In cele ce urmează voi da o explicaţie esenţei lucrării Rugăciunii lui Ii sus pe care ne-a oferit-o pustnicul schimonah Ilarion.

A-ţi aminti de Dumnezeu şi a te ruga este unul şi acelaşi lucru. Vreme de aproape cincisprezece ani ani făcut de unul singur rugăciunea cu buzele, apoi ea, de la sine, a trecut în minte, adică mintea a început să se păstreze în cuvintele rugăciunii.

După aceea, am descoperit îndurarea harului lui Dumnezeu, iar inima a simţit care este strânsa lucrare a unirii inimii noastre cu numele Domnului, că în aceasta se află însuşi Domnul, în numele Domnului Care S-a întrupat. Şi în loc de cuvinte goale, cum se petrece de obicei între noi, omul simte limpede înlăuntrul sufletului său numele lui Dumnezeu însuşi. Rugându-ne „Doamne Iisuse Hristoase", inima simte firea lui Hristos, simţindu-L pe El, firea dumnezeirii Sale; devine un duh cu El, având părtăşie cu însuşirile lui Hristos: harul, sfinţenia, dragostea, pacea, fericirea şi toate celelalte; gustă în chip simţit că bun este Domnul. Şi din aceasta, fără îndoială, ea devine după chipul Creatorului, Care e bun, blând, smerit, aducând El în inimă iubirea nespusă faţă de toţi şi rânduiala care trebuie să existe întru om cu adevărat. Căci se cuvine ca omul să se împărtăşească de sfinţenia lui Dumnezeu şi să guste din bunătatea Lui prin propria simţire, cunoscând din trăire vrednicia şi fericirea acestor însuşiri de dinainte de rai. Intru aceasta, desigur, în sensul celor spuse, avem noi părtăşie cu firea cea dumnezeiască.

După cuvintele Sfinţilor Părinţi, nu există o unire, o legătură mai apropiată decât cea dintre Dumnezeu şi sufletul omului.

Omul, purtând întru sine numele lui Dumnezeu, ori pe însuşi Hristos, are întru sine viaţă veşnică, o bea pe ea din izvorul cel nesecat al Dătătorului de Viaţă, Fiul lui Dumnezeu, şi se face purtător de Dumnezeu. Mintea pe de-a-ntregul, în tot acest timp, se află înlăuntrul inimii, ori şi mai mult, întru firea cea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu. Şi, fiind el cuprins de întâmplări cumplite, nu îndrăzneşte nicicum să se gândească la cele pământeşti, ci este cu totul duhovnicesc şi luminat cu lumina dumnezeiască.

Este greu de închipuit ce cinste şi ce mare măreţie sunt date omului, iar el rămâne nepăsător şi nu are pentru acestea nici cea mai mică grijă - pentru faptul că Domnul Cel Preaînalt, Cel Viu, Atotputernic şi înfricoşător întru putere are o milă fără margini, sălăşluindu-Se în inima lui, ca pe scaunul slavei, taină neatinsă - neînţeleasă, dar simţită. într-adevăr, Rugăciunea lui lisus constă în sincera unire a inimii cu Domnul, când Hristos îşi face întru noi locuinţa Sa, simţit şi lucrător, veselindu-Se în inimă şi ascultând ea prezenţa Sa divină, limpede şi clară - ceea ce numim, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, comuniunea vie cu Dumnezeu.

Atunci Hristos, Domnul nostru, Se pogoară în om prin harul darului Său şi ne uneşte pe noi cu puterile Sale dumnezeieşti, dându-ne „toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie" (II Petru 1, 3) şi făcându-Şi în el Sieşi locaş (v, loan 14, 23), astfel că omul devine „templu al lui Dumnezeu" (I Corinteni 3, 16), „templu al Dumnezeului Celui viu" (II Corinteni 6, 16), un singur duh cu Domnul (v. 1 Corinteni 6, 17), „iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu" (Romani 6, 10), „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20).

lată, aceasta este starea fericită şi mult dorită, rugăciunea în inimă, care, precum o stâncă, ocupă o poziţie înaltă şi cucereşte toate celelalte înclinaţii şi stări sufleteşti; omul, în chip vădit intră astfel în libertatea Duhului şi se odihneşte întru Dumnezeu, purtând în inima sa Izvorul Vieţii - pe Domnul Dumnezeu însuşi -, şi aceasta este, neîndoielnic, năciejdea veşnicei mântuiri.

Cu o astfel de stare lăuntrică omul intră sub puterea rugăciunii şi se face rob al ei, întotdeauna rugându-se Domnului său, fără de voia sa, căci cine poate să se împotrivească puterii biruitoare a rugăciunii?

Insuşi Duhul Se roagă întru el cu suspine negrăite, şi el deja II ascultă în duhul său ca un fiu al lui Dumnezeu.

Roada rugăciunii se arată ca roadă a Duhului Sfânt - „dragostea, bucuria, pacea" (Galateni 5, 22), Şi, ceea ce este mai important, ca nădejde a mântuirii, căci în simţirea ascultării inimii, fără îndoială, aflăm începătura vieţii veşnice.

Când rugăciunea, după bunăvoirea lui Dumnezeu, se naşte în inima noastră, observăm mai întâi că aceasta opreşte cu putere puhoiul necu ratelor gânduri. De îndată ce mintea noastră se atinge de Domnul lisus Hristos, întru preasfântul Său nume, se opresc iuţeala gândurilor şi neînfrânarea minţii, după cum este cunoscută aceasta tuturor celor ce se îndeletnicesc cu ea din experienţă.

Rugăciunea lui lisus insuflă în inimă o iubire negrăită către Dumnezeu şi către aproapele - mai degrabă este însăşi esenţa iubirii, însuşire şi calitate a ei. Ea aprinde întreaga inimă de focul lui Dumnezeu, prefăcând firea în fire duhovnicească: după cuvintele Sfintei Scripturi - „Dumnezeu este foc mistuitor" (Evrei 12,29). Pentru un astfel de om cea mai mare nenorocire în viaţa lui, nevoile şi insultele aproapelui sunt purtate cu uşurinţă. Nu va afla pace în sufletul său omul până ce cu adevărat nu se împacă pe sine cu aproapele său. îndeletnicirea cu Rugăciunea lui lisus îl îndepărtează pe om de toate lucrurile pământeşti, astfel că el nu vrea să mai cugete la nimic ce ţine de viaţa aceasta şi nu ar dori să se mai oprească de la lucrarea aceasta a rugăciunii în veac. Cel mai clar semn al roadei rugăciunii, mai mult decât alte simţăminte, este simţirea vieţii veşnice, simţirea în inimă a dumnezeiescului nume al lui lisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Hrănit din rugăciune, întru încercarea de a rămâne în ea cât mai multă vreme, uneori, cu adevărat, am gustat bucuria cerească şi m-am simţit ca la o masă împărătească, liniştindu-mâ într-o pace de nemărturisit, într-o bucurie duhovnicească şi într-o desfătare a duhului în lumea cea de Sus...

Vrăjmaşul diavol nu are nici o posibilitate să se îndrepte către acel om, ci doar să îi aducă lui gânduri rele. El este ars de puterea dumnezeiască, de numele lui lisus, ca de o flacără ucigătoare. Neavând posibilitatea să năvălească asupra omului singur, el îi înarmează pe oamenii din jur cu ură şi, prin urmare, rugătorii, în cea mai mare măsură, vor fi prigoniţi şi urâţi...

Nikolai E. Pestov

Fragment din cartea "Cum să ne îndeletnicim cu Rugăciunea lui lisus", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum să ne îndeletnicim cu Rugăciunea lui lisus"

• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: