Vitalizarea şi înnoirea pe care o oferă omului Duhul lui Dumnezeu se extinde la întreaga creaţie. Cabasila completează antropologia sa hristologică cu o învăţătură admirabilă despre caracterul hristocentric pe care-l are creaţia în întregul ei, atunci când este înălţată la rangul de Trup al lui Hristos.

Am văzut în primul studiu din această carte învăţătura Părinţilor despre relaţia organică ce există între om şi restul creaţiei. Omul este un „inel de legătură al întregii creaţii” (PG 88, 320A), are „în sine toate părţile întregului” (BEPES 18, 160.4).

După Cabasila, frântura de creaţie pe care a asumat-o prin întruparea Sa Logosul n-a eliberat-o numai de stricăciune, ci a şi schimbat-o radical. In ea s-a realizat scopul pentru care a fost creată lumea de la început; prin întrupare creatura lui Dumnezeu a devenit Trup al Cuvântului, şi-a găsit „subzistenţa” ei ipostatică, extracreaturală.

Această frământătură omenească asumată, Trupul Domnului, funcţionează în continuare pentru întreaga creaţie ca „mirungere [chrisma]” (572A). Se întâmplă, explică tot Cabasila, ceea ce se întâmplă în cazul unui vas ce conţine mir. Când, într-un fel oarecare pereţii vasului se transformă în mir, atunci, în loc să separe mirul de atmosfera din jur, el contribuie la revărsarea lui în ea. „In acelaşi mod, după ce natura noastră e îndumnezeită în trupul Mântuitorului, nu mai există nimic care să despartă neamul omenesc de Dumnezeu” (572B). „Trupul a fost îndumnezeit şi natura oamenilor a primit ipostasă pe însuşi Dumnezeu, zidul este acum mir” (572A). Astfel, ceea ce separa pe om de Dumnezeu, acum îl uneşte cu El. Mirunsă, natura creată a devenit purtătoare a Dumnezeirii, Trup al lui Hristos, natură hristificată, Biserică. Şi ceea ce se altoieşte în continuare în Trupul Domnului se preschimbă în mod real în Trup al lui Hristos, devine Biserică. Biserica e creaţia altoită pe Hristos şi făcută vie de Duhul.

Misterul originar şi suprem al credinţei noastre este, după Apostolul Pavel, Hristos, întruparea şi economiile dumnezeieşti prin care Cuvântul a mântuit lumea (1 Tim 3, 16). După misticul bizantin, acest Mister iniţial care este Hristos, se extinde, devine concret şi actual în timp în Tainele prin care e organizată şi trăieşte Biserica. Cabasila învaţă că există o identitate interioară între trupul istoric al lui Iisus şi cel al Bisericii, între lucrările trupului concret al Domnului şi cele ale Tainelor. Tainele prelungesc în mod real funcţiile acelui trup şi oferă cu adevărat viaţa lui. „Cele săvârşite [celebrate] liturgic sunt o iniţiere [mystagogia] în misterul acestei înomeniri a Domnului” (392D).

De aceea, Biserica e creată, organizată şi e vie prin Taine. „Biserica e însemnată în Taine, nu ca în simboale, ci aşa cum [sunt însemnate] mădularele în inimă şi ramurile în rădăcină şi, după cum zicea Domnul, ca mlădiţele în viţă. Fiindcă aici nu e numai o comunitate de nume sau o analogie de asemănare, ci o identitate a realităţii” (452CD).

Mişcarea este dublă. Hristos se prelungeşte în timp prin lucrarea Duhului iar lumea este asumată. Hristos se extinde asumând lumea. Biserica nu este o realitate statică. Ea reprezintă o mişcare, o dinamică transfîguratorie. E nunta neîncetată în spaţiu şi timp a Creatorului şi a creaturii Lui. In acest amestec fără contopire a naturii create cu cea necreată, creaţia se retopeşte în trupul Domnului, se realcătuieşte sacramental, este transfigurată, devine şi e vie ca Trup al lui Hristos.

Modul în care se realizează această transfigurare sunt Tainele, fiindcă ele reprezintă, aşa cum am văzut, tocmai prelungirea întrupării şi a faptelor mântuitoare ale Domnului. Cabasila îşi bazează pe Sfintele Taine întreaga sa ecleziologie, adică învăţătura lui despre ceea ce am putea numi o cosmologie hristocentrică, cu alte cuvinte învăţătura despre creaţia cea nouă, lumea în întregul ei transfigurată, organizată şi vie ca Trup al lui Hristos.

Dar învăţătura lui Cabasila despre Taine e foarte diferită de cea pe care a avut-o teologia scolastică, care le defineşte ca celebrări văzute ce comunică harul nevăzut al lui Dumnezeu şi limitează numărul lor la şapte.

Cabasila consideră drept Taină centrală Euharistia, care reprezintă, adică face din nou prezentă în mod actual în fiecare spaţiu şi timp concret Economia Mântuitorului, şi de asemenea Botezul şi Mirungerea care conduc omul la Euharistie. Dar din aceasta din urmă decurg o mulţime de celebrări sfinte care îmbrăţişează întreaga viaţă şi toate dimensiunile omului în lume. Se creează astfel un nou mod de viaţă şi o nouă organizare a relaţiilor oamenilor între ei, cu Dumnezeu şi cu lumea, o nouă organizare în Hristos a comuniunii oamenilor şi a lumii. Viaţa nouă pe care o dăruieşte Hristos se numeşte după Cabasila viaţă sacramentală. Iar punctele din timp şi spaţiu în care viaţa dumnezeiască o întâlneşte pe cea omenească şi o transfigurează evenimentul în sine al întâlnirii şi transfigurării, precum şi acţiunile, adică riturile sau procedeele prin care se realizează transfigurarea - se numesc Taine.

Pe de altă parte, după scolastici, în Taine există elementul exterior, semnele percepute sensibil, şi, distinctă de ele, fiinţa Tainelor care e harul divin nevăzut. Pentru Cabasila şi în general pentru tradiţia patristică ortodoxă, această separaţie este inexistentă. în Botez, preotul sfinţeşte mai întâi apa şi omul se botează într-o apă sfinţită. în dumnezeiasca Euharistie pâinea şi vinul devin realmente Trupul şi Sângele lui Hristos. In Mirungere credinciosul este uns cu untdelemn sfinţit. Trupul omului şi, în consecinţă, omul nu poate fi conceput decât într-o legătură organică cu restul creaţiei.

In această perspectivă Cabasila învaţă că Tainele reprezintă „poarta” şi „calea” prin care viaţa lui Dumnezeu vine în creaţie, o izbăveşte de păcat şi de moarte, o face vie şi o sfinţeşte. „Această cale a trasat-o Domnul venind la noi şi această poartă a deschis-o venind în lume. Şi mergând la Tatăl n-a răbdat să o închidă, ci de la Acela revine la oameni, sau mai degrabă este prezent pururea, este şi va fi cu noi pentru totdeauna... Aşadar, aceasta nu este altceva decât casa lui Dumnezeu şi poarta cerului [Fc 28, 17]” (504CD). Şi: „Prin aceste Taine ca prin nişte ferestre intră în lumea aceasta întunecată soarele dreptăţii şi omoară viaţa corespunzătoare lumii acesteia şi învie pe cea supralumească; şi biruie lumea Lumina lumii... aducând în trup muritor şi curgător viaţa statornică şi nemuritoare” (504BC). Cele două expresii pe care le-am subliniat în pasajul de mai sus indică concepţia pe care o are Cabasila despre lumea mântuită, care este „casă” şi „trup” al lui Dumnezeu. Iar Tainele sunt „ferestrele” prin care Soarele Dreptăţii luminează „Casa”, arterele prin care viaţa Capului face viu „Trupul”.

Unirea deplină a creatului şi necreatului în Taine „biruie” limitele spaţiului şi timpului fără să le zdrobească, şi le oferă noi dimensiuni. Creaţia reconstituită sacramental, care se numeşte Biserică, are noi dimensiuni, noi funcţii şi o nouă viaţă: dimensiunile, funcţiile şi viaţa trupului Domnului Celui înviat. Toate pot acum să se constituie şi să trăiască în creaţie într-un mod nou, nici numai omenesc, nici numai exclusiv dumnezeiesc, ci divino-uman. Este creat spaţiul liturgic şi timpul liturgic. In acest spaţiu şi timp liturgic se realizează amestecul fără confuzie al vieţii pământeşti cu cea cerească, al istoriei cu veşnicia. „Unul este trupul lui Hristos... unul trupul credincioşilor... iar în acest trup nu introduce distanţe nici timpul nici spaţiul” . „Cel ce a venit la noi ne-a aşezat împreună cu îngerii, ne-a rânduit în corul acelora” (413A).

Unirea aceasta este atât de radicală şi deplină că nu readuce numai creaţia la starea de dinainte de cădere a „vetrei” paradisului, ci creează o nouă vatră şi un nou paradis, mult mai înalt decât primul: Biserica. Lumea nu mai e doar o casă a omului, ci casă a Dumnezeului Celui viu (409B). Dumnezeu, Care înainte de întrupare era „lipsit de casă [aoikos]” în creaţie, găseşte acum un loc creat în care să rămână şi un sălaş (Th 144). Astfel, în creaţie se găseşte nu numai altarul la care este adorat Dumnezeu, ci Dumnezeu însuşi, iar umanitatea devine familie a lui Dumnezeu. Transformarea e încă şi mai profundă. Biserica nu e numai Casă şi Familie, ci Trup a lui Dumnezeu.

In această nouă stare oamenii trăiesc cu viaţa iubirii (725D), în libertate şi bucurie, având simţirea lui Dumnezeu (561D), văzând şi primind slava şi strălucirea Lui (564B). Sfinţii, aceşti fii ai Tatălui, mădularele şi prietenii Fiului, economii şi moştenitorii Casei, primesc raza „Domnului, care este Duhul” şi o reflectă activ. „Vrei să-ţi arăt aceasta?”, întreabă Sfântul Hrisostom pe care-l citează Cabasila. „Gândeşte-te la Pavel ale cărui haine lucrau [minuni], la Petru a cărui umbră avea putere... Purtau chipul împăratului şi erau scânteierile lui neapropiate” (564C). Noul mod de viaţă al oamenilor, noul etos creştin, este un etos deiform, mai exact un etos teocentric şi hristocentric.

De fapt, sfinţenia nu are alt izvor al ei decât pe Dumnezeu. „In acest mod li se întâmplă sfinţilor faptul de a fi fericiţi şi sfinţi: din pricina Celui fericit unit cu ei... Fiindcă de acasă, de la ei înşişi, de la natura şi râvna omenească... nu s-a făcut nici unul, ci ei sunt sfinţi din pricina Celui Slănt şi drepţi şi înţelepţi din pricina Celui drept şi sfânt unit cu ci” (613A). Orice virtute a omului are o valoare reală în măsura în care este virtute a lui Hristos, pentru că numai ceea cc este încorporat în Hristos, şi este prin urmare lucru duhovnicesc („născut din Duhul”), poate să depăşească limitele biologice ale stricăciunii şi morţii, să fie viu şi să aibă valoare reală pentru veşnicie (616D). „Fiţi milostivi nu cu milă omenească, ci precum este milostiv Tatăl vostru. Şi iubiţi-vă unii pe alţii precum v-am iubit eu pe voi.” Credincioşii sunt chemaţi să iubească „cu iubirea cu care iubea Pavel, adică «în măruntaiele lui Iisus Hristos»”. Şi să aibă „pacea lui Hristos” şi iubirea cu care „iubea Tatăl pe Fiul”. Pentru că, aşa cum naşterea este „una dumnezeiască suprafirească”, tot astfel „şi viaţa şi conduita şi filozofia şi toate acestea sunt noi şi spirituale” (616A).

„ Toate acestea ” se referă la diferitele dimensiuni şi funcţii ale omului. Aceste funcţii sunt chemate să fie curăţite şi să se schimbe, să se umple de Duhul lui Dumnezeu şi să funcţioneze într-un mod nou, în acord cu funcţiile trupului lui Hristos. Aceasta însă nu se va face prin abandonarea lor, ci printr-un proces concret de schimbare şi transfigurare care uneşte lucrarea omului cu harul lui Dumnezeu. „Măslinul cel bun”, adică existenţa şi viaţa nouă pe care o dă Hristos, altoieşte prin Taine şi prin întreaga luptă spirituală a omului, „măslinul sălbatic”, adică existenţa biologică şi alcătuirea psihosomatică a omului. Şi rodul cel nou, noul mod de existenţă, este modul măslinului bun (592C).

