In dialogul dintre Dumnezeu şi om, numai primul are dreptul de a judeca. Părinţii deşertului au avut sentimentul acut al autorităţii suverane a lui Dumnezeu asupra creaturilor sale, ceea ce exclude dreptul omului de a-i judeca pe alţii. Monahul care îl judeca pe aproapele său uzurpa prerogativa Domnului. Această credinţă este ferm înrădăcinată în etica Noului Testament: „De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor. Şi atunci fiecare va avea de la Dumnezeu lauda"103.

Intr-o povestire din Pateric, care aminteşte de povestea din Vechiul Testament despre Balaam104, Awa Isaac Tebanul dezvăluie primejdia care zace în păcatul de a-i judeca pe alţii:

Awa Isaac Tebanul s-a dus odată la chinovie, a văzut un frate greşind (sphalenta) şi l-a osândit (katekrinen). Când a plecat în pustie, un înger al Domnului a venit la el, s-a pus în faţa uşii de la chilie şi i-a zis: „Nu te las să intri". Bătrânul întreabă: „Ce înseamnă aceasta?", îngerul i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis ca să te întreb: unde-mi porunceşti să-l arunc pe fratele pe care l-ai osândit (ekrinas)?". Bătrânul s-a pocăit îndată şi a zis: „Am greşit, iartă-mă". Ingerul i-a zis: „Ridică-te, Dumnezeu te-a iertat. Dar păzeşte-te, de acum înainte, să nu mai judeci pe cineva înainte de a-l judeca Dumnezeu"105.

Aşezându-se pe sine în locul lui Dumnezeu ca judecător, Avva Isaac a adus în schimb judecata asupra sa. Acţiunea lui Dumnezeu, mijlocită prin îngerul Său, are menirea de a-l aduce pe monah la pocăinţă, nu doar de a-i face vădit propriul păcat. Intr-adevăr, Avva Isaac este dinainte judecat. Deoarece alege calea vameşului, şi nu a fariseului, el este iertat de Dumnezeu. Neprihănirea omului, chiar şi cea a unui sfânt bătrân, este o cârpă murdară înaintea lui Dumnezeu106.

Intr-o zicere cu subiect asemănător, Avva Pafnutie pune şi el în discuţie problema discernământului. Mergând într-o seară pe un drum, vede nişte oameni „împreunându-se fără ruşine. M-am oprit să mă rog pentru păcatele mele", spune el, „şi, iată, un înger cu o sabie a coborât şi-mi spune: «Pafnutie, toţi cei care judecă pe semeni mor de această sabie. Dar pentru că tu n-ai judecat pe nimeni, ci te-ai smerit în faţa lui Dumnezeu, ca şi cum tu ai fi păcătuit, numele tău a fost scris în cartea celor vii»"107. Tâlcuindu-i cuvântul lui Hristos, „toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri"108, îngerul îi spune lui Pafnutie că judecarea altora va aduce asupra sa aceeaşi pedeapsă. Evanghelia rezumă excelent acest principiu duhovnicesc prin axioma: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi"109. Apostolul Iacov reformulează astfel: „Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii"110.

A-I permite lui Dumnezeu să-Şi îndeplinească rolul Său de judecător şi arbitru este un semn de încredere în Domnul. Dorinţa omului de a-i condamna neîncetat pe alţii - pentru a se apăra - sau de a rezolva nedreptăţile din lume este considerată o lipsă de credinţă în Dumnezeu. Următoarea apoftegmă se referă la acest aspect:

Un frate, nedreptăţit (adiketheis) de un alt frate, s-a dus la Avva Sisoe şi-i zice: „Am fost nedreptăţit de fratele cutare şi vreau să-mi fac singur dreptate (ekdikesai)". Bătrânul a început să-l roage zicând: „Nu face asta, copile, lasă dreptatea în seama lui Dumnezeu". Dar el zicea: „Nu sunt liniştit până când nu mă răzbun". Bătrânul i-a zis: „Să ne rugăm, frate". Apoi s-a sculat şi a zis: „Dumnezeule, nu mai avem nevoie de Tine, fiindcă ne putem face singuri dreptate (ekdikesin eauton poioumen)". Auzind acestea, fratele a căzut la picioarele bătrânului şi i-a spus: „Nu mă mai răzbun (dikazomai) pe frate, iartă-mă, avva"111.

Această apoftegmă a Avvei Sisoe leagă judecata divină de un alt concept - teodiceea. Existenţa nedreptăţii şi a răului în lume i-a determinat pe creştinii din fiecare veac să pună la îndoială dreptatea şi suveranitatea atribuită lui Dumnezeu. Sisoe aminteşte monahului că judecata şi dreptatea sunt ale lui Dumnezeu, şi vor fi împlinite în conformitate cu iconomia Sa. Asemănător, atunci când Avva Antonie medita odată la „adâncul judecăţilor lui Dumnezeu", întrebându-se de ce unii mor tineri şi alţii trăiesc până la o vârstă foarte înaintată, a auzit un glas grăindu-i: „Antonie, ai grijă de ale tale! Acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu (krimata Theou), şi nu-ţi ajută cu nimic să le cunoşti"112. In loc să ofere o explicaţie complexă a teodiceei, vocea tainică oferă mai degrabă un răspuns simplu care stârneşte credinţa şi încrederea în Dumnezeu şi judecata Sa.

Ar trebui să nu ne surprindă faptul că avertismentele împotriva judecării altora se găsesc în toate Zicerile Părinţilor deşertului. Intr-o scrisoare a Awei Moise către Awa Pimen citim: „Omul trebuie să moară faţă de prietenul său şi să nu-l judece deloc"113. Avva Pafnutie i-a cerut părintelui său duhovnicesc, Macarie cel Mare, un cuvânt, iar acesta a fost: „Să nu faci rău nimănui şi să nu judeci (katakrioes) pe nimeni. Păzeşte aceste porunci şi te vei mântui"114. Iar Awa Euprepios îi spune ucenicului său: „Dacă omul este smerit, nu agoniseşte şi nu judecă pe altul, atunci se naşte [în sufletul lui] teama de Dumnezeu"115. In această ultimă zicere se face în mod clar referire la judecata finală şi suverană a lui Hristos. Epistola lui Iacov exprimă aceeaşi idee: „Nu vă plângeţi, fraţilor, unul împotriva celuilalt, ca să nu fiţi judecaţi; iată judecătorul stă înaintea uşilor"116.

In Evanghelii, „judecă şi vei fi judecat" devine „iartă şi vei fi iertat"117. Există mai multe aspecte ale acestei înţelegeri reciproce a relaţiei dintre om şi Dumnezeu, şi dintre om şi aproapele său118. De exemplu, monahul ar trebui ca mai degrabă să acopere goliciunea altora, decât să expună greşelile lor. Un frate l-a întrebat pe Awa Pimen: „Dacă văd o greşeală (ptaisma) a fratelui meu, e bine s-o trec cu vederea?". Bătrânul zice: „De fiecare dată când noi trecem cu vederea o greşeală a fratelui nostru, şi Dumnezeu ne trece cu vederea o greşeală a noastră"119. Acţiunea (sau reacţia) lui Dumnezeu aici este imediată, şi totuşi nu există nici un indiciu al vreunei dezvăluiri deliberate şi publice a păcatelor unei persoane. Dumnezeu nu este reprezentat în nici unul dintre cuvinte (în special în acele apophthegmata atribuite lui Pimen) ca fiind răzbunător sau pedepsitor. Mai degrabă, aici, este vorba despre diminuarea prezenţei protectoare a lui Dumnezeu. O zicere a Avvei Orsisius redă aceeaşi învăţătură: „[Când sufletul nu se îngrijeşte de sine] Duhul Sfânt Se retrage, până când, în cele din urmă, sufletul rămâne fără căldura Sa"120.

Deşi judecarea celorlalţi îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, judecarea propriilor păcate are un efect opus - ceea ce este considerat negativ duce la ceva pozitiv. Puterea rugăciunii vameşului este conţinută în smerita sa învinuire de sine. Impăratul David a strigat: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu"121. Dintr-o anumită perspectivă, orice păcat săvârşit, în gând, cuvânt sau faptă, este, într-adevăr, un păcat împotriva lui Dumnezeu, determinând astfel o îndepărtare de El. Insă învinuirea de sine devine catalizatorul restabilirii acestei relaţii.

