În societatea actuală, numele de creștin a devenit un cuvânt comun, care nu mai impresionează aproape pe nimeni. De aceea, pentru a nu fi absorbiți și dizolvați de duhul lumesc, ar trebui să ne întrebăm, în mod serios, ce înseamnă să fii cu adevărat creștin.
Din Sfânta Scriptură cunoaștem că, pentru prima oară, în Antiohia, ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos s-au numit creştini (Fapte 11, 26).
Și asta, nu din simplul motiv că aparţineau unei noi şi mici comunități, ce atrăgea atenţia asupra sa, ci pentru că oamenii recunoşteau în creștini pe ucenicii lui Hristos.
Prin ce?
Răspunsul la această întrebare îl dă Tertulian, scriitor creștin născut în Cartagina, care a trăit în perioada creștinismului timpuriu. El scria că păgânii din acele vremuri, care locuiau în preajma vreunei familii creştine sau a vreunei mici comunităţi creştine, ziceau adesea: „Câtă dragoste este între ei!”.
Într-adevăr, din relatările aparținând și altor scriitori ai primelor două veacuri ale creștinismului, se poate lesne observa că trăsătura distinctă a creştinilor de atunci era dragostea vie, lucrătoare, a unui om faţă de altul, a unei familii faţă de alta, a unei comunităţi faţă de alta.
Astăzi, așa cum spune Mitropolitul Antonie de Suroj, „chiar de există o oarecare dragoste, este o dragoste comună, obişnuită, o dragoste ce poate fi întâlnită şi printre necredincioşi şi păgâni: o dragoste naturală, firească, şi nicidecum dragostea născută din minunea înnoirii, săvârşită asupra noastră de către Sfântul Duh”.
Din acest motiv, nimeni nu mai recunoaşte în noi nişte creştini adevărați. Pentru că nu ne deosebim aproape cu nimic de ceilalți, „nici prin lipsa fricii în faţa suferinţei, a bolii, a pericolului, a morţii; nici prin lipsa voracităţii faţă de lucrurile pe care le putem smulge vieţii, și altui om, fie sufleteşte, trupeşte sau material; nici prin dragoste, adică prin renunţarea la apatie, răceală, uitare, ba chiar vădind o atitudine de-a dreptul ostilă, o amară, îndelungă şi otrăvită ură...”.
Și atunci se naște de la sine întrebarea: „Sunt oare creştin cu adevărat? Poate oare cineva recunoaşte în mine chipul lui Hristos? Să simtă bătaia dragostei lui Hristos în inima mea? Să cunoască înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu în cuvintele şi gândurile mele? Să afle căile Domnului în faptele mele, în felul în care mă uit la viaţă, la fiecare om, la Dumnezeu?” (Mitrop. Antonie al Surojului, „Bucuria pocăinţei”, Editura Marineasa, Timișoara, 2005).
Şi apoi e firesc să ne întrebăm dacă, în viaţa pe care am trăit-o, scurtă ori îndelungată, am dat dovada faptului că suntem creştini. Mă numesc om, mă numesc creştin, însă e, într-adevăr, aşa? Care este „partea mea de autenticitate” şi care e „partea mea de impostor”? Până în ce punct eu mă străduiesc să par creștin în loc de a fi creștin prin cugete, gânduri și fapte? (Mitrop. Antonie de Suroj, „Taina vindecării”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009).
Sfântul Irineu al Lyonului spunea că omul este chemat să fie „sclipirea slavei lui Dumnezeu”, o „revelaţie a lui Dumnezeu”, astfel ca cei care îl privesc să vadă în el „luminarea Vieţii veşnice” și adeverirea cuvântului: „Cine l-a văzut pe fratele său, L-a văzut pe Dumnezeul său”.
Creștinul este chemat să împărtășească în lume puterea „credinței nestrămutate, a blândeţii şi a smereniei nesfârşite”, nu doar prin trăsăturile și comportamentul exterior, ci din adâncul ființei pecetluită cu chipul lui Dumnezeu, din care luminează „frumuseţea neîntunecată a veşniciei şi a lui Dumnezeu însuşi”.
Abia atunci vom putea spune că am devenit cu adevărat oameni, nu doar „creatură, fenomen zoologic”, ci om, în înţelesul în care ne-a făurit Dumnezeu: „chip al Său, icoană vie, lucrătoare”, la care privind, aproapele poate întrevedea ceva despre Dumnezeu (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întîlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).
Martirii primelor veacuri ale creştinismului mărturiseau că Hristos le este „mai scump decât viaţa”, și cu aceste cuvinte se dădeau pe sine torturii şi morţii, aceste cuvinte fiind hotărâtoare în viaţa lor.
Ne mai putem oare numi creştini, din moment ce dragostea din noi nu este pe măsura dragostei poruncite de către Domnul Iisus: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte...” (Ioan 14, 21). Însă noi trecem pe lângă Sfintele Porunci, fără să ne pese.
Hristos a murit pentru întreg neamul omenesc, pe vremea în care „omul îi era dușman și străin; a murit și pentru cei care L-au judecat cu judecata fărădelegii, şi pentru cei care L-au răstignit fizic, care L-au ţintuit pe cruce” (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întîlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007), în timp ce noi, nici măcar pentru prieteni, nu avem dragoste jertfelnică: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Părintele Dumitru Vanca observa, pe bună dreptate, că acela care acţionează în virtutea unui „automatism” sau a unui „tradiţionalism uscat” este un „creştin pe jumătate mort”.
Cel care nu înţelege de ce se duce la Biserică, ce face acolo şi de ce e nevoie de Sfintele Taine, va fi doar un „mădular mort al Bisericii” şi o „pradă uşoară pentru diverse secte”.
De aceea, nu trebuie să ne amăgim crezând că respectul pentru valorile tradiţionale româneşti îl va transforma pe creştin într-un trăitor al credinței, câtă vreme nu se va dezvolta o cateheză liturgică simplă şi eficientă, adresată tuturor oamenilor, care să-i scoată din starea de amorţeală și necunoaștere în care se află.
Pentru că nu e normal să vezi un creştin care, neînţelegând nimic din semnificaţia gesturilor sau a slujbelor la care ia parte, îşi face semnul crucii sau îngenunchează doar pentru că cel de lângă el a făcut acelaşi lucru.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Necredinta cea buna a lui Toma
Publicat in : Duminica Tomei -
Caderea in necredinta
Publicat in : Credinta -
Necredinta - o optiune morala, nu un calcul gresit
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.