Nebunul pentru Hristos a fost uneori, în parte, confundat cu omul fără carte. 1 In Fapte, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan sunt înfăţişaţi drept „oameni fără carte şi simpli” (4, 13), şi mulţi Părinţi socoteau drept o virtute a fi şi ei aşa.2 Această preţuire a neştiinţei nu vădeşte atât o opoziţie între înţelepciunea lumească şi nebunia pentru Dumnezeu, ci mai curând arată că nu poate fi nicio părtăşie între înţelepciunea care izvorăşte de la Dumnezeu şi cea a lumii; pentru că El pierde înţelepciunea înţelepţilor şi nimiceşte ştiinţa celor învăţaţi (I Cor. 1, 19), care sunt mincinoase3, pentru a dărui prin Duhul Său cunoaşterea cea adevărată celor vrednici s-o primească, nu pentru înălţimea minţii lor, ci pentru curăţia şi virtuţile lor dobândite prin împlinirea poruncilor Sale. O astfel de neştiinţă râvneşte orice nevoitor creştin, şi de aceea nu poate fi socotită drept proprie nebunilor pentru Hristos, care de altfel nici nu şi-o atribuie, „nebunia” lor împotrivindu-se îndeajuns înţelepciunii şi ştiinţei acestei lumi.

Cei nebuni pentru Hristos nu pot fi aşezaţi nici în rândul „celor simpli”, foarte prezenţi în hagiografia răsăriteană4, şi n-au nimic de-a face nici cu cei pe care poporul îi numeşte „săraci cu duhul”. Simplitatea de care e cu adevărat vorba aici, asemănătoare în parte sărăciei cu duhul pomenite în Fericiri (Mt. 5, 3), este privită în spiritualitatea Răsăritului creştin drept o virtute care se împotriveşte mulţimii cugetelor (logismoi), prin care se pierd curăţia lăuntrică şi rugăciunea neîmprăştiată. Această simplitate se împotriveşte tuturor formelor de alipire de sine, arătându-se astfel a fi legată direct de virtutea ascultării monahale.5 Ea este rodul unor îndelungi nevoinţe, numite de Părinţii răsăriteni aplosis (simplificare), fiind în acelaşi timp lepădare de sine, curăţie şi unificare a puterilor sufleteşti.6 Dacă, în acest sens, nebunul pentru Hristos face parte dintre cei simpli, cel simplu nu este un nebun; purtările sale sunt deplin raţionale şi recunoscute ca atare de toţi.

Nebunii pentru Hristos sunt în mod greşit confundaţi cu „nevinovaţii”, care în parte sunt dintre cei „săraci cu duhul”, potrivit înţelegerii lumeşti, în Răsăritul creştin aceştia au făcut adesea obiectul veneraţiei populare şi Dostoievski a zugrăvit în chip înălţător figura ideală a unui astfel de „nevinovat”, în persoana prinţului Mâşkin, în Idiotul.

„Nevinovatul” sau cel „sărac cu duhul” este, într-un prim înţeles, o fiinţă umană cu un intelect mărginit din pricina unui handicap de origine biologică sau a lipsei de educaţie în vremea copilăriei. El corespunde tipului debil din psihologia modernă. Intr-un al doilea înţeles - tipic reprezentat de „idiotul” lui Dostoievski -, „nevinovatul” este un om necunoscător al convenţiilor din societate, lipsit de orice complicaţie psihologică sau intelectuală în relaţiile cu ceilalţi şi în judecarea lucrurilor; de aici, pe de o parte, o sinceritate care nu e bine privită într-un mediu manierat până la ipocrizie, o stângăcie în purtări, care îl fac să pară mojic şi ridicol, iar, pe de altă parte, compensând parcă slaba sa putere de judecată, o uimitoare intuiţie, care îl face deosebit de perspicace şi în stare să rostească uneori lucruri cu totul uimitoare şi premonitorii.

Nebunii pentru Hristos nu corespond niciunuia dintre aceste două tipuri de „nevinovaţi”.

Nu numai că, în realitate, ei n-au niciun handicap intelectual, dar chiar au inteligenţa de a simula, după cum vom vedea, starea de nebunie, adaptând-o la împrejurările şi la ţelurile spirituale pe care le urmăresc, dând faptelor şi cuvintelor lor un înţeles pilduitor, tăinuindu-şi facerile de bine săvârşite. Pe de altă parte, sunt iscusiţi în a se împotrivi lumii, în vreme ce mulţi din cei „săraci cu duhul”, numiţi de psihopatologia modernă „debili armonici”, au o capacitate remarcabilă de a se adapta mediului
în care trăiesc, arătându-se „ascultători, muncitori, harnici, metodici, dornici să-şi facă bine treaba, plecaţi şi supuşi”.7

Pe de altă parate, în vreme ce „nevinovatul” de tip dostoievskian, lipsit de maniere, stângaci, simplu şi direct cum este, nu are din punct de vedere psihiatric un comportament patologic, „nebunul pentru Hristos”, prin actele şi vorbele sale lipsite de şir şi de noimă, sau, dimpotrivă, prin mutismul său, manifestă, din acest punct de vedere, simptomele unei adevărate nebunii. Despre Marcu din Alexandria se spune astfel că „se învârtea ca un ieşit din minţi şi vorbea aiurea”.8 Călugărul lui awa Silvan,
de îndată ce întâlnea pe cineva, se pornea să râdă fără niciun rost.9 Jose Grosdidier de Matons, vorbind despre Sfântul Simeon, spune pe bună dreptate că:

„Ceea ce te izbeşte în primul rând citindu-i viaţa este coerenţa şi verosimilitatea cu care sfântul îşi joacă rolul de nebun; dacă i-ai da-o unui psihiatru s-o citească, ar recunoaşte foarte uşor un caz de manie specific. [...] In toate faptele şi gesturile sale poate fi recunoscut maniacul: în cuvintele sale incoerente, în familiarităţile sale excesive, în felul neglijent de a se îmbrăca, mai curând dezgolindu-se, şi mai cu seamă în schimbările bruşte de dispoziţie şi în violenţa cu care se poartă atunci când cineva îl deranjează sau se împotriveşte toanelor sale”.10 La Sfântul Chiril Fileotul sau la Sava cel Nou aflăm, în schimb, mutismul caracteristic anumitor forme de psihoză.

Jean-Claude Larchet

Terapeutica bolilor mintale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor mintale"

Note:

1 A se vedea T. Spidlik, „Fous pour le Christ”, Dictionnaire de spiritualite, t. V, 1964, col. 755-756.
2 A se vedea Apoftegme, seria alfabetică, Arsenie, 6 (în rom., Patencul, Pentru awa Arsenie, 6). Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâi, 60. Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, LXXH-LXXIII. Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, I, 2. Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, 19, PG 91, 593D; Opuscule teologice şi polemice, 10, PG 91, 133B; 20, 229B. Sf. Nichita Stithatul, Viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog, 135.
3 A se vedea I Tim. 6, 20. Evagrie, Oglinda monahilor, 43. Sf. Isaac Sirul, Epistole, 4. Sf Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice, I; Discursuri etice, I şi IX. Sf Grigorie Palama, Triade, 1,1, 2 şi 12.
4 Cel mai cunoscut dintre ei fiind Pavel cel simplu, ucenic al Sf Antonie cel Mare (vezi Paladie, Istoria Lausiacă, XXII, Istoria monahilor din Egipt, XXIV; Apoftegme, seria alfabetică, Pavel cel simplu).
5 Această legătură se vede limpede în toate Vieţile lui Pavel cel simplu.
6 Sf. Antonie vorbeşte limpede despre legătura dintre simplitatea lui Pavel şi desăvârşirea sa duhovnicească: „Antonie fu încredinţat că [Pavel] are un suflet desăvârşit, fiind foarte simplu şi călăuzit de har” (Paladie, Istoria Lausiacâ, XXII, 9).
7 H. Ey, P. Bernard, C. Brisset, Manuel de psychiatrie. Paris, 1074, p. 634.
8 Viaţa Sfântului Marcu cel nebun pentru Hristos, p. 60.
9 Ioan Rufus, Pleroforii, p. 178.
10 „Les Themes d’edification dans la Vie d’Andre Salos”, pp. 302-303.


 

• Nebunia de origine demonica
  Publicat in : Editoriale
• Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Lunaticul si nebunia lumii
  Publicat in : Predici - Predica
• Nebunia pentru Hristos
  Publicat in : Morala
• Nebunia idolatriei
  Publicat in : Credinta