Dacă vom medita la cuvintele lui Epifanie de la începutul capitolului, vom începe să înţelegem realitatea acestui adevăr: „Canaaneanca cere ajutor şi este ascultată. Femeia cu scurgere de sânge tace şi e numită fericită. Fariseul strigă şi este osândit. Vameşul nici nu deschide gura şi este ascultat"122. In prima comparaţie, sunt puse în paralel canaaneanca şi femeia cu scurgere de sânge. Una a strigat, în timp ce cealaltă a rămas tăcută; dar amândouă au acţionat cu credinţă şi smerenie şi au primit răspuns de la Hristos. In cea de-a doua comparaţie, fariseul arogant care se îndreptăţea pe sine „strigă", dar în ochii lumii. Dar smerita învinuire de sine a vameşului atrage bunăvoinţa lui Dumnezeu. In compararea acestor patru personaje, Epifanie nu critică cuvântul rostit, nici nu recomandă tăcerea ca scop în sine (deoarece ambele - tăcerea şi vorbirea - sunt prezentate într-o lumină pozitivă, în primul exemplu). Aşa cum am văzut mai devreme, conţinutul cuvintelor cuiva (sau al gândurilor) este factorul care determină judecata lui Dumnezeu. Acţiunea vameşului, care alege ca mai degrabă să se judece pe sine, decât pe alţii, este motivul pentru îndreptarea lui.

Atunci când Arhiepiscopul Teofil a fost întrebat: „Ce-ai găsit deosebit în această cale", a răspuns: „Faptul că pot să mă acuz şi să mă cert pe mine însumi tot timpul... Altă cale nu există decât aceasta"123. De la un capăt la celălalt al Noului Testament, învinuirea de sine este zugrăvită ca o modalitate de a evita osânda lui Dumnezeu de la Judecata de Apoi. „Fiindcă de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi"124, scrie Pavel. Această cale devine o coborâre personală în iad, dar în cele din urmă omul [care îşi asumă această cruce] este înălţat de Dumnezeu.

Starea spirituală care rezultă din învinuirea de sine voluntară este marcată de discernământ şi dragoste pentru alţii. Una dintre celebrele poveşti ale Colecţiei
alfabetice este cea a lui Avva Moise şi a ulciorului de apă. Deşi oarecum plină de umor, această anecdotă dezvăluie adevăruri duhovniceşti esenţiale:

Odată, un frate de la Sketis a greşit. S-a întrunit adunarea bătrânilor şi l-au chemat şi pe Avva Moise, dar el nu voia să vină. Preotul a trimis după el, zicându-i: „Vino, oamenii te aşteaptă". El s-a sculat şi a venit, cărând în spate un ulcior găurit plin cu nisip. Uimiţi de apariţia lui, fraţii l-au întrebat: „Ce înseamnă aceasta, părinte?". Bătrânul le-a răspuns: „Păcatele mele curg în spatele meu, eu nu le văd, dar vin astăzi ca să judec păcatele altuia". Auzind aceasta, nu i-au mai spus nimic fratelui [păcătos], ci i-au cerut iertare125.

Avva Moise Etiopianul este binecunoscut ca fost tâlhar şi ucigaş, care s-a pocăit mai târziu şi a devenit unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti ai deşertului egiptean. Uimitoarea sa pocăinţă şi învinuire de sine au dus la o dispoziţie caracterizată de o milă extraordinară. în povestea de mai sus, Awa Moise urmează tradiţiei profeţilor Vechiului Testament, dezvăluind adevărul confraţilor săi monahi printr-un comportament aparent lipsit de sens. Dar lecţia a fost bineprimită, iar fratele acuzat a fost iertat - nu din cauza nevinovăţiei sale, ci pentru că ceilalţi şi-au amintit că prerogativa de a judeca omul pentru păcatul său aparţine exclusiv lui Dumnezeu.

In cuprinzătoarele cuvinte ale Avvei Agaton, găsim un aspect care, la prima vedere, pare să transmită o concepţie opusă celei a Avvei Moise. Atunci când participă la o mare adunare de monahi aflaţi în mijlocul unei deliberări (nu ne sunt oferite detalii despre ce anume discutau), Agaton se opune hotărârii lor finale. Când este apostrofat: „Tu cine eşti, ca să-ţi dai cu părerea?", avva răspunde cu calm: „Un fiu al omului. Căci stă scris: «Vorbiţi voi, într-adevăr, dreptate? Judecaţi voi oare drept, fii ai oamenilor?»"126.

Acest pasaj pare a fi în contradicţie cu restul apoftegmelor. Dar, la o lectură mai profundă, descoperim că Avva Agaton nu s-a îndreptăţit, ci s-a osândit pe sine. Versetul din Psaltire, în contextul său iniţial, este o interogaţie la care se răspunde începând cu următorul verset din acelaşi psalm: „Pentru că în inimă fărădelege lucraţi pe pământ, nedreptate mâinile voastre împletesc". Restul psalmului arată foarte clar că „fiii oamenilor" nu judecă în mod corect, ba chiar sunt cauza violenţei şi a răutăţii. Prin citarea acestui psalm şi referirea la sine ca la un „fiu al oamenilor", Agaton se aşază pe sine alături de cei nedrepţi, cei osândiţi de Dumnezeu. Impotrivirea sa faţă de decizia adunării se naşte din discernământ, iar răspunsul său la condamnarea hotărâtă de ceilalţi bătrâni se naşte din smerenie.

Intr-un alt cuvânt al lui Agaton, descoperim mişcarea lăuntrică prezentă în învinuirea de sine. „Ori de câte ori vedea un lucru şi mintea lui voia să-l judece, îşi spunea în sine: «Să nu faci asta, Agaton!». Şi mintea îndată i se liniştea"127.

Fiindcă se judecă pe sine, Agaton poate să reziste impulsului de a-i judeca pe alţii. Dar, dacă aprofundam această zicere, descoperim că învinuirea de sine este o intrare în tăcerea divină, unde omul îl întâlneşte pe Dumnezeu. In prezenţa Sa, omul este capabil să se vadă pe sine în mod desluşit, aşa cum citim în Epistola întâi a lui Ioan: „în aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre, fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate"128. Conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu şi gândul la judecata Sa îl face pe om să-şi accepte condamnarea şi să se întoarcă la Dumnezeu. Acest lucru reuneşte multiplele aspecte ale judecăţii din concepţia Părinţilor deşertului: frica de Dumnezeu, luarea aminte la înfricoşătorul scaun de judecată, abţinerea de la judecarea altora şi dobândirea smereniei sunt toate legate într-o singură mişcare spre mântuire, care se întinde dincolo de judecată.

Pr. Joseph Lucas
Rugaciunea vamesului, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Rugaciunea vamesului"

Note:
103 I Corinteni 4, 5.
104 Numerii 22.
105 Ward, 109-110; PG 65.240 [pp. 191-192].
106 Cf. Isaia 64, 5 [„Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat"].
107 Ward, 202; PG 65.377 [pp. 310-311]. La „cartea celor vii" despre care se vorbeşte aici se mai face referire în Psalmi 68, 32; Filipeni 4, 3 şi Apocalipsa-3, 5; 13, 8; 17, 8; 20,12.15; 21,27; 22,19. Acesta este un termen semitic impregnat cu semnificaţie eshatologică, fiind folosit cu referire la Judecata de Apoi şi soarta celor drepţi/arătaţi drepţi.
108 Matei 26, 52.
109 Matei 7,1. Cf. Ward, 151-152, unde Awa Marcu citează acest pasaj când aude un om deningrând clerul local.
110 Iacov 2,12-13.
111Ward, 212; PG 65.392 [p. 325].
112Ward, 2; PG 65.76 [p. 43].
113Ward, 141; PG 65.288 [p. 232].
114 Ward, 133; PG 65.273 [p. 222].
115 Ward, 62; PG 65.172 [p. 126].
116 Iacov 5, 9.
117 Luca 6, 37.
118 Cf. Facerea 9, 20-26.
119 Ward, 175; PG 65.337 [p. 276].
120 Ward, 162, PG 65.316 [p. 259].
121 Psalmi 50, 4-5.
122 Ward, 57-8; PG 65.165.197 [p. 120].
123 Ward, 80-1; PG 65.197 [p. 152].
1241 Corinteni 11, 31.
125 Ward, 139; PG 65.281-4 [p. 229].
126Ward, 22; PG 65.113, citând Psalmi 57.1 [pp: 72-73].
127Ward, 23; PG 65.113 [p. 73].
128 I Ioan 3,19-20.
 

• Dreptatea divina sau judecata particulara
  Publicat in : Dogma
• Judecata particulara si universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata univer­sala
  Publicat in : Viata vesnica
• Dogma invierii trupurilor la judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: