Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşle-mă pe mine, păcătoasa!
13 aprilie 1986
Mi-e greu să scriu tot ce trăiesc, clar nici nu pot să nu-l ascult pe Părintele. De când l-am cunoscut totul se modifică. Aş vrea să ştiu să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot şi toate! Incă nu ştiu.
Acum aş vrea doar să-L rog să mă ajute să nu mint, să nu exagerez, să nu mă mint, să nu judec pe nimeni, să mă cunosc, să-L cunosc, să-mi cunosc semenii şi să-mi trăiesc viaţa în Adevăr. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.
Părintele mi-a spus să-mi notez trăirile mai deosebite şi să-mi numesc jurnalul „iluminări şi poticniri". Ascult, deşi acum nu mai simt nevoia să notez. De câte ori sunt în starea în care înainte trebuia să scriu, acum mă rog. Dar cum aş putea povesti cum simt tot ce simt şi trăiesc? Voi vedea cu timpul.
De câteva luni trăiesc în plin miracol. Nu-mi pot reveni din uimire că eu, cea mai păcătoasă şi mai sceptică dintre oameni, eu, cea care mă certam acum câţiva ani cu Simone Weil pentru credinţa ei, trăiesc acest miracol: Cred că Iisus Hristos este, din veci, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce S-a întrupat, a trăit, a murit pe Cruce şi a înviat pentru noi, şi pentru mine! Că Dumnezeu este iubire. Da, eu cred şi când nu cred, când mintea se îndoieşte, tot cred! Poate că, într-o zi, voi găsi răgazul să povestesc ce-am trăit după moartea Alicei, despre întâlnirea cu Părintele G. şi, mai ales, despre tot ce mi s-a întâmplat de vinerea trecută până astăzi.
Acum voiam să povestesc despre ciobul de sticlă.
De trei zile stau în casa pentru că sunt bolnavă. Mi-am trăit cu bucurie boala ca pe un răspuns la rugăciunea mea: „Doamne, închide-mi gura!". Aseară târziu, după ora 22, a venit H., cel mult aşteptat cândva, fugit, dispărut, revenit din când în când („când simt nevoia să iubesc cu adevărat, vin la tine ..."), iarăşi fugit...
Băuse şi era trist. Nici acum n-am putut, aşa cum nici înainte nu puteam, n-am putut să-i spun: „Pleacă!". „Sunt trist - mi-a spus - sunt tare trist." Şi era trist. El mereu a fost trist. Era atât de trist încât nici nu vedea că sunt bolnavă. Dar ceva deosebit a simţit fiindcă mi-a spus: „Parcă eşti de sticlă, nu ajung la tine".
Ce simplu e să nu te cerţi, să nu te contrazici cu cel de lângă tine: îl laşi doar să vorbească şi-l asculţi. Mă mir de toată priceperea pe care am avut-o. Nu, n-a fost a mea. Eu eram chiar uşor speriată.
Simţind că nu m-a înduioşat cu tristeţea lui (cum reuşise mereu), el care mereu a tăcut, acum a vorbit mult, mult: „Am greşit faţă de tine, ai fost femeia pe care am vrut s-o iubesc total, te-am pierdut, sunt singur, nu am prieteni, tu eşti singurul meu prieten, am fugit de tine pentru că eşti prea deşteaptă, prea lucidă, prea tensionată, gândeşti prea mult...".
Şi l-am văzut: chinuit, bătut, hăituit, obosit - oboseala aceea a „bărbaţilor puternici" - şi venise la mine după puţină pace şi tandreţe. Şi pentru că în lumea noastră nimic nu se obţine fără preţ îmi întindea cu candoare un ciob de sticlă colorată: mă măgulea, ştiind, cunoscând unde-mi era dator. Şi poate că aş fi primit ciobul dacă ar fi ştiut de ce mi-l oferă. Dar nu ştia. Ştia numele, dar nu ştia ce este: dragoste.
N-am putut să-l alung şi L-am rugat pe Cel Ce-l iubeste şi pe el să mă ajute să rămân cu el aşa,cum sunt eu acum. Nu mi-a fost greu să-l adorm, în timp ce mă rugam în taină şi el tot încerca să-mi explice că nu mă port frumos fiind atât de stranie şi rece, a spus brusc: „Eu nu ţi-am cântat niciodată. Vrei să-ţi cânt ceva?". Am zis da, a început să cânte şi a adormit ţinându-mă de mână. Tu l-ai adormit, Tu mă ţineai de mână, Tu ai vindecat tot ce a fost rană în sufletul meu în legătură cu H.! O vei face şi în el? Te rog!
