Intalnirea cu duhovnicul in Taina Spovedaniei

Intalnirea cu duhovnicul in Taina Spovedaniei Mareste imaginea.

Ca şi medicul, duhovnicul trebuie să dea fiecărei boli leacul care i se potriveşte. Am văzut deja că în Constituţiile apostolice se spune: „Pentru că eşti doctor al Bisericii Domnului, dă fiecărui bolnav îngrijirea care i se potriveşte”. Acest lucru este foarte important, pentru că, aşa cum arată Sfântul Ioan Scărarul, „uneori se întâmplă că ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otravă. Şi se întâmplă alteori că una şi aceeaşi dată unuia la timp potrivit ea este leac, şi la timp nepotrivit ea este osândă”. Şi continuă, spunând: „Am văzut doctor nepriceput, care, defăimând pe cel zdrobit, nu i-a pricinuit nimic altceva decât deznădejdea. Şi am văzut doctor iscusit care, operând prin ocărâre inima umflată, a golit-o de tot puroiul”.Pentru că „aceeaşi cădere pricinuieşte unuia o osândă însutită faţă de cea săvârşită de altul”, este deci necesar să se ţină seama de „felul celui ce săvârşeşte (păcatul), de loc, de înaintare şi de multe altele”.

Sinodul din Trullo (692) accentuează importanţa aplicării unui tratament duhovnicesc potrivit, utilizând chiar în formulările sale termeni aparţinând domeniului medical, ceea ce arată că socotirea păcatului drept boală şi a duhovnicului drept doctor nu este o simplă figură de stil folosită de unii dintre Sfinţii Părinţi, ci că ea este confirmată de întreaga Biserică şi ţine în mod esenţial de modul în care ea concepe natura acestor realităţi: „Se cuvine ca acela care a primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega păcatele să ţină seama de natura păcatului şi hotărârea cu care cel care a păcătuit se întoarce de la păcatul său, şi astfel să dea bolii leacul potrivit, pentru ca nu cumva să întreacă măsura, fie în blândeţe, fie în asprime, primejduind astfel sănătatea celui bolnav. Intr-adevăr, boala păcatului nu este o boală uşoară, ci grea şi de multe feluri, şi care scoate mulţi lăstari ai răului, prin care răutatea se întinde peste măsură şi se răspândeşte tot mai mult dacă nu este oprită prin priceperea doctorului.

De aceea cel care se îndeletniceşte cu vindecarea sufletului trebuie mai întâi să cerceteze starea şi intenţiile celui care a păcătuit şi să vadă dacă se îndreaptă spre vindecare sau dacă, dimpotrivă, prin felul său de a vieţui îşi pricinuieşte propria îmbolnăvire; să cerceteze, de asemenea, traiul şi rânduiala vieţii de dinainte şi de după păcat, şi dacă arată o purtare înţeleaptă şi se căieşte cu adevărat; şi dacă nu se împotriveşte doctorului şi dacă nu cumva, prin leacurile date, rana sufletului nu s-a mărit; şi astfel să i se dea iertarea pe cât merită. Şi după cum Dumnezeu face totul pentru om, la fel se cuvine să facă şi cel căruia i s-a încredinţat sarcina de păstor, pentru ca să aducă în staul oaia rătăcită, iar pe cea muşcată de şarpe s-o îngrijească cu blândeţe şi să n-o ducă la deznădejde, dar nici, slăbind frâiele, s-o facă să-şi piardă ori să-şi nesocotească viaţa; ci să lupte împotriva răului fie prin leacuri usturătoare, fie prin doctorii alinătoare şi liniştitoare şi să se străduiască să vindece rana, cercetând roadele căinţei, îndrumând şi conducându-l cu pricepere pe creştinul chemat la o asemenea slavă. Cu adevărat, trebuiesc bine cunoscute şi cele ce ţin strict de drept, şi cele care ţin de obicei; or, în cazul celor care nu primesc măsurile riguroase de îndreptare, trebuie urmată tradiţia, după cum ne învaţă Sfântul Vasile”.

Spovedania se dovedeşte a fi o terapie duhovnicească eficace, din mai multe puncte de vedere şi pe multe planuri.

Mai întâi de toate, mărturisirea păcatelor este prin sine eliberatoare. Atâta vreme cât nu este recunoscut ca atare şi atâta vreme cât nu este mărturisit altcuiva, păcatul se înrădăcinează în suflet, creşte şi se întinde, îmbolnăvindu-l în întregime, măcinând, pustiind şi otrăvind viaţa lăuntrică. Povara păcatului este greu de purtat de unul singur, cu atât mai mult cu cât el iscă tulburări a căror pricină omul nu o poate înţelege uşor şi e prea slab şi neputincios ca să le poată stăpâni. De aceea, păcatul este izvor de nelinişte, de angoasă, mai ales din cauza sentimentului de vinovăţie care, în general, îl însoţeşte, dar şi pentru că păcatul trezeşte şi întreţine activitatea demonilor care, profitând de această stare bolnavă, seamănă tulburare şi nelinişte în suflet prin toate mijloacele. Păcatul îl face pe om să nu mai ia seama la valoarea sa şi să aibă o viziune pesimistă asupra fiinţei şi existenţei sale; el dă naştere unei stări de tristeţe şi descurajare, ducând până la deznădejde.

Prin întâlnirea cu duhovnicul în cadrul Tainei, penitentul găseşte bun prilej ca să rupă tăcerea şi să iasă din însingurarea sa bolnăvicioasă, care nu face decât să-i sporească răul. Vorbind despre ceea ce-l tulbură, el dă pe faţă boala care-l măcina nevăzut pe dinăuntru. Simpla înaintare spre celălalt, îndrăzneala de a se deschide în faţa lui cu smerenie, înfrângându-şi ruşinea, învinuirea de sine fără nici o milă în faţa celuilalt, biruirea mândriei, toate acestea constituie deja un pas important, care-l duce pe om spre ieşirea din universul bântuit de boală al păcatului.

Pe de altă parte, rostirea cu voce tare a relelor de care suferă are pentru om un efect eliberator. „Că am tăcut, îmbătrânit-au oasele mele (...) Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: «Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului»; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu”, spune Psalmistul (Ps. 31, 3 şi 5-6).

Mărturisindu-şi bolile sufleteşti, omul le scoate afară din sufletul său, le priveşte ca străine de el şi se leapădă de ele; rupe legăturile prin care era ţinut de ele, îndepărtat de sine. Ele încetează de a-i mai popula lumea lăuntrică şi de a vieţui pe seama sufletului său, devenindu-i din acel moment străine. Prin aceasta, viclenia diavolilor este descoperită; ei nu-şi mai pot vedea de lucrarea lor nevăzută; împărăţia întunericului peste care stăpânesc este dintr-o dată luminată, şi puterea lor slăbeşte, pentru că le-au fost descoperite cursele. Ei sunt scoşi afară din suflet o dată cu păcatul care-i hrănea.

Importanţa terapeutică a mărturisirii este cu atât mai mare cu cât, în forma ei tradiţională - pe care Biserica Ortodoxă o păstrează -, ea nu constă în simpla înşirare a unei liste de păcate. Penitentul mărturiseşte în chip spontan, direct şi din adâncul sufletului, greşelile şi neputinţele sale, arătând şi împrejurările în care s-au petrecut, pentru ca duhovnicul să-l poată înţelege mai bine şi ca să-i poată da apoi sfaturile cele mai potrivite pentru starea sa. De asemenea, el îl face părtaş pe preot la tot ceea ce-l preocupă, destăinuindu-i firesc şi cu deplină sinceritate toate problemele sale, greutăţile pe care le întâmpină în viaţa de zi cu zi; îi spune ce-l nelinişteşte, ce-l înspăimântă, ce-l macină; îi descoperă grijile şi necazurile sale, încercând să-i arate cât mai desluşit stările sale de suflet, slăbiciunile, neputinţele. într-un cuvânt, i se deschide cu totul, punând înaintea preotului întreaga sa viaţă, cu toate lipsurile şi neîmplinirile ei.

O asemenea deschidere este uşurată de credinţa creştinului că Dumnezeu este bun şi milostiv - după cum află din rugăciunile de dinaintea spovedaniei, pe, care le rosteşte preotul -, dar şi de faptul că se simte primit cu iubire şi ascultat cu atenţie, înţeles şi compătimit. Intr-adevăr, este de datoria duhovnicului să asculte cu atenţie tot ceea ce i se spune şi în nici un chip să nu judece pe cel care i se destăinuie; să-l lase să vorbească aşa cum crede acela de cuviinţă şi să dea dovadă de multă blândeţe şi îndelungă răbdare. Sfinţiţii duhovnici, depăşind simpla „neutralitate binevoitoare” distantă, care-l caracterizează în mod obişnuit pe psihoterapeutul profan, dimpotrivă, ascultă mărturisirea păcatelor cu cea mai mare înţelegere şi milă, suferă alături de fiii lor duhovniceşti şi se arată plini de iubire părintească, precum tatăl faţă de fiul rătăcitor întors acasă, asemenea lui Hristos Care, pe cruce, l-a iertat pe tâlharul care s-a pocăit. Această iubire, care nu-l apasă şi nu-l împovărează pe om, este delicată şi plină de blândeţea care vine din harul mângâietor şi cu totul matern al Sfântului Duh. Iar mila şi iubirea duhovnicului se revarsă ca un balsam vindecător peste inima rănită şi zdrobită de păcat.

O asemenea atitudine a preotului, în care intră ascultarea cu răbdare şi smerenie a celuilalt - pe care nu-l judecă, ci-l înţelege -, cu o deplină deschidere faţă de omul primit de îndată ca un frate aflat în suferinţă, însoţită de o sinceră compătimire, duce la stabilirea, în duh de iubire, a unei legături profunde şi foarte strânse şi realizează de la bun început o atmosferă de încredere, fără de care tămăduirea aşteptată şi care se lucrează prin Sfânta Taină nu se poate produce. Această atitudine înlesneşte o comunicare sufletească de mare intensitate, care-l face pe om să nu aibă teamă ori reţinere în a-şi deschide sufletul cu totul, putând să primească astfel îngrijirile potrivite stării în care se află.

La început, rolul duhovnicului constă mai ales în a asculta, dar, atunci când este cazul, el pune întrebări şi cere lămuriri pentru a înţelege totul cât mai bine, ca să poată îngriji cât mai bine. El trebuie însă să facă aceasta cu mult tact şi cu discreţie, în duh de iubire, ca să arate că tot ce face este din dorinţa de a veni în ajutorul celui care-şi mărturiseşte păcatele; se va feri să-i intre în suflet cu forţa sau să pătrundă în intimitatea lui, ca şi de orice curiozitate deşartă, respectând întru totul libertatea celuilalt.

Aceasta mai ales atunci când i se pare că i se ascunde ceva, sau că penitentul nu spune tot, sau când se arată reţinut sau ezită în unele privinţe. De altfel, în rugăciunea dinaintea spovedaniei se spune: „Nu te ruşina, nici te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru lisus Hristos”.

Totuşi, se poate ca anumite păcate să nu fie conştientizate. Atunci, e de datoria duhovnicului să sesizeze atitudinile sau purtările sau stările de suflet pătimaşe pe care omul nu vrea sau nu poate să le vadă el însuşi şi, prin urmare, nu le mărturiseşte ca atare. Intr-adevăr, anumite patimi - mai ales mândria şi slava deşartă -, ca şi lucrarea diavolească, pot să întunece conştiinţa. Duhovnicul poate atunci cunoaşte doar indirect starea nemărturisită de penitent, din anumite cuvinte, din inflexiunile vocii, din tăcerile sale, din ezitări, ca şi din atitudini sau din mimică, sau făcând apel la ceea ce ştie despre trecutul celui care se spovedeşte, despre viaţa sa, despre personalitatea lui. Se poate ca duhovnicul să aibă o cunoaştere directă a stării fiului său duhovnicesc, pur şi simplu citind în inima lui, această cunoaştere fiind un dar de la Dumnezeu, cum este cazul anumitor sfinţi duhovnici care aveau harisma cunoaşterii inimii. Discernământul de care face dovadă duhovnicul, oricare ar fi mărimea şi fineţea lui, apare ca un har dumnezeiesc legat de slujirea sa preoţească, har care i se dă în măsură mai mare sau mai mică, potrivit nivelului său de sporire duhovnicească. Duhovnicul nu-i arată întotdeauna penitentului că a ajuns să-i cunoască sufletul pe o asemenea cale, mai ales în cazul în care ar putea astfel să-l rănească. Abia în clipa în care îi dă sfaturile cuvenite, poate face aluzie la ea; oricum, va ţine seama de cele pe care a ajuns să le cunoască despre fiul său duhovnicesc atunci când îi dă aceste sfaturi. Aşa se face că uneori creştinul primeşte de la duhovnicul său îndrumări care par fără legătură cu mărturisirea sa şi cu starea în care credea că se află.