Părintele, de exemplu, care naşte biologic copilul, este chemat să-l nască şi spiritual în Biserică. Paternitatea spirituală conduce la „scopul” ei, dă valoare veşnică şi conţinut spiritual nestricăcios paternităţii biologice şi în acest sens o transfigurează.

In mod similar, procesul continuu de înnoire graţie căruia se menţine viu organismul biologic uman - înnoirea celulelor care ţine viu trupul şi cea a trăirilor care nu permit lumii sentimentale, intelectuale şi psihice a omului să adoarmă sau să moară - se întregeşte şi transfigurează radical prin renaşterea reală a Botezului care oferă omului viaţa spirituală durabilă şi nestricăcioasă.

Iubirea între doi oameni care-i conduce la căsătorie şi care, oricât de adevărată ar fi, e supusă, ca una creată, stricăciunii, primeşte putere prin Taina Cununiei şi se lărgeşte la infinit, se eternizează, se schimbă radical, se transformă fără să se desfiinţeze într-o dimensiune a iubirii pe care o are Dumnezeu pentru lume. Unirea bărbatului şi a femeii se altoieşte pe marea taină a unirii lui Hristos cu lumea, taină care înalţă lumea - şi familia nouă care se creează - la treapta de Biserică.
în acelaşi mod, după cum explică teologul nostru în lucrările cu conţinut social, dreptatea care guvernează relaţiile între oameni şi organizează viaţa socială este chemată să devină realmente efectivă, să se transforme într-o dreptate deiformă, adică într-o dreptate care reflectă şi actualizează în societate dreptatea lui Dumnezeu, acea armonie supremă în care Dumnezeu a creat la început şi a recreat în Hristos lumea.

Din exemplele de mai sus devine evident faptul că toate dimensiunile şi funcţiile vieţii sunt chemate şi pot să fie transfigurate în Hristos.

Mai devine evident aceea că viaţa spirituală nu este o fugă de lume, cât o transfigurare a ei. Nu este o schimbare de loc, ci de mod, de existenţă şi de viaţă. „în acest mod - scrie Cabasila - vieţuim în Dumnezeu: strămutându-ne viaţa de la lumea noastră văzută la cea nevăzută, nu schimbând locul, ci viaţa şi vieţuirea. Fiindcă nu noi ne-am mişcat sau urcat la Dumnezeu, ci El a venit şi a coborât la noi... El s-a aplecat pe pământ şi a găsit chipul [nostru]... l-a ridicat şi l-a oprit din rătăcire, ne-a făcut cereşti, nu strămutându-ne de aici, ci rămânând noi pe pământ; a pus în noi viaţa din cer nu ducându-ne la cer, ci aplecând şi coborând la noi cerurile” (504AB).

Acest dublu adevăr ne conduce la concluzia că în starea nouă a lucrurilor, creată pe pământ prin Taine, credincioşii pot să trăiască plinătatea vieţii spirituale fără să se reclame pentru aceasta condiţii exterioare speciale. Viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii e alcătuită astfel încât să transfigureze tocmai aceste condiţii.

Nu este neapărat indispensabil pentru credincios ca el să-şi abandoneze profesiunea, scrie Cabasila: „Faptul de a practica şi de a te folosi de meşteşuguri nu e ceva inferior şi nu există nici o piedică spre orice fel de ocupaţie. Generalul să comande, agricultorul să cultive pământul, meşteşugarul să-şi facă lucrurile lui, şi nimeni să nu se lipsească din aceste motive de cele făcute de el” (657D). Toate dimensiunile vieţii, profesională, artistică, intelectuală, şi oricare altă funcţie din cele ce constituie, cum am văzut, „hainele de piele”, pot şi sunt chemate să se altoiască pe viaţa sacramentală şi atunci ele devin nu numai simple „facultăţi [puteri] pentru a trăi”, ci, mult mai mult, „ simţiri şi funcţii spirituale ” care, în loc să împiedice, ajută viaţa spirituală şi, mai mult, devin mijloace prin care credincioşii asumă şi încorporează cosmosul în Biserică. Astfel, viaţa istorică se altoieşte pe Hristos şi devine şi ea trup al Lui. în acest punct de vedere se evidenţiază misiunea socială şi marea forţă transfiguratoare a Ortodoxiei.

