Credinţa în Hristos aceasta este: când citeşti Evanghelia, să zici „nu are importanţă ce simt. Nu are importanţă ce înţeleg. Nu are importanţă cum mi se par mie lucrurile. Ce spune Evanghelia, acela este adevărul”. Dacă se întâmplă aşa, de îndată omul începe să vadă o lumină. De îndată omul începe să intre într-o altă atmosferă, începe să simtă slăbirea lanţurilor, începe să simtă că se slăbeşte strânsoarea. Păstrează însă o irezistibilă tendinţă de a intra din nou în ele. Starea omului este înfricoşătoare, dacă o vedem din această perspectivă.
Nu este numai faptul că omul este legat, Nu numai că nu înţelege. Nu este numai faptul că nu poate să gândească şi este nevoie să se prindă de Hristos şi să se lepede de toate celelalte, ca să se elibereze. Nu sunt numai acestea. Şi în situaţia în care Hristos găseşte o modalitate de a-l trage spre Sine, omul păstrează în el o tendinţă irezistibilă de a aluneca din nou în starea în care a fost. Adică eşti afundat în pericol să te îneci, cineva te scoate puţin afară ca să poţi respira, nu mai mult de atât, simţi că iei aer curat, că prinzi viaţă, şi în ciuda acestora vrei să te întorci cu capul în apă şi, pe deasupra, strigi „nu mă deranjaţi de aici de unde sunt, căci aici este libertatea!” Haideţi acum să-l convingem pe omul acesta că toată starea Iui este o amăgire, că toată starea lui nu este numai deşertăciune, ci moarte.
Problema nu este să convingi lumea cea multă. Luaţi aminte! Noi toti care suntem aici înăuntru, inclusiv eu, toti suntem victime ale sinelui nostru, toţi suntem legaţi, aşa cum am spus mai sus, cu legăturile patimilor, cu lanţuri. Mai mult chiar, ne mândrim cu faptul că încercăm cu cunoştinţele noastre si cu tot ceea ce aflăm aici să ne ascundem lanţurile.
Ce nu învaţă astăzi tinerii? Nu merg numai la şcoală, merg şi la meditaţii şi trebuie să apuce să înveţe şi limbi străine. Nu sunt împotrivă. Nu. Dar dacă se uită cineva bine, bine, va vedea că de multe ori toate aceste osteneli se constituie într-o încercare de a ne îmbrăca cu propriile lanţuri. Cred că înseamnă ceva şi asta. Să fii legat cu lanţuri, dar acestea să nu se vadă. Şi să ai iluzia că nu eşti legat. In felul acesta lanţurile rămân, păcatele rămân, cum spune Domnul. Nu cei mulţi, cei indiferenţi. Ci noi, fraţilor, care se presupune că suntem mai evlavioşi si mai credincioşi decât alţii si auzim din când în când câte ceva. In cele din urmă, noi suntem victime ale sinelui nostru.
Acum, în timp ce spun acestea, îmi vin în minte persoane foarte duhovniceşti despre care s-ar spune că sunt foarte aproape de Dumnezeu şi că şi-au dat tot sinele lui Hristos, dar de fapt se vede cu ochiul liber că sunt victime ale diferitelor lor stări lăuntrice. Răul nu este că are cineva o anumită stare. Acesta este un fapt dat, iar bunul Dumnezeu îl ştie. Răul este atunci când nu vrem să vedem starea respectivă şi nu mergem la doctor, care poate să ne elibereze. Acesta este cel mai mare rău şi, aşa cum spun Părinţii, Dumnezeu nu ne va acuza şi nu ne va osândi pentru că suntem păcătoşi. Acest lucru este cunoscut. Ne va osândi, însă, pentru că nu mergem la El, care este Doctorul şi care poate să ne vindece.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Despre patimi si rugaciunea mintii, Editura Bizantina
Cumpara cartea "Despre patimi si rugaciunea mintii"
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.