Ce limpede am văzut că ceea ce numim „dorinţă" nu e decât o vorbă şi puţin instinct. Credeam că este marea nevoie de comunicare şi una din căile ei de împlinire...
H. Insă n-a înţeles. Dimineaţă era bosumflat: „M-ai vrăjit, n-am să înţeleg niciodată...". N-am ştiut cum să-i explic. I-am spus că e păcat. A râs: „Tu şi păcatul!". Avea dreptate. El mă vedea aşa cum mă ştia el. A încercat să-şi explice singur: „Te răzbuni pentru ce-a fost!". Doamne, îndură-Te Tu de noi! Tu ştii că l-am iubit pe H. aseară mai mult decât pe vremea când îl aşteptam. Dacă am scris despre el, n-a fost ca să-l judec sau să-l micşorez, ci ca să înţeleg mai bine. Şi am înţeles şi văzut multe, în el m-am văzut pe mine cea oarbă şi surdă la vocea Ta şi a semenilor mei. Auzeam şi vedeam numai ce era în capul meu!
In el am auzit gemând sufletul chinuit de patimi. Am văzut în el cât este de singur omul fără Tine!
L-am primit în patul meu (în care mai fusese şi, ca urmare, avea dreptul să vină: drept dat de comportarea mea anterioară) ca pe o ispită, clar şi ca pe omul H. pe care-l cunoşteam şi care-mi era drag.
Am văzut puterea numelui Tău!
Tu ştii că nu stă în puterea mea să-l ajut. Iartă-mă că nu i-am vorbit mai mult despre Tine. Ai văzut că nu puteam. Numele Tău rostit cu voce tare cine ştie ce reacţii i-ar fi stârnit. Sau poate eu sunt slabă şi mă tem? Tu însă poţi să-l ajuţi. Te rog!
14 aprilie
Noaptea Albă. Noaptea ele taină. Da! Tu şi numai Tu eşti Domnul Dumnezeul şi Stăpânul meu! Acum şi în veci! Amin!
Duminică, 15 iunie
Cine sunt eu acum?
Incerc să scriu în această stare „nefierbinte" când, sper, voi reuşi să vorbesc despre ce mi se întâmplă în ultimul timp. In primul rând trebuie să amintesc faptele de care acum sunt sigură:
1) S-a încheiat ocolirea cea de trei ori a muntelui şi cel ce m-a trimis atunci în ocolire a apărut în viaţa reală: e tot cu barbă albă, dar nu poartă costum popular, ci haine preoţeşti. E Părintele Galeriu. Prin Sfinţia Sa am reuşit să îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, Adevărul pe care-L caut şi pe care vreau să-L cunosc şi să-L iubesc. Fără El viaţa e o ruşine sau o eroare, sau şi una şi cealaltă. încet, încet se face tot mai multă lumină în mintea mea cea înceţoşată. Cu cât mă smeresc mai mult acceptând cuvintele Sfintei Scripturi, chiar dacă nu le înţeleg bine, cu atât sunt mai răsplătită şi dăruită cu harul înţelegerii.
Ştiu că sunt două înţelesuri: unul al „literei" şi altul tainic, duhovnicesc. Cel dintâi e aici, la îndemâna oricui: Biblia, Liturghia, Sfintele Taine cu partea lor văzută. Sunt la vedere şi totuşi învăluind, tăinuind înţelesul celălalt, care se dă când vrea El, cum voieşte El.
Cum a fost posibil? Cum a putut mintea mea să-mi dea voie să mă aşez în genunchi la picioarele icoanei Mântuitorului? A fost şi este un miracol. Un miracol atât de mare, încât lucida mea minte abia a putut să schiţeze câteva îndoieli şi răzvrătiri, în rest, fascinată şi zgu-duită se aşază, se pliază pe cât îi este posibil pe nevoile sufletului, inimii de a se dărui Dumnezeului Iubire. La început trebuia să o ţin aproape cu forţa în rugăciune. Când citeam Evangheliile o lăsam să „analizeze". Apoi, începând să cunoască şi să înţeleagă, a început să-L iu-ească şi ea pentru că El este şi Iubire şi Adevăr. Când citesc însă teologie sau din Sfinţii Părinţi texte ce vin în flagrant cu filozofiile „cunoscute" ele mine, intră în panică. Nu poate trece dincolo de aspectul care pare puţin naiv. Zâmbeşte când citeşte despre „draci". Nu vrea să creadă în existenţa lor. Nu poate. N-o pot obliga. Dacă ei există, ea va cunoaşte cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu cred însă. Cred aşa, fără ea. încet, încet începe să se smerească şi vine tot mai des cu mine în rugăciune sau în lectură. Şii mergem împreună Acolo. Cum aş putea să descriu acea trecere? De fapt nu ştiu dacă eu trec sau El vine. E prea copleşitor sentimentul darului. Ştii că nu eşti tu, că nu e de la tine. Apoi totul se topeşte sub o nemaipomenită dulceaţă ce-ţi năpădeşte fiinţa. Termenul „dulceaţă" nu e exact, clar e singurul pe care-l găsesc cât ele cât capabil să aproximeze ce simt. E ca atunci când ai în gură ceva foarte, foarte gustos şi aromat şi bunătatea şii aroma îţi umplu întreaga gură încercând să cuprindă şi nasul şi ochii şi urechile. Aşa e şi aici, numai că are loc în inimă, în piept, ţâşnind apoi prin ochi un prea plin ce se prelinge sub formă de lacrimi. Şi totul se înalţă într-un şi mai mare dor.
Mă uit în urmă şi mă cutremur că aş fi putut să nu ies niciodată de acolo de unde este „scrâşnirea dinţilor".
Şi iarăşi simt cât sunt de singură în lume. Mereu am fost singură, clar acum e o singurătate diferită: mă simt în acelaşi timp plină de o prezenţă care într-un fel mă leagă de cei care nu mă vor, nu mă plac, nu mă cred. Poate că treptat se va şterge această senzaţie. Cred că o să dispară când voi învăţa să-mi iubesc aproapele aşa cum mi se poainceşte. Dar voi învăţa? Greu de crezut. Pot numai să sper că voi fi învăţată, pentru că eu sigură nu sunt capabilă. Dacă aş fi fost, până acum aş fi reuşit.
Voi învăţa să am răbdare; acum am răbdare, pentru că ştiu că Cel ascuns e în mine şi mă va învăţa. Sau poate va continua să facă El ce nu pot eu, aşa cum am de atâtea ori senzaţia. Cum să explic? Sunt gesturi şi cuvinte care pleacă clin mine spre alţii, dar nu le recunosc ca fiindu-mi caracteristice. Nici să cred că m-am schimbat nu pot, pentru că aceste gesturi noi nu sunt permanente. Mi se întâmplă pur şi simplu să fac ceva bun sau faimos şi să mi se oprească respiraţia de uimire: cine mă locuieşte? Dacă încerc să cred că sunt eu, dacă încerc să „repet" gestul văd limpede diferenţa. Nu pot intra în posesiunea acestor forme de manifestare, deşi sunt eu în ele. Ele trec prin mine spre alţii uimindu-mă şi bucurându-mă.
22 iunie
Amân ceva esenţial, dar nu ştiu să spun ce. Am sentimentul că aşa trebuie, încerc să trăiesc în „facă-se voia Ta".
Ciudată stare: dimineaţa sunt obligată să întocmesc „catalogul lucrărilor ateiste. ...". Şi, inţeleg cumva ce spune un „ateu": „Citind Vechiul Testament ţi-e frică nu că ar putea fi Dumnezeu, ci că ar putea fi aşa cum e descris acolo" (citat clin memorie), îmi urmăresc propria minte în lectură şi înţeleg ce greu e fără ajutoml lui Dumnezeu să-L accepţi aşa cum Se vede la prima vedere în Vechiul Testament. Şi totuşi, mintea mea acceptă că El e Dumnezeu şi e Iubire şi Iu-birea vine spre mine. Da, iubirea nu este ceea ce pleacă din mine când mi-e drag sau îmi place cineva sau ceva, ci ceea ce vine, Cel Ce vine. Şi vine şi când sunt uluită, când nu înţeleg, când îmi vine să „cârtesc", dar strig: aju-tă-mă! Şi vine şi mă mângâie, nu ajutându-mă să înţeleg ce nu vrea, sau nu poate mintea mea să înţeleagă, ci în-tărindurmă ca să pot spune: nu de înţelegere am eu nevoie, ci de iubire! E autosugestie? Voi vedea!
29 iunie
N-am reuşit să mă duc la Bucureşti din cauza unui dinte care m-a chinuit toată săptămâna trecută. Acesta este motivul exterior. Pe cel mai adânc, cel care mi-a spus: nu te duce vineri, nu-l cunosc, dar îl simt. E o reţinere care se refuză conştiinţei. Poate voi reuşi să aflu.
Acum aproape mă oblig să scriu fiindcă ştiu că amânarea formulării unei stări duce la pierderea ei şi simt că va avea urmări neplăcute. Iată, în chiar acest moment îmi vine să las stiloul jos. De ce? Am ceva de ascuns? Mă tem? Nu ştiu să spun. Incerc:
Trăiesc sentimentul unei singurătăţi fundamentale. Nu pot vorbi cu nimeni despre noua mea stare, fără ca cel căruia-i vorbesc să nu se ducă definitiv în capătul unui tunel lung de unde mă priveşte cu ironie, suspiciune Şi, uneori, milă. De multe ori au ieşiri agresive. E vina mea? Sunt eu agresivă? Eu nici înainte nu puteam vorbi cu alţii deschis despre mine. Când totuşi o făceam, cel mult îi plictiseam. Acum e altceva. Reuşesc să intru în relaţii noi cu vechii mei prieteni, relaţii în care încape atât această nouă însingurare, cât şi ceva din ei. Nu, nu ştiu să spun. Doar că acum, sunt cumva, mereu pe două planuri, nu două personaje cum eram obişnuită. Eram mereu eu cu mine şi eu cu ceilalţi. Acum sunt numai eu, clar într-un plan sunt cu rugăciunea, iar în altul cu semenii mei. O vreme, planul „eu şi aigăciunea" era singurul. Din când în când îşi arăta colţii îndoiala, dar nu pentru multă vreme. Bucuria de a fi „gustat şi văzut că bun este Dumnezeu" anihila repede celelalte aspecte ale vieţii mele cotidiene. într-o zi am devenit violent conştientă de „străinătatea" despre care încerc să vorbesc, descoperind, ce puţini oameni cred în Dumnezeu! Şi ce ciudat cred cei ce cred! N-aş vrea să judec. Aş fi preferat să nu văd. Dar ce să fac? E uimitor: oamenii care cred - unii dintre ei - cred într-un fel „invers". Nu ştiu să explic! Adică, pentru aici şi acum. Dar ce poate fi aici şi acum?
Nu, mai bine tac. Simt că nu e bine.
Şi totuşi: să fie, cum îmi spune cineva, doar „efervescenţa convertirii"? Adică într-o zi mi se va „răci" dorul şi voi „trăi" cu Dumnezeu aşa cum trăieşte o soţie plictisită cu soţul ei: iubindu-l fără să-i mai arate în vreun fel? Să mă ferească Dumnezeu!
1 august
Am iarăşi dovada că durerea perplexă este cea care mă trimite la „jurnal". Interesant este că, ce trăiesc acum, ar fi fost înainte „durere perplexă". Acum e ceva trăit în locul acela, dar altfel. Adică e perplexitate, clar nu mai e durere. Şi perplexitatea e altfel.
Sunt cu adevărat naivă şi am şi candoare. Sper să nu-mi treacă. Prefer prostia răutăţii şi mizeriei.
Ce urâtă se vecie lumea din anumite unghiuri! Şi poate că este! Poate că este! Mie mi se părea îngrozitoare, dar în nici un caz n-am văzut-o vreodată astfel, „chiar aşa".
Poţi continua să trăieşti „ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat", crezând că un foarte bun prieten poate fi turnător? Poţi să-l bănuieşti pe prietenul tău bun că este turnător şi să-i zâmbeşti în continuare? Poţi să crezi că prietenul tău cu care ai trăit momente de comunicare într-o lume atât de strâmbă este colaborator şi te „toarnă" pe tine!?
Trecând peste perplexitatea iniţială, rămân stupefiată de ingeniozitatea „adversarilor". Pe de o parte mă urmăresc şi mă suspectează că fac ceva rău (sau „periculos"), iar pe de altă parte spun că aş fi eu colaboratoarea lor. De la ei mă aştept la orice. Dar prietenii mei? Trec peste faptul că au putut, că pot (că poate L.), să creadă aşa ceva. E uluitor, dar trec peste asta şi mă întreb de ce le este frică? De ce atâta frica de această Securitate? Trebuie să fie bazată pe un complex ele vinovăţie. Cred că toţi oamenii se simt vinovaţi pentru că „una gândim şi alta spunem". Frica de a nu se afla că nu-i iubim! Dar ei ştiu asta şi nu să-i iubim vor, ci să nu cumva să le-o spunem în faţă! Ce ciudat!
Şi ce ciudat că eu, fiinţa cea mai bicisnică din punct de vedere politic (habar nu am ce s-ar putea face şi nici nu cred că omul este capabil să schimbe ceva fără ajutorul - darul - lui Dumnezeu) sunt un caz. Dar nu asta e important. Ci: Să aflu de ce devin mereu suspectă? De ce sunt suspectată până şi de prieteni? Trebuie să fie şi vina mea.
Gena Geamănu
Spovedanie neterminată, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Spovedanie neterminată"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.