„Fiindcă nu e necesar să te retragi la capătul lumii, nici să mănânci vreo mâncare neobişnuită, nici să-ţi schimbi haina, nici să-ţi strici sănătatea, nici să îndrăzneşti vreun alt lucru îndrăzneţ” (657D-660A). Faptul de a te îndepărta de societatea oamenilor şi a trăi o „viaţa solitară” e un mod de viaţă sublim, dar nu reprezintă o premisă şi o condiţie esenţială a vieţii spirituale; credinciosul nu este privat de nimic dacă, rămânând în lume, trăieşte în plinătatea vieţii sacramentale. Cu toată deosebirea în formă, conţinutul esenţial al vieţii spirituale este şi în aceste două cazuri acelaşi: participarea reală la Crucea şi învierea lui Hristos, adică moartea reală a omului faţă de păcat, învierea lui ca mădular al Trupului lui Hristos şi umplerea de Preasfântul Duh care oferă viaţa spirituală.

Prezentarea concretă şi subtilă a acestui adevăr reprezintă marea contribuţie a lui Cabasila la viaţa şi teologia bisericească a secolului XIV ca şi în genere la istoria teologiei creştine. învăţătura lui a contribuit decisiv la respingerea şi răsturnarea radicală a acuzelor intelectualilor umanişti ai epocii la adresa monahilor. Primii priveau ca o cădere grosolană în materialitate efortul monahilor de a ajunge la o unirea şi a trupului cu Dumnezeu. Cabasila a arătat că nu numai trupul, atunci când funcţiile lui au fost însănătoşite prin asceza trupească şi umplute de Duhul, poate să se unească cu Dumnezeu, ci chiar şi viaţa în lume şi însăşi lumea, atunci când e restaurată funcţia ei euharistică - „pentru că toată creatura e bună şi nu există nimic de lepădat dacă se ia cu mulţumire” (7 Tim 4, 4) - şi se umple prin Taine de Duhul, poate să se unească cu Dumnezeu şi să se transforme în Trup al Lui, alcătuind Biserica.

Nicolae Cabasila se plasează limpede pe linia Sfântului Grigorie Palama şi a întregii tradiţii biblice şi patristice. El a arătat cu claritate că tot creatul este chemat şi poate să se unească cu Dumnezeul necreat, cu condiţia ca acesta să refuze integral, până la moarte, autonomia care constituie nucleul şi cauza generatoare a păcatului. El a evidenţiat în condiţiile concrete ale secolului XIV, amplificând opera Sfântului Grigorie Palama, adevărul ortodox şi a contribuit la condamnarea umanismului eretic al epocii lui. Dar a arătat cu aceeaşi claritate că, atunci când se leapădă de autonomia lor, întreg creatul şi, în mod concret, toate formele şi funcţiile vieţii pot să se unească prin Taine cu Dumnezeu. Cu acest ultim punct al învăţăturii, prin care a asumat şi transfigurat căutările autentice ale umaniştilor secolului XIV, el a pus bazele teologice ale unui umanism teocentric.

In paralel, prin faptul că a arătat că plinătatea vieţii spirituale poate fi trăită şi în lume şi a evidenţiat modurile fundamentale ale acestor trăiri, el a devenit un pionier în opera sa admirabilă de a canaliza marea renaştere isihastă a secolului XIV în lume, ca renaştere a vieţii liturgice şi sacramentale. A creat astfel bazele pentru o spiritualitate socială ortodoxă. Această operă, a cărei semnificaţie pentru zilele noastre este evidentă, e necesar să fie continuată.

Dar la fel de preţioasă e învăţătura lui Cabasila despre noua organizare pe care o dobândeşte lumea atunci când se transformă în Biserică, ca şi despre problema concretă şi critică a organizării înseşi. Aceste puncte ale învăţăturii lui Cabasila e necesar să fie semnalate în continuare.

Reconstituirea lumii în Biserică se obţine prin lărgirea şi reorganizarea liturgică a dimensiunilor fundamentale care definesc lumea, respectiv a timpului şi a spaţiului.
Sărbătorile bisericeşti risipite de-a lungul unui an reprezintă asemenea centre care organizează într-o nouă dimensiune timpul. Pastile, Naşterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului şi celelalte sărbători, cu posturile şi slujbele lor, dau timpului o nouă orientare şi dimensiune. Fără a fi desfiinţat, timpul creatural, plan, cu modul lui specific este depăşit. Acelaşi scop, lărgirea şi reorganizarea timpului, îl vizează şi pomenirile zilnice ale sfinţilor şi martirilor, ca şi ciclul săptămânal şi zilnic al Laudelor bisericeşti. Această transfigurare a timpului se realizează şi se manifestă prin excelenţă, aşa cum am relatat ceva mai pe larg mai sus, în dumnezeiasca Euharistie în care culminează toate slujbele, posturile şi sărbătorile.

In mod similar se obţine noua organizare a spaţiului, care se realizează prin excelenţă în dumnezeiasca Euharistie, dar nu se epuizează acolo tocmai pentru că Euharistia însăşi nu se epuizează în celebrarea duminicală. Cartierul unde oamenii îşi petrec viaţa de zi cu zi supusă condiţionărilor, se schimbă atunci când este organizat ca parohie în jurul bisericii, iar împreună cu el se schimbă şi viaţa oamenilor, din moment ce în Biserică oamenii nu se caracterizează prin însuşirile lor sociologice (bogaţi, săraci, cultivaţi, analfabeţi etc.), ci se cunosc după numele lor de botez şi sunt chemaţi să trăiască ca fraţi. în acelaşi mod poate să se schimbe o provincie atunci când este organizată ca episcopie bisericească şi poate să se schimbe şi întreaga lume locuită, atunci când vrea să trăiască şi să abordeze problemele ei în acord cu modelul Sinodului Apostolic şi al celor Ecumenice, adică prin reflectarea în comun asupra tuturor problemelor sub insuflarea Duhului: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (FA 15, 28). Dar chiar şi cele mai mărunte griji omeneşti: construcţia unei case, deschiderea unui magazin, semănarea unui ogor se schimbă atunci când credincioşii le leagă conştient de Biserică prin sfinţirea lor. Casa, magazinul ogorul, nu sunt numai simple frânturi ale spaţiului cunoscut nouă, ci devin celule ale organismului bisericesc în care omul poate să trăiască viaţa cerească infinită, fără să respingă cadrele concrete ale vieţii pământeşti. Acest alt conţinut şi altă organizare a condiţiilor cunoscute în care se rostogoleşte viaţa omenească e marele dar al Bisericii făcut lumii. La această transformare cheamă Hristos lumea.

Dar Biserica, în calitatea ei de comunitate concretă de oameni, ca organism văzut în spaţiu şi timp, are şi în ea însăşi axe de organizare mai concrete. Aceste axe concrete, în jurul cărora se articulează organizarea sa şi se dezvoltă viaţa ei sacramentală, sunt după Cabasila trei:

Intâi de toate e Sfântul Jertfelnic (Altar) care este singurul lucru din întreaga creaţie, afară de oameni, care se unge cu Sfântul Mir. Iar Sfântul Mir, cum spune Dionisie Areopagitul şi repetă Cabasila, „introduce pe Hristos” (633C). Astfel în creaţie există un punct sensibil concret în care este sigură şi stabilă prezenţa sacramentală a Creatorului. Din acest motiv jertfelnicul reprezintă „obârşia [începutul]... oricărei celebrări” (625A). Prin Mirungere această piatră a fost înălţată şi reprezintă în continuare cu adevărat şi în mod real mâna lui Hristos care susţine, desăvârşeşte şi oferă Tainele. „Jertfelnicele imită mâna Domnului şi de la această masă sfinţită ni se oferă pâinea ca Trup al lui Hristos şi bem Sângele Lui ca din însăşi Mâna Aceluia” (577D-580A). Pe altar (sau antimis, care îi ţine locul uneori) e prezent şi activ sacramental Hristos. De aceea altarul este „cel ce sfinţeşte darul” (580AB).

