De la credinta de obste, a tuturor, la credinta "cea mare" a vederii
Sfantul Petru Damaschinul face distinctia intre credinta de obste, a tuturor crestinilor, si credinta "cea mare", a vederii. Cea dintai, de obste, a tuturor credinciosilor, o primim in Taina Sfantului Botez si este un dar al harului dumnezeiesc, o binecuvantare divina in viata noastra, primita din primele momente duhovnicesti ale acesteia, adica din momentul intrarii noastre in Trupul tainic al Domnului - Sfanta Sa Biserica.
Aceasta credinta se mosteneste, potrivit acestui Sfant Parinte, de la "parintii binecredinciosi si de la invatatorii credintei celei dreptmaritoare" si se dezvolta prin auz si osteneala personala. Credinta aceasta daruita la Botez, odata cu darurile Duhului Sfant, este, insa, o credinta simpla, "nelucratoare", care asteapta dezvoltarea si rodirea ei in virtutile sau faptele duhovnicesti si echivaleaza cu harul infierii, in potenta.
Prezenta lui Dumnezeu in sufletul celui ce crede, este, in aceasta faza, una tainica, mistica, mistagogica, dar totusi, potentiala. Ea devine o prezenta reala, efectiva, lucratoare, doar prin implinirea poruncilor. Atunci si proportional cu eforturile crestinului, prezenta lui Dumnezeu din adancul sufletului nostru devine dintr-una tainica, una lucratoare, iar pe treptele cele mai inalte ale covarsirii de elementul duhovnicesc, o iradiere a lui Dumnezeu in noi, o transparenta a Lui, in fiinta noastra - trup si suflet - si in viata lumii. Acest itinerariu este, insa, unul lung si aspru si de-a lungul lui omul devine progresiv, din sluga si rob al lumii acesteia, slujitor si fiu al lui Dumnezeu, "dumnezeu prin har si lucrare".
Credinta aceasta naturala, simpla, fireasca, naste, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, "frica credintei". Aceasta face credinta si mai sigura. Prin ea "credem drept si ne temem de Domnul in care am crezut." Sfantul Simeon Noul Teolog explica astfel raportul credinta-virtute: "Credinta in Hristos, Adevaratul Dumnezeu, naste dorinta dupa cele bune si frica de chinuri. Iar dorinta celor inalte si frica de chinuri, aduce pazirea intocmai a poruncilor."
Credinta are nevoie, pentru a se dezvolta, de un suflet curat, de aceea, adevarata "casa a credintei" o constituie "o intelegere de prunc si o inima simpla". Credinta aceasta simpla se dezvolta prin lupta de dobandire si de lucrare tot mai deplina a virtutilor crestine. Credinciosul isi arata si apara credinta, dupa cuvintele Sfantului Diadoh al Foticeii, "aducand Domnului fapte". Fara fapte, aceasta credinta este, intr-adevar, moarta si neroditoare.
Din acest motiv, Sfantul Maxim Marturisitorul considera credinta "inceputul si izvorul tuturor bunurilor din oameni" si spune ca "nimic nu este de o valoare egala cu credinta". Aceasta credinta se naste din lucrarea lui Dumnezeu asupra noastra, se intareste prin cunostinta naturala si din "indeltnicirea cea dupa Dumnezeu", adica prin post, priveghere, citire, psalmodiere, rugaciune si intrebarea celor incercati. Prin acestea, are loc pazirea poruncilor si astfel se nasc, in sufletul credinciosului, virtutile si purtarea morala. Credinta premerge tuturor virtutilor. Ea este, prin fire, "inceputul virtutilor". Insa, fara o concretizare a ei in virtuti, aceasta prezenta dumnezeiasca si mantuitoare din sufletul nostru este una neimplinita, nedezvoltata, iar o astfel de credinta este fara roade duhovnicesti pozitive.
Pe masura inaintarii in aceasta lume minunata a virtutilor crestine, credinta noastra sporeste si se intareste. In aceste osteneli, ajutorul lui Dumnezeu devine tot mai vizibil si roditor, incat, daca la inceput este vorba despre o conlucrare divino-umana, apoi ea devine o filiatie si conducere harica. Norma impartirii acestor bunuri duhovnicesti sau "masura harului", arata Sfantul Maxim Marturisitorul, este masura credintei fiecaruia. Caci, "pe masura credinti, sporim in ravna faptuirii".
Credinta cea simpla, generala, se transforma treptat intr-o credinta "vie si lucratoare in Hristos", in "credinta cea mai de sus", in "credinta cea mare", in vederea lui Dumnezeu. Aceasta credinta este a "unora putini", adica a acelora care, "prin implinirea tuturor poruncilor indumnezeitoare s-au intors la chip si, astfel, s-au imbogatit cu lumina dumnezeiasca a harului". Ea rasare in suflet din "lumina harului", este o credinta "intemeiata in ipostas si primita printr-o incredintare vadita". Prin ea, cei ce au dobandit-o "vad tainele ascunse in suflet si bogatia dumnezeiasca cea ascunsa ochilor fiilor trupului si descoperita in Duhul celor ce se ospateaza la masa lui Hristos, prin umblarea in legile Lui", devin partasi la viata cea vesnica in Hristos Insusi.
Ea este o vedere mai presus de minte si de vedere, o "vedere si o intelegere a inimii, mai presus de toate lucrarile mintii", infinit superioara celor cunoscute trupeste si duhovniceste, prin simturi, prin inima sau minte.
Aceasta "sfanta credinta" este "un alt fel de vedere", "a inimii mai presus de toate simtirile si de toate intelegerile, ca una ce intrece toate puterile intelegatoare ale sufletului nostru". Ea este o vedere cu "ochii intelegatori", cu "ochii mai presus de lume ai credintei". Aceasta credinta daruieste celui ce se odihneste in aceasta vedere, raze din lumina necreata a slavei lui Dumnezeu, scufunda sufletul in "betia credintei in Dumnezeu". Prin aceasta, ea se face usa a tainelor negraite ale dumnezeirii suprafiintiale.
Credinta, ca una ce depinde si de receptivitatea si osteneala noastra, ne insoteste doar in lumea aceasta. Viata insasi este o lupta de a spori in credinta, pana la credinta cea sfanta. De ea depinde rasplata sau osanda fiecaruia, caci, "daca nu e pazita - ne incredinteaza Sfantul Maxim Marturisitorul - credinta pedepseste prin osanda vesnica pe care o aduce asupra celor ce nu au pazit-o, apasandu-i ca plumbul. Iar pe cei ce o pazesc, ii slaceste, impodobindu-i ca un argint lucitor si moarte".
In aceasta lume, cunostinta noastra este in parte, iar credinta noastra in continua dezvoltare, ca unele ce cred si cunosc lucruri nadajduite. Dincolo, insa, in veacul viitor, "nu mai e nevoie de credinta", locul ei fiind luat de vedere si contemplare.
Gustarea din dulcetile acestea suprafiresti, contemplarea aceasta suprafiintiala, vederea aceasta tainica - credinta ipostatica s-a numit "piatra", pentru "taria, neschimbabilitatea, statornicia si imutabilitatea totala a adevarului ei, ca si pentru rezistenta ei in fata asalturilor minciunii".
Teologia, asa cum au inteles-o si trait-o Parintii duhovnicesti, nu este un sistem de cunostinte religioase, un ansamblu de invataturi teoretice, o cunoastere rationala a lui Dumnezeu, ci experiere directa, traire nemijlocita a lucrarii lui Dumnezeu in sufletul lor si in viata lumii. Ea nu este o stiinta discursiva, o vorbire despre Dumnezeu, ci o convorbire cu El, realizata in rugaciune, in stare de curatie deplina si abis de smerenie. Dumnezeul ascetilor este mai viu si real, iar prezenta lui este mai intens traita, decat de cel ce speculeaza despre Dumnezeu.
Problema existentei si lucrarii lui Dumnezeu nu este una de speculatie, ci de traire, de asceza si iubire. Masura impartasirii de Dumnezeu este proportie a eforturilor noastre de a ne curati tot mai mult de patimi si de lucrare tot mai deplina a virtutilor. Iar unirea cu Dumnezeu se realizeaza in stare de rugaciune neincetata si mai presus de minte, in lumina si dragoste. De aceea, teologia nu presupune inteligenta, ci intelepciune; nici exces de ratiune, ci surplus de rugaciune.
Cunostintei celei duhovnicesti, vederii si teologiei, i se potriveste mai bine tacerea si lacrimile decat vorbirea si scrierea, intrucat cuvintele, potrivit Sfantului Isaac Sirul, sunt unelte imperfecte ale lumii si veacului acestora trecatoare. In fata tainelor dumnezeiesti, adevarata atitudine este contemplatia, uimirea si tacerea. Despre Dumnezeu, spune Diadoh al Foticeii, nu se cade sa vorbeasca nici cel care nu este luminat de El, pentru a nu spune lucruri false, dar nici cel invaluit din belsug, coplesit de lumina bunatatii Duhului Sfant, pentru ca este cu neputinta a exprima exact aceste realitati inainte.
Parintele Ioan C. Tesu
-
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Conflict sau adeziune intre stiinta si credinta ?
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Stiinta inteleasa ca o gnoza automantuitoare
Publicat in : Editoriale -
Posibile forme ale credintei in stiinta
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Revelatie, intuitie si creativitate stiintifica
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.