa tine nici o clipa si iti voi da orice vei cere". Dar Nifon a raspuns: "Sa nu te aud, necuratule drac. Daca Atotputernicul ti-a ingaduit sa ma ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar daca n-a randuit asa Dumnezeul meu, iti dispretuiesc toate viclesugurile tale!" Dar exista Dumnezeu?... Dumnezeu nu exista!" - i-a suflat diavolul in ureche. Si impreuna cu acest cuvant satanicesc i-a invaluit mintea cu un intuneric gros, zicandu-i iarasi: "Dar exista Dumnezeu?... Dumnezeu nu exista!...

Pregatise de mai inainte, vicleanul, acest plan, ca sa intunece mintea cuviosului si sa-i strecoare, de ar fi posibil, indoiala ca nu exista Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigat din adancul inimii: Zis-a cel nebun in inima sa: nu este Dumnezeu!. "Pieri, intuneric uracios si nu huli! Pieri din ochii mei, pentru ca eu cred cu tarie ca exista Dumnezeu, Cel ce te-a osandit in focul vesnic pentru viclesugurile tale".

Uratorul de bine, diavolul, infuriindu-se, i-a intunecat si mai mult mintea. Cu pacla satanicestelor lui vraji i-a scos din minte toate cuvintele duhovnicesti. A incercat zadarnic sa zica un psalm ca de obicei, dar il rostea numai cu gura, caci mintea lui incetosata nu intelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere si o mahnire de nerabdat.

"Vai de mine nenorocitul, nu stiu ce sa spun!" Si a inceput din nou rugaciunea cu mai multa osteneala. Acest chin in rugaciune a tinut patru ani incheiati. Si diavolul nu contenea a-i repeta zilnic: "Dumnezeu nu exista!"

Acest gand hulitor l-a afundat intr-o nemangaiata mahnire. Era asa de mare tulburarea si mahnirea lui, ca umbla ca un om deznadajduit si nepasator fata de toate. Iar diavolul ii soptea continuu: "Nu-ti cer altceva, fara numai sa incetezi rugaciunea de dimineata si de seara".

Robul lui Dumnezeu, uimit de nerusinarea aceluia, ii raspunse: "Chiar de as cadea in nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rau as face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu ma departez".

- Ce spui? sopteste iar diavolul. Dar exista Hristos? Hristos nu exista!... Eu sunt stapanul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?

- Da, ticalosule, exista Hristos! Si este totodata Dumnezeu si om, a raspuns Nifon. Pana cand, inrautatitule, o sa mai chinuiesti faptura lui Dumnezeu? Iti inchipui ca o sa ma inseli, innegritule si intunecatule? Stiu bine ca esti intuneric, ca in intuneric te salasuiesti si cu intunericul lupti impotriva oamenilor si in intunericul cel mai dinafara te vei chinui in vecii vecilor! Fugi de langa mine vrajmas al lui Dumnezeu si al sfintilor Lui!

Inrautatitul, insa, nu se dezlipea deloc de langa el si repeta mereu ca, nu exista Dumnezeu. "Ce, ii soptea, vrei sa spui ca exista Dumnezeu? Unde ai vazut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ti L-a aratat? Unde sta? Unde locuieste? Arata-mi-L si voi crede si eu in El!"

Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie ca manca, fie ca statea, se ruga sau orice altceva facea, diavolul, ii aducea acest gand, ca sa-l faca sa creada ca nu exista Dumnezeu. Ii sfredelea necontenit creierul si ii tulbura intelegerea cu aceasta neintrerupta repetare. Iar Nifon zicea ca exista Dumnezeu, dar uneori, amagit de diavolul, isi inchipuia ca nu exista. Ajunsese pana se se insele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugaciunea si meditatia.

Astfel, intr-o zi pe cand se ruga in biserica, vine din nou diavolul, aducandu-i acelasi gand. Atunci, deodata, vede ca-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adancul inimii si, intinzandu-si mainile spre dumnezeiescul chip, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, cauta spre mine, pentru ce m-ai parasit? Incredinteaza-ma cu adevarat ca existi, ca sa nu fiu silit sa incetez ceea ce fac pentru numele Tau si sa fac ceea ce imi zice cel rau". Apoi, s-a oprit, asteptand raspuns. Si, pe cand se uita la dumnezeiescul chip, acesta stralucea ca fulgerul, luminandu-i fata si umplandu-l de o negraita mireasma.

Coplesit de lumina si neputand rabda infricosata stralucire, a cazut tremurand cu fata la pamant, zicand: "Cred Intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor. Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Facatorul si Stapanul meu si intru Duhul Lui Cel sfant si de viata facator. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mania asupra mea si nu ma izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am indraznit sa nesocotesc Preasfant Numele Tau. Tu stii, Doamne, cum m-a legat vrajmasul afundandu-ma in otravita necredinta. De aceea, iarta-mi toata lipsa de evlavie fata de nemarginita Ta iubire de oameni!"

Dupa ce a rostit aceste cunvinte, s-a ridicat putin de la pamant si a vazut din nou preaslavitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca fata era preastralucita si-l privea cu multa blandete. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a inceput sa cante "Doamne miluieste" si a ramas coplesit de vederea cea mai presus de lume." Cu adevarat, mare este Dumnezeul crestinilor! e exclamat el, si de mare slava se invredniceste cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Caci El nu lasa niciodata faptura Sa sa se piarda. Binecuvantat este Dumnezeu si binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, care m-a mantuit pre mine cel ce eram in latura si in umbra mortii!"

A adus multe alte multumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a iesit din biserica, a mers la chilia lui si a dormit putin. Inima ii era coplesita de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare sa-l vezi umbland vesel, zambind si bucuros. Era asa de iubitor fata de toti, incat cunoscutii lui se intrebau mirati: "Atatia ani l-am vazut abatut si trist. Cum este asa de bucuros acum? Nu cumva sa fi avut vreo vedenie?" Se straduiau sa gaseasca o explicatie acelei taine. Dar el, din clipa in care a vazut astfel fata Domnului, nopti intregi statea cu ochii la cer si zicea:

"Miluieste-ma, Tu, Care, Te-ai facut om pentru mine; Tu, Care esti Fiul Unul nascut al lui Dumnezeu, indraznirea si mijlocitorul nostru catre Tatal; Tu, Care esti bogatia milostivirii si negraita iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!"

Apoi incepea sa-l infrunte pe cel rau, zicand: "Unde este inrautatitul care zicea ca nu exista Dumnezeu? Sa se umple acum de rusine necuratul diavol, mincinosul, intunecatul, cel plin de ura! Am vazut pe Domnul meu, Care m-a incredintat ca si pe fericitul Toma, cand nu credea. Mareste suflete al meu pe Domnul si s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu!" Cu aceste cuvinte de marire ale Maicii Domnului, lauda si multumea din toata inima Celui ce il cercetase cu acea negraita mireasma.

Intr-o seara, dupa ce si-a terminat randuiala sa de rugaciune, a adormit putin. Si a vazut in somn o mare nesfarsita si in mijlocul ei un imens stalp de foc, avand in varf un tron stralucit. Deodata ii apare cineva si-l intreaba: "De ce stai? Urca-te pe stalp, pentru ca trebuie sa te urci".

Cum a auzit acest glas, a inceput sa se catare. Cu mare osteneala a ajuns pana sus, dar in varf nu putea sa se urce. Mai ramasesera trei coti de urcat; se silea sa-si ridice picioarele, ca sa ajunga la tron, dar nu indraznea, pentru ca uitandu-se la nesfarsita intindere a marii, il cuprindea spaima.

"Vai, se gandea el, ce sa fac eu pacatosul! Daca ridic piciorul sa ajung in varf, ma tem ca nu cumva sa alunec si sa ma inec, iar ca sa ma intorc si sa cobor, este si mai greu". Era tulburat, nehotarat si nedumerit. Deodata, fara sa-si dea seama cum a indraznit, a facut un mic efort. A fost de ajuns ca sa paseasca usor si s-a asezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis in jurul lui si se minuna, zicand: "Cum m-am urcat eu pana aici? Si cum voi putea sa ma cobor?" In acea clipa s-a trezit.

Uimit, se intreba ce sa insemneze toate acestea. Acelasi lucru l-a vazut si in alta seara, precum si a treia oara. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. "Doamne, s-a rugat el, arata-mi ce inseamna aceasta vedenie!"

Si Domnul i-a deschis mintea si a inceput sa inteleaga singur. Urcarea pe stalp este drumul greu al virtutii, care duce la cetatea cea cereasca. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce inseamna? De multe ori ne grijim de cele pamantesti si, astfel ne ingreuiem a ajunge la nepatimire. Tronul pe care am sezut si m-am odihnit uitandu-ma la toate este nepatimirea, care se afla deasupra tuturor virtutiilor, ca un tron. Cine se urca pe el, vede cu ochii, curat, si cele omenesti si cele dumnezeiesti, si intelege cum diavolul inseala pe oameni.

Dupa ce a talcuit visul, Nifon a dat din toata inima slava lui Dumnezeu, Care necontenit il ocroteste si-i poarta de grija.

• « Inapoi
• Inainte »