Dacă nu vrem să cădem din dragostea lui Dumnezeu, nici pe fratele să nu-l lăsăm să se culce supărat, nici noi să nu ne culcăm supăraţi pe el (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Prima sută a capetelor despre dragoste, 53).

Aşa cum s-a arătat şi mai devreme, sufletul nu poate să se împace cu Dumnezeu atunci când e stăpânit de ură împotriva vreunui om, pentru că însuşi Dumnezeu a dat porunca să ne iertăm unul pe altul şi să nu lăsăm ura să stăpânească existenţa noastră: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre." Chiar şi în situaţia în care celălalt nu vrea să se împace cu noi, noi suntem datori să ne păzim pe noi înşine de ură şi să ne rugăm pentru acela sincer, fără să-l vorbim de rău, aşa cum şi Sfântul Maxim subliniază.

„Desigur, pe deplin bun este numai Dumnezeu, Cel Care iartă într-un mod firesc, conform milosârdiei şi bunătăţii Sale. Insă prin libera alegere a binelui orice om, care se aseamănă lui Dumnezeu, poate deveni bun. «De aceea, omul care încearcă să se asemene lui Dumnezeu, ocărât fiind, binecuvântează, prigonit fiind, rabdă, hulit fiind, revarsă mângâiere.» Când este omorât, se roagă pentru ucigaşii săi. Face orice pentru a nu cădea din scopul iubirii, care e însuşi Dumnezeu. Prin urmare, suntem datori să ne cercetăm conştiinţa amănunţit, ca nu cumva, din vina noastră, să fi rămas neîmpăcaţi cu aproapele, cerându-i iertare şi neprimind-o.

Observăm aici că pentru omul care poate să se depăşească pe sine, să se smerească cerând iertare fratelui său, iertarea înseamnă nobleţe sufletească. Iertarea are o mare importanţă pentru societatea omenească, de vreme ce păcatele pentru care cerem iertare de la Dumnezeu privesc, de cele mai multe ori, relele provocate de noi oamenilor. In spatele acestor oameni pe care i-am rănit Se ascunde Dumnezeu, în timp ce în spatele păcatelor făptuite împotriva lui Dumnezeu se găseşte aproapele. Omul care se poartă fără prihană înaintea lui Dumnezeu face acelaşi lucru şi în relaţiile cu aproapele. De aceea, iertarea şi împăcarea trebuie să devină un mod de viaţă.

Totuşi, dând iertare şi cerând iertare, nu înseamnă că ne eliberăm automat de egoismul nostru şi de trufia dinăuntrul nostru, pentru că, în afară de iertarea care vine din dragoste, există şi iertarea care vine din nevoie, care nu are nici o valoare duhovnicească. Şi asta nu numai pentru că se bazează pe o minciună, pe un raport de forţe, pe presiunea obişnuinţei, pe interese şi pe situaţiile fără ieşire pe care acestea le creează, ci mai ales pentru că iertarea forţată nu-l ajută pe om, nu îl bucură, dimpotrivă, naşte stări depresive, conflictuale, înăuntrul său. Omul care cere iertare deoarece şi-a înţeles greşeala nu primeşte doar o simplă iertare, ci bucuria şi pacea lui Dumnezeu. Când se întâmplă aceasta, există o restaurare interioară generală care preface legătura fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Pentru o mai bună înţelegere, este necesar să ne referim la ceea ce subliniază Sfântul Maxim în învăţătura sa referitoare la rostul pentru care săvârşim o faptă.

Dumnezeiescul părinte scrie că: „In tot ceea ce facem, Dumnezeu ne cere raţiunea pentru care facem lucrul respectiv, dacă facem adică ceva pentru El sau din alt motiv, dacă suferim pentru Hristos sau spre propria noastră slavă. Când dorim binele, nu trebuie să avem ca scop final dorinţa de a plăcea oamenilor, ci sporirea dragostei lui Dumnezeu. Şi, privind către Acesta, să le facem pe toate pentru El, pentru a nu suferi pe nedrept şi pentru a nu ne pierde osteneala şi răsplata". El concluzionează pe această temă: „Există multe lucruri bune pe care le fac oamenii, dar care nu sunt [de fapt] bune din anumite cauze. De exemplu: postul, privegherile, rugăciunea, psalmodia, primirea de străini sunt fapte bune în sine, dar atunci când se fac din slavă deşartă ele nu mai sunt bune. In toate pe care le facem, Dumnezeu cercetează scopul pentru care le-am făcut."Aşa scopul şi motivaţia constituie elemente directoare, care trebuie cercetate pentru fiecare faptă a vieţii duhovniceşti, chiar pentru fiecare gest prin care ne cerem iertare.

Acestea fiind spuse, iertarea nu va trebui să fie încărcată de sentimente negative, care pun la îndoială şi întunecă valoarea lor duhovnicească. Iertarea este urmarea pocăinţei şi a întristării interioare. întristarea care viază, care provine din ieşirea din sinele nostru şi din libertatea interioară, nu cea de moarte care izvorăşte din deznădejde. Iertarea exprimă măreţia sufletului omului care se străduieşte să se asemene lui Dumnezeu; nu este un simplu sentiment, ci ceva mult mai măreţ şi mai adânc: „o cale complexă de prefacere, care educă sufletul în perspectiva morţii şi a învierii lui Hristos".

Sus pe cruce, înainte de a-Şi da ultima suflare, Hristos a fost primul care a cerut iertare de la Dumnezeu pentru cei ce-L răstigneau. Această faptă mărturiseşte măreţia inimii dumnezeieşti, dar în paralel este şi un mesaj către toţi care doresc a se uni cu Hristos. Iertarea şi iubirea de vrăjmaşi constituie mărturia vieţii în Hristos. Mai mult decât canoanele, învăţăturile, virtuţile, experienţele, luptele, chiar şi decât situaţiile minunate pe care le poate trăi cineva, iertarea duşmanilor constituie o înălţare a sinelui.
Hristos, în vremea în care iudeii învăţau să te împotriveşti răului şi să-ţi faci dreptate răzbunându-te, vine şi cere oamenilor nu numai să nu răspundă ochi pentru ochi,.nici doar să tacă şi să ignore nedreptatea şi pe vrăjmaşul, ci le cere să-l iubească pe acesta.

Sigur, este greu să-şi iubească cineva vrăjmaşul, însă acest fel de iubire anulează şi duşmănia ca stare, dar şi mulţimea duşmanilor. Omul lui Dumnezeu se roagă pentru toţi duşmanii lui şi se încredinţează că sufletul său este plin de pace.

Sfântul Siluan Athonitul spunea referitor la aceasta: „Roadele duhovniceşti ale dragostei faţă de vrăjmaşi sunt nenumărate, dar cea mai importantă dintre toate este, fără îndoială, pacea. Dacă nu iubim pe vrăjmaşii noştri, sufletul nu va găsi mângâiere, liniştire decât pe moment, dar dacă-i iubim, pacea va sălăşlui zi şi noapte în sufletele noastre".

Cel care se roagă pentru vrăjmaşi a ajuns la un stadiu al vieţii care îi aduce bucurie şi pace, iar acest lucru, la rândul lui, naşte o stare frumoasă a inimii, care înlătură simţământul că vrăjmaşii există. Pacea şi bucuria aceasta nu pot fi luate sau tulburate de nimeni, dacă noi înşine nu vrem şi nu o îngăduim. Astfel, cu cât cineva are bucuria şi pacea înăuntrul lui, cu atât nu are duşmani. Dimpotrivă, atunci când nu ne rugăm pentru vrăjmaşi, ci cultivăm în gândurile noastre şi în atitudinea noastră duşmănia, vrăjmaşii se înmulţesc şi duşmănia pune stăpânire pe existenţa noastră. Omul care nu se roagă şi nu iubeşte vede neîncetat duşmani în jurul său, înmulţindu-se continuu, căutând să-i ia locul, viaţa, viitorul şi existenţa. Nu se poate linişti dacă nu L face rău, dacă nu se răzbună, dacă nu răspunde cu rău la răul vrăjmaşului său, care, de cele mai multe ori, este doar imaginar şi ipotetic.

Dacă cercetăm mai adânc şi mai substanţial subiectul, vom vedea că omul lui Dumnezeu nu are duşmani nu pentru că aceştia n-ar exista, fiindcă cel mai mare duşman este diavolul, ci pentru că el însuşi este atât de liber, încât nu-i vede ca duşmani, nu ia aminte la ei.

Desigur că întrebarea ce se poate pune aici este: Cine este vrăjmaşul? Vrăjmaş nu este doar cel care pândeşte după colţ să ne omoare. Astfel de vrăjmaşi nu există astăzi, cel puţin în viaţa celor mai mulţi dintre noi. Vrăjmaşii se nasc mai ales în gândurile noastre, din pricina felului în care abordăm oamenii din jurul nostru. Vrăjmaş ni se face cel care ne nedreptăţeşte, cel care ne face rău, cel care ne insultă, ne răneşte, cel care ne face să ne simţim neputincioşi, cel care ne deranjează prin comportament, cel care ne răneşte cu cuvintele sale, cel care nu este de acord cu noi, cel care ne contrazice vehement, cel care are o voinţă şi o părere diferite, cel care vădit ne urăşte.

Prin urmare, avem vrăjmaşi, pentru că noi o permitem, în modul nostru cotidian de relaţionare cu aproapele. „Răul pe care ni l-a provocat aproapele şi care ne rămâne în memorie nu e decât o necurăţie ce se găseşte în noi şi ne otrăveşte neîncetat, răspândindu-şi duhoarea în întreaga noastră viaţă. Strălucirea orbitoare sau întunericul ce provine din această otravă ne orbeşte, împiedicându-ne să-l judecăm corect pe celălalt. Astfel, nu putem să iubim pe Dumnezeu şi nici să fim iubiţi de ceilalţi".

Dacă noi ne împotrivim respingerii interioare pe care o simţim faţă de aproapele, dacă îndepărtăm orice gând de ură, de duşmănie, de răzbunare faţă de toţi cei ce ne nedreptăţesc şi ne atacă, atunci nu vom avea vrăjmaşi. Şi chiar dacă unii vor încerca să devină vrăjmaşii noştri, vor reuşi doar să ne înveţe arta de a dobândi pacea, pentru că, aşa cum am mai spus, roada iubirii de vrăjmaşi este pacea sufletului.

Este limpede deci că toate neputinţele noastre, patimile noastre, păcatele noastre se datorează lipsei dragostei, în timp ce toate virtuţile, harismele pot proveni din cultivarea dragostei. Aşa cum notează sfântul părinte: „Dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu preferă să facă cele ce Aceluia îi plac, în timp ce, dacă iubeşte trupul, va prefera să facă cele ce mulţumesc trupul". Diavolul, ştiind valoarea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, ne presează continuu, aşa încât să nu cultivăm dragostea, ci să ne situăm pe noi L înşine ca centru al lumii, ca punct de referinţă, iar urmarea e de a naşte confruntări succesive şi duşmănii. Hristos a fost clar când a spus că toată legea şi profeţii atârnă de această lege. „Dacă nu vrem să cădem din dragostea lui Dumnezeu, nici pe fratele să nu-l lăsăm să se culce supărat, nici noi să nu ne culcăm supăraţi pe el."

Desigur, este greu să ierţi cuiva greşeala şi păcatul său, dar mai greu este să ceri tu însuţi iertare, cu cuget smerit, recunoscându-ţi propriile slăbiciuni. Foarte adevărat observă autorul că „atunci când alţii ne cer iertare, par a se găsi într-o poziţie inferioară şi asta poate muia inima noastră, deoarece ne aţâţă vanitatea. Insă a cere noi înşine iertare ne obligă să ne coborâm de la părută noastră superioritate şi să recunoaştem dependenţa noastră de ceilalţi".

Prin urmare, recunoaştem că omul trebuie să dea dovadă de autocontrol şi de autocritică. Trebuie să se pocăiască zilnic de păcatele şi greşelile sale, de alegerile sale greşite şi de tot ceea ce în mod conştient îl îndepărtează de Dumnezeu şi de aproapele, deoarece, aşa cum s-a subliniat şi mai devreme, nu poate cineva să-L iubească pe Dumnezeu şi să-l urască pe aproapele. Omul este dator să se pocăiască şi de slăbiciunile, lipsurile sale, şi de toate cele pe care le-ar fi putut face şi nu le-a făcut. Va trebui să se pocăiască de ceea ce este şi să osândească în duh de smerenie, şi nu de deznădejde, doar răul propriu, şi nu cel al aproapelui. Va trebui să se cerceteze pentru întreaga lui stare, care iese în evidenţă prin aplecarea permanentă către stricăciune şi păcat. De altfel, însuşi Hristos a predicat în viaţa Sa pământească, înainte de toate, pocăinţa: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!" Hristos ne lămureşte prin predica Sa că nu a venit pe pământ pentru a învăţa o tehnică religioasă, un spiritualism sau un tip de yoga, ci a venit pe pământ pentru a ne învăţa pocăinţa şi dragostea ce au legătură imediată cu persoana aproapelui. De aceea, puterea iertării este de nepreţuit.

ARHIEPISCOPUL MACARIE GRINIEZAKIS

Fragment din cartea "PUTEREA IERTĂRII", Editura Sophia

Cumpara cartea "PUTEREA IERTĂRII"

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• De ce osandim iertarea ?
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: