De ce plângem? De durere, de supărare, de amărăciune, de mânie, de necaz, de bucurie, de fericire, de entuziasm... Lacrimile sunt de multe feluri: în urma iritării ochilor (de către un gaz lacrimogen, să zicem), a anumitor boli şi a unor emoţii născute din filme, cărţi, discuţii etc. Lăcrimăm atunci când tăiem ceapă, bem ceai prea fierbinte ori scoatem un fir de praf din ochi.

Nu e adevărat că lacrimile nu ajută la amar. Făcând trimitere la revista medicală Elixir, stareţul Tadei de la Vitovniţa arată că pentru cei ce sunt bolnavi de nervi şi se află într-o situaţie de stres plânsul este mai de folos decât treizeci de tablete sedative.

Lacrimile îmbunătăţesc vederea, atenuează acţiunea hormonilor de stres (adrenalinei), elimină din organism toxine, neutralizează bacterii, cresc imunitatea şi accelerează vindecarea rănilor. Impreună cu lichidul lacrimal se duce suprasolicitarea nervoasă. Plângând, ne simţim mai liniştiţi, reacţia de şoc se reduce la un cadru strict.

Totuşi, mai jos va fi vorba nu de aceste lacrimi de emoţii, de compasiune şi dragoste, tămăduitoare pentru sănătatea fizică şi psihică. Toate acestea nu sunt plânsul rugător al inimii, care hrăneşte duhul omului!

Să ne amintim versurile lui Lermontov:

„In clipe de amărăciune
Când scârba mă cuprinde,
De-o mângâioasă rugăciune
Eu îmi aduc aminte.
Parcă dai jos o greutate
Când grijile-ncetează
Nădejdi, credinţe-apropiate
Viata-ti luminează../' (Traducere de Alexe Mateevici)

Inainte, oamenii nu se distanţau de cei ce plâng. Nu degeaba Domnul Iisus Hristos a lăcrimat pentru prietenul Său răposat, Lazăr, şi cei din jur au remarcat: „Iată cât de mult îl iubea!" (loan 11,36). Pe întâiul mucenic, arhidiaconul Ştefan, „bărbaţi cucernici l-au îngropat şi au făcut plângere mare pentru el" (Faptele Apostolilor 8, 2).

La noi, în vremurile mai vechi, pe cei îndureraţi îi ajuta să treacă peste nenorocire obştea bisericească: răposaţii erau petrecuţi pe ultimul drum de întregul sat. Era absolut normal ca durerea să fie dată afară prin lacrimi fierbinţi - desigur, cu măsură, ca „să nu se înece în lacrimi răposatul".

Sfântul Vasilie cel Mare interzice bocirea celor morţi: „Nu trebuie socotit împlinitor al poruncii Domnului cel care plânge moartea cuiva şi se vaită împreună cu cei ce plâng. Nu îl laud pe acel doctor care nu îi ajută pe suferinzi, ci se molipseşte el însuşi de boală... Aşa face şi cel care, ducându-se la cei ce plâng, nu le dă folos prin cuvântul său, ci ia asupra sa schimonoseala patimilor străine... Nu este cuviincios a se deda cineva la lucruri peste măsură - cum ar fi a ţipa şi a se arunca la pământ - împreună cu cei ce suferă."

Din păcate, în mintea noastră s-a înrădăcinat atitudinea greşită: „Plânsul e semn de întristare şi durere; m-am liniştit - totul este în regulă". A plânge înseamnă, chipurile, a te „pleoşti", a da dovadă de slăbiciune şi laşitate inadmisibilă. Băieţilor li se bagă în cap din copilărie că e ruşine să verşi lacrimi: „Fii bărbat, nu te miorlăi ca o fată!" Părinţii şi educatorii nu vor să crească un smiorcăit capricios, totuşi trebuie să facem distincţie între situaţiile când este potrivit să se spună cu fermitate: „Să nu îndrăzneşti să plângi!" şi cele când trebuie să compătimim copilul şi să îl învăţăm să îşi exprime corect emoţiile.

Suferinţa neplânsă stă ca o piatră pe inimă. Lipsa lacrimilor e o iluzie a stabilităţii stării emoţionale. Dacă cel ce suferă a „înţepenit" şi nu-i în stare să se „descarce", este aproape de „împietrirea" emoţională.

Reprimându-ne lacrimile, înăbuşim o reacţie firească la suferinţă - însă o emoţie puternică reprezintă o energie ce nu dispare nicăieri. Lipsită de o descărcare normală, ea îşi găseşte una patologică: apare tensiunea musculară, sunt perturbate funcţiile organismului şi psihicului. Intrucât plânsul este indisolubil legat de respiraţie, sunt „apăsate" căile respiratorii. De aici senzaţia de „nod în gât" - de asemenea, nevrozele şi depresiile.

Totuşi, binefăcătoare sunt numai lacrimile curăţitoare, care aduc uşurare şi luminare. După acestea nu ne simţim derutaţi, frânţi şi epuizaţi. Dacă necazul ne soarbe ca un vârtej, acesta este un semnal de alarmă şi o limită extremă care întotdeauna este foarte periculos de depăşit.

Suferinţa firească este înlocuită de depresia păcătoasă şi deznădejde atunci când nădejdea în Dumnezeu pleacă, apar îndoielile în credinţă, cârtire împotriva destinului şi ispita de a renunţa la „nevoinţa multostenicioasei vieţi creştineşti". Atunci, din doctorie curăţitoare de suflet lacrimile se preschimbă într-un teren fertil pentru boli, împiedică smerirea înaintea Proniei dumnezeieşti şi creşterea duhovnicească, fac jocul puterilor întunericului.

Spre deosebire de plânsul inimii înfrânte, aşa-numitele „lacrimi de sânge" vin din „aprinderea fizică a sângelui", din excitaţia nervoasă, din izbucnirile emoţionale şi amăgirea demonică. Nu trebuie să ne provocăm în mod artificial plânsul cu intenţia de a ne „îndulci" de el.

De multe ori suspinăm din autocompătimire: „Ce amărât sunt, ce nefericit! Toţi mă necăjesc!" Lacrimile de autocompătimire sunt egoiste şi sterile. Printr-un efort conştient de voinţă, să le transformăm în plâns pentru faptul că prin defectele şi neputinţele noastre L-am jignit pe iubitorul Dumnezeu, am abuzat de răbdarea Lui şi le-am provocat suferinţe celorlalţi.

Lacrimile de pocăinţă şi mulţumire sunt dar mântuitor al Domnului, care eliberează de întristările lumeşti şi de necazuri, de orgoliul rănit şi de celelalte patimi. Aşa cum firul de praf împiedică ochiul să vadă, tot aşa grijile deşarte strică tihna şi armonia lăuntrică. Iar lacrimile harice pleacă spre noi milostivirea dumnezeiască şi duc la desăvârşirea vieţii creştine.

Plânsul rugător spală necurăţia păcatelor, înnobilează mintea şi inima, concentrează asupra gândurilor şi sentimentelor înalte. Ascultând glasul conştiinţei, care adesea este înăbuşit de grijile zilnice, plecăm spre noi milostivirea lui Dumnezeu.

După spusele părintelui Alexandru Elceani- nov, „lacrimile sunt atât de însemnate fiindcă ele cutremură întregul organism. In lacrimi, în pătimiri seacă trupul nostru pământesc şi se naşte trup duhovnicesc, trup îngeresc".

Plânsul rugător aduce uşurare. Sfânta Scriptură ne povesteşte despre boala mortală a regelui Ezechia, care suferea de un „buboi" (probabil un abces sau carbuncul).

Indeplinind voia Domnului, prorocul Isaia i-a vestit cârmuitorului că o să moară şi că trebuie să-şi facă testamentul, după care s-a îndreptat spre ieşirea din palat. Zguduit, Ezechia a izbucnit în plâns, s-a întors cu faţa la perete şi s-a rugat. Văzând în boală o pedeapsă pentru păcate, a cerut cu smerenie de la Dumnezeu să caute la credinţa lui, la devotamentul lui, la faptele lui bune, la ostenelile lui pentru buna rânduială a Templului din Ierusalim şi dezrădăcinarea idolatriei de toate felurile.

După părerea istoricului Josephus Flavius, la chinuitoarea boală fizică s-a mai adăugat şi neliniştea sufletească: gândurile apăsătoare ale"regelui la faptul că nu avea copii şi urma să moară fără a fi lăsat urmaşi, fără a fi dat tronului moştenitor legitim! Dreptul s-a rugat Celui Preaînalt să-i dăruiască încă puţină vreme, ca să dobândească moştenitori.

Si - o, minune! - Dumnezeu S-a milostivit îndată. Prorocul Isaia s-a întors şi l-a bucurat pe cel care plângea: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui David, tatăl tău: Ascultat-am rugăciunea ta, văzut-am lacrimile tale, iată voi adăuga la viaţa ta încă cincisprezece ani şi din mâna regelui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta şi o voi ocroti" (Isaia 38, 5-6).

Regele I-a mulţumit Domnului din inimă, fiindcă viaţa lui aproape se curmase în floarea vârstei. După trei ani, lui Ezechia i s-a născut un fiu, pe nume Manase, şi dinastia a continuat.

Astfel, Biblia arată cum e pedagogia cerească. Atunci când prorocul Isaia aduce veste de la Dumnezeu că vine moartea, Ezechia strigă cu lacrimi, şi boala dă înapoi.

In cartea Zi după zi. Jurnalul unui preot ortodox citim reflecţii pătrunse pe această temă: „Necazul regelui era de o natură pur pământească şi chiar egoistă: lacrimile lui Ezechia erau stârnite doar de frica morţii şi dorinţa de a trăi. Şi totuşi, Domnul i-a zis: Am văzut lacrimile tale. Aparent, o întreagă prăpastie desparte neputinţa omenească de măreţia dumnezeiască.

Atunci când plâng şi sufăr sub apăsarea unui necaz cumplit, dar pur pământesc, oare Domnul nu poate să ia aminte cu compasiune la lacrimile mele? Inţelepciunea omenească îmi dă un răspuns negativ, dar Domnul, în nesecata Sa milostivire, dovedeşte că vede lacrimile mele şi că ia aminte la ele. Şi eu ştiu că adevărat este cuvântul Lui. Ajutorul omenesc este întotdeauna mărginit. Oamenii nu pot nici măcar să cunoască şi să pătrundă întreaga adâncime a suferinţelor şi nevoilor fraţilor lor neputincioşi. Şi dacă ar putea să le înţeleagă, nu ar avea nici mijloace, nici timp ca să dea ajutor adevărat. Domnul însă, Care vede lacrimile mele şi ştie pricina lor, Se pleacă spre toate nevoile mele şi, după mare mila Sa, este gata să ajute şi să mângâie.

Mângâierile Domnului sunt atotputernice şi minunate. Ele nu satisfac totdeauna dorinţa inimii, nu înlătură totdeauna pricina lacrimilor, însă dau neasemuit mai mult decât aceasta: împacă sufletul cu tot ce i s-a trimis. II fac să fie gata să renunţe de bunăvoie la lucrurile de care a fost lipsit. Mai mult decât atât, trecând prin valea plângerii îi descoperă în ea izvoare, şi sufletul merge din putere în putere (v. Psalmi 83, 7-8), dă slavă lui Dumnezeu şi pentru pătimiri, vede în toate iubirea Lui. Apostolul Pavel ne cheamă să descoperim toate dorinţele şi nevoile noastre lui Dumnezeu nu pentru a primi neapărat de la El cele cerute, ci pentru ca pacea lui Dumnezeu, care e totdeauna trimisă de Sus ca răspuns la revărsările sufletului nostru înaintea Lui, să umple toată fiinţa noastră. Pacea lui Dumnezeu cea mai presus de toată mintea: nepătrunsă, neînfrântă, ea se pogoară nemijlocit de la Dumnezeu nu doar pentru o clipă, ci ca să păzească şi inimile noastre necăjite, şi gândurile noastre îngrijorate în Hristos Iisus (v. Filipeni 4, 6-7)."

KONSTANTIN ZORIN

Fragment din cartea "DEPĂŞIREA CRIZELOR EXISTENŢIALE", EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "DEPĂŞIREA CRIZELOR EXISTENŢIALE"

 

• Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
  Publicat in : Credinta
• Plansul
  Publicat in : Pilda zilei
• Tacerea si plansul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Pentru plansul duhovnicesc
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: