Creştinismul adevărat este acela în care începi o luptă reală şi neîncetată cu tine, cu gândurile tale, cu vorbele tale, când încerci să te înfrângi pe tine, din iubire pentru El.
Căsătoria, lepădarea de sine
Cele mai mari tristeţi, accidente, le-am văzut la oamenii care au crezut că au autoritate asupra celorlalţi oameni. Este foarte important să înţelegem că sensul nostru pe pământ nu este să-i schimbăm pe ceilalţi, ci să-i răbdăm pe ceilalţi. Eu nu ştiu vreun om care să se schimbe în urma tensiunilor provocate de un alt om. Nebun e omul care-şi închipuie că poate să-i schimbe pe alţii în jurul lui. Eu sunt duhovnic, câteodată mai frizez nebunia şi mă gândesc că omul se poate schimba, dar în cele mai multe cazuri pare o alergare după vânt. Când ai impresia că omul s-a schimbat puţin, când ai impresia că lucrurile au intrat pe un făgaş normal al vieţii, atunci se rupe totul.
Omul este cea mai mare surpriză pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ şi, mai mult decât atât, nu celălalt, ci chiar eu, tu, fiecare dintre noi.
Mi-aş dori să înţelegem mecanismul lucrurilor.
Vine omul la spovedanie şi zice, săracu’: „Eu sufăr numai din pricina celuilalt, că mă scoate din minţi, mă enervează”. Ca şi cum toţi sunt vinovaţi în jurul tău, numai tu eşti drept şi bun. Nimeni nu te poate face să suferi decât dacă tu eşti dezechilibrat adânc în sufletul tău! Ceilalţi oameni din jur nu sunt „animale de companie” care să te scoată din plictiseală, nu sunt bufoni care să te distreze, nu sunt nişte „duhuri din lampă” care să-ţi împlinească dorinţele. Nu folosi oamenii în interesele tale, nu constrânge oamenii din viaţa ta în vreun fel, ci învaţă să simţi fiecare om, să-i cunoşti limitele şi să-i porţi neputinţele.
Nu există pe pământul acesta preocupare mai plină de sens decât căutarea lui Dumnezeu! Celelalte lucruri sunt surogate, mai devreme sau mai târziu ajungi la capătul lor. Nu există un alt lucru care să ne dea nouă un sens adânc, care să ne preocupe întreaga viaţă. De aceea cred că avem nevoie de spiritualitate, de credinţă, pentru că doar credinţa este în măsură să ne scoată din plictisul şi rutina vieţii, din îmbolnăvirea sufletească.
Ortodoxia propune căsătoria drept cale pe care păşeşti ca să topeşti ego-ul din tine; căsătoria este un exerciţiu zilnic care te ajută să renunţi la orgoliile şi ambiţiile tale, căci acolo unde începe topirea ego-ului, coboară Dumnezeu.
Sunt foarte mulţi oameni care, din păcate, trăiesc împreună, dar separat, în totală singurătate. Dacă închei viaţa pe pământ lângă un om pe care aproape că-l consideri străin, să ştii că acolo e un eşec, nu o virtute. E ca şi cum în inima ta ai fi divorţat demult, chiar dacă nu ai semnat actele de divorţ la vreun notar. Nu ţi-ai asumat omul de lângă tine, nu l-ai iubit, n-ai avut milă de el, ci doar l-ai învinovăţit de nefericirea ta. (Desigur, există cazuri particulare, în care unul dintre cei doi suferă de afecţiuni psihice, de boli psihice grave care fac imposibil traiul împreună, începând cu un anumit moment dat al căsniciei. Nu la acele cazuri fac referire.)
Când însă vezi căsătoria ca pe o cale a desăvârşirii, ştii că sunt necesare micile certuri, sunt necesare toate conflictele minore, pentru că în ele îţi manifeşti tăierea voii. Dacă vrei să porneşti în căsnicie un demers al dreptăţii, tocmai porneşti spre un eşec.
Trăim frustrări şi eşecuri monstruoase pentru că nu plecăm la drum cu „temele făcute”, pentru că ni se vând fel de fel de iluzii teribile despre dragoste şi despre căsnicie. Ştiu cupluri care o ţin în ceartă şi jigniri de dimineaţă până seara. Eu nu cred că asta înseamnă să-ţi porţi Crucea, să-ţi asumi un om, că asta înseamnă căsnicie.
Se mai poate repara ceva ce cu timpul s-a rupt între doi oameni? Da, dar efortul este unul foarte mare şi ambii soţi trebuie să înţeleagă, să accepte că încep un proces de vindecare.
Majoritatea oamenilor divorţează pentru că nu au un duhovnic. Eu aşa cred. Mântuirea este un act de cunoaştere, de împărtăşire reciprocă, omul se trezeşte la conştiinţa veşnică.
La biserică nu veţi găsi oameni drepţi, fără păcate, ci acolo intră oamenii care înţeleg sensul vieţii lor, oameni care au o dorinţă de desăvârşire si care vor să lupte în fiecare zi pentru asta. Un om care crede în Dumnezeu, care si-a aşezat viata în Dumnezeu, chiar de are căderi, este un om care odihneşte mulţi alţi oameni din jurul său, care aduce pace în casa sa, în viaţa sa. Un om însă care de dimineaţa până seara se plânge numai şi numai de durerea lui, de viaţa lui tristă, de problemele lui, care vorbeşte numai despre el, este un om care îi plictiseşte, îi oboseşte pe ceilalţi din jur, care nu-i ajută cu nimic.
Egoismul este de două feluri: un egoism barbar, primitiv, în care îi iei mâncarea celuilalt din faţă ca să o mănânci tu, şi un egoism fin, subţire, în care tu te consideri buricul durerii, al suferinţei, nu te interesează de nimeni şi de nimic în afară de suferinţa ta. Toată ziua te plângi de cât de rău o duci, de cât de răi sunt oamenii, de cât de urât se poartă cu tine şi de cât de grea e viaţa ta.
Aici este o formă demonică de egoism. Nu îi eşti nimănui de real folos, nu odihneşti pe nici un om, nu ieşi deloc din tine, din sinea ta îngustă, ca să întâmpini cu adevărat pe cineva.
Pacea lui Dumnezeu odihneşte omul şi e mare lucru să te poţi odihni lângă un om. Aşadar, când vă căsătoriţi, căutaţi în primul rând un om lângă care să vă odihniţi şi pe care să-l puteţi odihni, având ca punct de plecare pacea.
Pacea n-o poţi controla în celălalt, dar în tine, da. Sunt convins că nimeni nu fuge de omul păcii, de omul care tot timpul e vesel, e cu chipul vesel, cu firea veselă. Eu cred că aşa era Mântuitorul: foarte viu, vesel cu inima.
PR. VISARION ALEXA
Fragment din cartea "7 CUVINTE ALE IUBIRII", Editura Doxologia
Cumpara cartea "7 CUVINTE ALE IUBIRII"
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.