Mai ales în această etapă a spovedaniei, în care dăruieşte din belşug sfaturile sale duhovniceşti, se vede de ce Tradiţia îl priveşte pe duhovnic ca pe un doctor, iar cuvintele sale le socoteşte leac pentru suflet. Intr-adevăr, acum el arată care sunt mijloacele de vindecare pe care le pune în lucrare pentru a tămădui bolile care i-au fost dezvăluite sau pe care el însuşi le-a descoperit.

Duhovnicul nu are menirea de a da învăţăminte teoretice şi generale; el trebuie să găsească în primul rând acea învăţătură care se potriveşte cel mai bine omului pe care îl are în faţă, ţinând cont de personalitatea lui, de viaţa şi activitatea sa, de posibilităţile, ca şi de dificultăţile sale, şi mai ales de felul bolii de care suferă. Este de dorit, de aceea, ca duhovnicul să-l cunoască bine pe penitent şi să urmărească evoluţia stării lui lăuntrice, ca să poată judeca în mod corect situaţia în care se află şi cum poate evolua, în rău sau în bine, boala lui. De aceea, credincioşii sunt sfătuiţi să se spovedească întotdeauna la acelaşi preot.

Intre duhovnic şi penitent se creează astfel o legătură personală - ea ne- fiind anonimă, ca în Biserica Romano-Catolică pentru că în acest stadiu al spovedaniei între ei se stabileşte un dialog; credinciosul reacţionează la cele ce-i spune preotul, îi pune întrebări, discută cu el pentru a lămuri anumite aspecte, toate acestea pentru o mai bună înţelegere a stării de fapt şi în vederea celei mai potrivite modalităţi de vindecare. în acest dialog - care este cu atât mai profund şi mai folositor cu cât se situează într-un acelaşi climat de încredere, firesc şi plin de iubire ca cel care a existat în momentul mărturisirii păcatelor preotul nu apare ca un maestru care dă, de la înălţimea catedrei, învăţături dogmatice şi abstracte, ci ca un tată care, cu înţelepciunea, căldura şi iubirea care-i vin de la Duhul Sfânt, îmbărbătează, îndeamnă, mângâie, fereşte de rău, sfătuieşte, fie cu asprime, fie cu cea mai desăvârşită blândeţe. Prin cuvintele sale - care, fiind însoţite de rugăciune şi venind de la o persoană având harisme legate de slujirea sa, primite prin Taina Hirotoniei, nu sunt speculative, ci cu adevărat lucrătoare - el pregăteşte, după chipul Sfântului Ioan Botezătorul, venirea Domnului în sufletul creştinului, făcând drepte cărările Lui, umplând văile şi plecând munţii şi dealurile, netezind cele colţuroase şi îndreptând cele pe care le-a strâmbat păcatul.

In ceea ce-l priveşte, în timpul spovedaniei creştinul trebuie să aibă sentimentul unei sincere căinţe. Această stare - în care stau alături părerea de rău că s-a înstrăinat de Dumnezeu şi voinţa hotărâtă de a se îndrepta pe viitor - îl face în chip deosebit receptiv la sfaturile pe care i le dă duhovnicul în vederea vindecării sale. Autoritatea morală legată de calitatea de duhovnic şi, dacă este cazul, sfinţenia personală a acestuia, contribuie şi ele la această receptivitate.

De aceea, cuvintele rostite de preot nu sunt simple vorbe obişnuite, cu atât mai mult cu cât ele se spun într-un timp şi într-un spaţiu ecleziale, iar preotul nu vorbeşte în numele său, ci în al Bisericii; ele revelează cuvântul şi hanii tămăduitor al lui Dumnezeu sub inspiraţia Sfântului Duh, ceea ce le conferă o putere şi o lucrare cu totul speciale, mai ales atunci când creştinul li se deschide cu totul şi voieşte din tot sufletul să se vindece.

Stând înaintea duhovnicului, creştinul nu se mai simte singur, pierdut, rătăcit din pricina păcatelor sale; sfaturile preotului îi redau coordonatele adevărate şi sigure care îi permit să redescopere calea şi să ştie, fără putinţa de a se înşela, ce trebuie să facă pentru a-şi regăsi şi a-şi păstra sănătatea pierdută, în mod esenţial, aceste sfaturi îi permit să-şi redobândească dreapta judecată şi dreapta vieţuire, conforme cu voinţa lui Dumnezeu, îi reamintesc ţelul duhovnicesc spre care trebuie să se îndrepte, chipul desăvârşirii pe care tot creştinul este chemat să o atingă, dar prin ele i se arată şi căile pe care poate ajunge la ea. Aceste îndrumări, în esenţă practice, îl învaţă, de pildă, cum să lupte împotriva unei înclinări păcătoase, cum să facă faţă unei porniri spre rău, cum să biruiască patima de care suferă, cum să lucreze o anumită virtute, cum să depăşească o anumită greutate, pe care o întâmpină de obicei sau care poate să se ivească într-o împrejurare sau alta.

Acelaşi sens terapeutic îl are şi epitimia, canonul de pocăinţă pe care duhovnicul i-l poate da creştinului. Paul Evdokimov scrie în această privinţă: „Epitimia nu este o pedeapsă; momentul juridic al «satisfacerii» lipseşte cu desăvârşire din Taina Mărturisirii. Ea este o doctorie, iar părintele duhovnic caută raportul organic între cel bolnav şi mijlocul de vindecare. Scopul epitimiei este să-l pună pe penitent în nişte condiţii noi, în care să nu mai fie ispitit de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Să nu întrebăm dacă rana a fost deseori legată, ci dacă oblojeala i-a fost de folos. Numai starea bolnavului ne arată dacă a venit timpul să-i scoatem fesele». Aşadar, nu se urmăreşte ispăşirea unor fapte, ci secarea izvorului lor”.

In clipa iertării şi dezlegării păcatelor, prin rugăciunea preotului sunt iertate de către Hristos „greşelile cele de voie şi fără de voie, ştiute şi neştiute, cele din noapte şi cele din zi, cele făcute cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul”, creştinul fiind împăcat şi unit cu Biserica lui Hristos.

In dezlegarea şi iertarea păcatelor se arată lucrător harul tămăduitor al lui Hristos, care nimiceşte şi înlătură cu totul bolile credinciosului, reface puterile sufletului şi-i redă vindecarea şi harul primite la Botez, de la care s-a îndepărtat prin păcatele sale.

Momentul iertării păcatelor este absolut necesar pentru vindecarea reală şi profundă a creştinului. Simpla mărturisire a păcatelor îl uşurează, cu siguranţă, pe cel bolnav, dar păcatele, exteriorizate şi obiectivizate astfel, continuă totuşi să aibă o anumită forţă şi numai dezlegarea sacramentală, care prin milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu le nimiceşte cu totul, poate să le taie orice putere asupra omului. Căci nu este de ajuns să-i spui doctorului că eşti bolnav şi că suferi de cutare şi cutare rău, ca să te vindeci. Şi nici numai cuvintele de îmbărbătare ale acestuia şi simplele sale sfaturi nu sunt de ajuns, chiar dacă sunt şi ele de un oarecare folos pentru vindecarea celui bolnav. Numai atunci când răul a fost scos din rădăcină, putem spune că într-adevăr ne-am vindecat. Prin dezlegarea păcatelor, omul este sigur că bolile de care a suferit au pierit cu totul şi i se dă garanţia iertării tuturor păcatelor sale de către Dumnezeu. Atunci credinciosul simte o eliberare lăuntrică şi îşi regăseşte pacea şi bucuria duhovnicească.

La spovedanie, creştinul nu este stăpânit numai de părerea de rău pentru păcatele făcute, ci şi de dorinţa vie de a-şi regăsi nevinovăţia firii sale restaurată prin Botez, pierdută prin păcat, şi de voinţa de a păşi din nou pe căile Domnului, în deplină curăţie. Taina spovedaniei apare astfel ca orientată spre viitor; ea îl scoate pe om din cursele păcatului, îl face liber şi nesupus răului din trecut, stăpân pe sine. Ea îi redă puterile primite prin Botez şi Mirungere, îi reînnoieşte întreaga fiinţă, îl face din nou, în Hristos, stăpân al vieţii sale şi în stare să înainteze întru înnoirea vieţii pe calea care duce la sănătate, la mântuirea în Hristos şi la dobândirea harului îndumnezeitor.

Jean - Claude Larchet

Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale", editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

Pe aceeaşi temă

02 Mai 2020

Vizualizari: 2888

Voteaza:

Intalnirea cu duhovnicul in Taina Spovedaniei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE