„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. ”

Când suntem pregătiţi pentru marele pas, să alergăm la duhovnic, pe care îl vom simţi ca pe un tată, şi să ne deschidem inima înaintea lui. Pentru ca spovedania noastră să fie bine primită de Dumnezeu, trebuie să se facă cu smerenie, cu frică de Dumnezeu, cu sinceritate, cu precizie, fără exagerări. Să avem în vedere că în ceasul sfânt al spovedaniei:

a) Nu-i cerem preotului să ne întrebe el. Precum am afirmat şi la început, spovedania nu este anchetă; iar preotul nu poate cunoaşte ce ascundem în noi.

b) Nu-i facem răspunzători pe alţii, nici nu-i pomenim. Căci mulţi avem obiceiul ca în loc să mărturisim păcatele noastre, să mărturisim... păcatele altora! Şi, desigur, cel mai uşor lucru e să mărturisească cineva păcatele altora sau să-i considere răspunzători pe toţi ceilalţi pentru starea în care se află. Sfântul Ioan Scărarul povăţuieşte: „Dezvăluie, dezvăluie rana ta doctorului. Nu-ţi fie ruşine, ci spune: «E rana mea, părinte. Trândăvia mea a produs-o şi nu altceva. Nimeni altul nu este pricinuitor al păcatului meu, nici om, nici diavol, nici trup, nici nimic altceva, fără doar nepăsarea mea»”.

Iar Sfântul Isaac Sirul completează: „Nu cerceta pe cineva pentru vreun păcat, ci pe tine să te consideri responsabil pentru toate şi pricină a păcatului”. Preluăm, deci, toată răspunderea şi evităm justificările şi vorbele spuse pe jumătate.

c) Nu începem povestiri întregi. Spunem lucrurile pe scurt şi la obiect. La spovedanie nu-şi au loc vorbele lungi, amănuntele neimportante şi descrierile largi. Unii mărturisim păcatele noastre ca şi când am istorisi o povestire despre altcineva, fără simţăminte, zdrobire a inimii şi căinţă. Această mărturisire, lipsită de elementul pocăinţei, nu se deosebeşte de o simplă discuţie. Insă una e discuţia şi alta e spovedania. O discuţie mai largă a unor chestiuni sau probleme poate avea loc altădată.

d) Nu ne spovedim la modul general şi nedefinit, de pildă: „sunt foarte păcătos”, „am săvârşit toate păcatele” şi altele asemenea. Ne referim concret la cele prin care ne-am făcut nevrednici iubirii lui Dumnezeu. Spune iarăşi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu e suficient să zicem simplu «sunt păcătos», ci trebuie să ţinem minte şi să mărturisim păcatele concrete”.

e) Nu aducem vorba despre lucrările noastre bune şi despre virtuţile noastre. Iisus Hristos ne spune: Când săvârşiţi toate cele pe care vi le-a poruncit Dumnezeu, să ziceţi: „slugi netrebnice suntem noi; am făcut cele pe care eram datori să le facem”. Şi chiar dacă există unele fapte bune, cum putem să ne mândrim cu ele? De altfel, dacă vrem să căutăm în noi ca să vedem motivele mai adânci ale faptelor noastre bune, ale jertfelor noastre, pe care credem că le facem şi ale „virtuţilor” pe care ne gândim că le avem atunci ne vom ruşina.

Aproape toate sunt contagiate de egoism ascuns, de narcisism, de făţărnicie. Diavolul, cunoscând motivele noastre adânci şi mizere, nu are nici o împotrivire pentru multe dintre faptele bune şi virtuţile noastre! Singura îndreptăţire care justifică pomenirea lor la spovedanie este pentru a ne fi mai uşoară cercetarea, dezvăluirea şi conştientizarea acestor motive şi intenţii mai profunde care deseori contagiază şi anulează orice bine pe care îl facem. Asta nu înseamnă că, deoarece „faptele noastre bune”. sunt contagiate, vom înceta a le săvârşi. Doar că cercetarea motivelor noastre prin spovedanie ne ajută ca următoarele fapte pe care le facem să fie mai puţin contagiate.

f) Nu spunem păcate pe care le-am mai mărturisit, bineînţeles, cu excepţia cazului în care le-am repetat. Faptul acesta e posibil să fie o expresie a necredinţei şi astfel punem la îndoială taina.

g) Nu ascundem nimic, căci altfel pângărim taina. Şi la Dumnezeu nimic nu e ascuns. Nu e cu putinţă să-L păcălim pe Atotcunoscătorul Dumnezeu. Aşa ceva e foarte naiv.

Aici credem că e necesar să notăm ceva foarte important. Cei mai mulţi avem impresia că responsabilitatea îi aparţine în exclusivitate duhovnicului. Acest lucru nu e corect.

Responsabilitatea ne aparţine şi nouă sau, mai bine zis, îndeosebi nouă. Se observă deseori că răspunsul duhovnicului la unele probleme ale noastre nu este corect. Când ne dăm seama de asta, suntem gata să-l învinuim pe duhovnic.

Fără să vrem a-i lua partea duhovnicului, vom reda pur şi simplu experienţa unui sfânt ascet contemporan, duhovnic, care ne-a exprimat-o în repetate rânduri: „Răspunsul duhovnicului depinde de intenţia şi dispoziţia celui întrebat.

Dacă cel ce se spovedeşte este sincer şi are dispoziţie bună, Dumnezeu îl va lumina pe duhovnic. Dacă nu, se va întâmpla contrariul, chiar şi când duhovnicul este sfânt. De aceea, nu-l constrângeţi pe duhovnic...”. Şi nu sunt puţine cazurile în care nu avem dispoziţia să-l ascultăm pe duhovnic, ci să-l înşelăm, să sustragem un răspuns sau o binecuvântare care să corespundă cu patimile noastre.

Bătrânul Sofronie dedică multe pagini despre aceasta în minunatele sale cărţi. Redăm câteva rânduri din cartea Sfântul Siluan Athonitul:

„Părintele Siluan considera că drumul smerit al ascultării este cel mai sigur. Credea nezdruncinat că din pricina credinţei celui ce se spovedeşte, răspunsul duhovnicului va fi mereu folositor şi plăcut lui Dumnezeu... Când întâlnea împotrivire, tăcea”.

Arhim. Nectarie Antonopoulos

Fragment din cartea "Spovedania. Calea invierii sufletesti", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Spovedania. Calea invierii sufletesti"

• Duhovnicul, doctorul sufletului
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul sau psihologul
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul mare si duhovnicul mic
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: