DREAPTA JUDECATA A LUI DUMNEZEU

• « Inapoi
• Inainte »

Atunci fratii au zis catre Cuviosul:

- Intelepte si pline de invatatura au fost aceste cuvinte. Ne-am convins de ceea ce zice Domnul: Daca ramaneti intru Mine, si Eu voi ramane intru voi. De aceea, fiindca si sfintia voastra sunteti cu totul "in Hristos", aveti in sine si Duhul Lui. De aceea va rugam, lamuriti-ne inca o nedumerire: cum se intampla ca intr-o corabie sa intre oameni de diferite locuri si din pricina unei furtuni sa se inece toti? Au fost oare predestinati toti sa aiba acest sfarsit amar?

- Grea este intrebarea voastra, a raspuns Cuviosul. Numai Dumnezeu stie. Dar, cu ajutorul Lui, am sa va spun ceva in legatura cu aveasta.

"Mai demult traia un corabier cu numele Teognost, care avea multe corabii mari cu destui marinari. Calatorea, facea comert, transporta oameni si facea tot ce cade in treaba unui marinar. Facea insa si multe nelegiuiri, care nu placeau lui Dumnezeu. Punea apa in vin, fura unele marfuri si altele. Daca vreodata se intampla sa aiba vreun calator bogat, marinarii nu ezita sa-i ia banii si sa-l arunce in mare; cu alte cuvinte, erau cu totul nemilostivi. Numai unul dintre toti, indata ce facea raul, se caia pentru un moment de nerusinata nelegiuire. Dar, stapanit de nenorocita obisnuinta, cand tovarasii sai imparteau castigul murdar, isi lua si el portia sa.

Preabunul, Dumnezeu, Care doreste mantuirea noastra, a toturor, o astepta si pe a lor. Dar vicleanul diavol, nu se multumea de raul pe care aceia il faceau, ci ii impingea la si mai mari rautati.

Cand insa Domnul a vazut ca nu se mai lasa de rele, ci tot mai mult fac rau gramadindu-si foc pe capetele lor, a hotarat ca sa-i piarda degraba; si, aceasta tot din iubirea de oameni, pentru ca sa nu-si ingreuneze osanda, traind pe pamant si nelegiuind. Si ascultati ce s-a intamplat:

Intr-o zi s-au oprit in portul Seridos. Au vandut marfa din corabie si s-au inbarcat cu mult castig sa plece spre locul lor. Ajungand, au tras corabia la uscat ca s-o repare, cum fac de obicei corabierii. Dupa ce au terminat, s-au sfatuit intre ei sa mearga la Constantinopol. Unul din ei, insa i-a rugat, spunand ca nu poate sa mearga cu ei de data aceasta, deoarece ii nascuse femeia de trei luni un fiu si n-ar fi voit sa plece inainte de a-l boteza. Si, fiindca tovarasii lui il sileau, el a platit un alt marinar ca sa mearga in locul lui. Cel care ramasese acasa era acela despre care v-am spus ca, singurul dintre toti, cand facea o nelegiuire facea in adancul inimii lui putina pocainta.

Deci, dupa ce ceilalti au plutit in larg, deodata s-a pornit ca din senin o furtuna teribila. Spaimantati, si-au continuat totusi calatoria cu multa atentie, dar in toiul zgomotului si a furtunii, ca si lovita de un toiag nemilos, corabia s-a sfaramat in tandari. Toti s-au scufundat in mare si s-au inecat. Lucru si mai infricosat este faptul, ca si cel care ramasese acasa sa-si boteze copilul, a cazut mort in aceeasi clipa cand tovarasii sai se inecau. Iar marinarul angajat, ce minune, s-a agatat de o scandura si a scapat. A sosit pana aici si a povestit totul cu de-amanuntul.

Ce sa zici de toate acestea? Cum au pierit toti deodata? Este evident ca au fost pedepsiti de Dumnezeu pentru pacatele lor. Asa cum, toti impreuna facusera raul, asa impreuna suferisera teribilul inec. Cat despre cel ce murise acasa, este drept ca facuse, chiar si trecator, putina pocainta. De aceea si-a dat sufletul pe uscat, acasa. Dreapta judecata a lui Dumnezeu nu l-a lasat sa se inece cu tovarasii sai, ci i-a dat un sfarsit mai bun. Pe candpe corabierul angajat, Dumnezeu, care stia ca nu are nici o legatura cu facatorii de rele, l-a salvat cu scandura.

De aceea, fiilor, sa fugim de pacatul cel prea rau, care a nascut si naste durerea si intreg noianul nenorocirilor neamului omenesc.

• « Inapoi
• Inainte »