Dar altarul este întemeiat şi sfinţit de Episcop. Intreaga celebrare a sfinţirii bisericii, aşa cum o analizează Cabasila în capitolul V al lucrării Despre viaţa în Hristos, are drept scop să indice faptul că modelul altarului e Episcopul „pentru că templu al lui Dumnezeu şi jertfelnic cu adevărat dintre toate cele văzute poate să fie numai firea oamenilor” (629A-C). Aşa cum artistul are primul în mintea lui ceea ce creează, tot aşa şi Episcopul, jertfelnicul însufleţit al lui Dumnezeu, întipăreşte pe piatră ceea ce este el însuşi. Mai mult, el „parfumează masa cu miresme de ale noastre, cu vin şi miere: ultima produce desfătare iar primul ajută vieţii”, astfel ca, înainte de dumnezeiescul Mir care „introduce pe Hristos”, să introducă în Masă „toate cele omeneşti” (633AB). Pentru că numai o masă realmente omenească poate deveni altar al lui Dumnezeu. Şi în acest punct devine evidentă dimensiunea antropologică şi cosmologică a ecleziologiei lui Nicolae Cabasila.

A treia dimensiune fundamentală a organizării lumii transformate în Biserică sunt Sfinţii. De aceea în slujba sfinţirii, după Mir şi Episcop, o poziţie centrală e acordată moaştelor Sfinţilor. „Pentru că puterea jertfelnicului e mirul, trebuia ca cl să aibă şi materia supusă acestei puteri, căci aşa ea poate fi activă mai eficient, cum sunt focul şi lumina trecând prin corpurile potrivite” (636A). Dar „nimic nu este mai înrudit cu fainele lui Hristos decât Martirii care au în comun cu Hristos şi trupul şi sângele şi felul morţii şi toate celelalte, ca Unul care este cu ei şi când erau vii, dar şi atunci când s-au săvârşit din viaţă... fiind amestecat şi unit cu ţărâna lor” (636B).

Din cele de mai sus devine limpede că, după Cabasila, există o relaţie interioară între altar, episcop şi sfinţenie. Şi această relaţie este centrul şi conţinutul lor comun: Hristos. Aşa cum altarul „este Iisus” (580A), tot aşa şi arhiereul real care săvârşeşte Euharistia este Hristos: „Hristos este Cel ce săvârşeşte această lucrare sfântă” (477A). Dar şi Moaştele Sfinţilor poartă efectiv în ele pe Hristos şi reprezintă oarecum celelalte taine, din moment ce, „dacă se poate găsi ceva din cele văzute care să conţină pe Mântuitorul, acestea sunt aceste oseminte” (636B).

Aceste trei axe, în jurul cărora se constituie organizarea şi unitatea Bisericii, nu se pot separa între ele. Episcopul are nevoie de altar şi de sfinţi, altarul de episcop şi moaşte, sfinţii de episcop şi altar. Fiecare din acestea trei îşi găseşte plinirea în celălalt şi este determinat de celălalt. Ele reprezintă trei condiţii, trei premise care sfârşesc în dumnezeiasca Euharistie în care se realizează şi se revelează în plenitudinea lor adevărul şi unitatea Bisericii. Dacă una din cele trei lipseşte nu se poate săvârşi Euharistia.

Tulburarea echilibrului, accentuarea unilaterală a uneia din acestea trei, duce la scindarea unităţii şi dezorganizarea vieţii bisericeşti şi, inevitabil, la scindarea şi dezorganizarea Bisericii ca Trup al lui Hristos. Multe din ereziile şi schismele ce se observă în Biserică se datorează acestei tulburări, ca şi multe din dificultăţile pe care le întâmpină azi Biserica Ortodoxă însăşi în realizarea plinătăţii unităţii şi organizării ei văzute.

Insă în perspectiva ecleziologică universală (sobornicească) a lui Cabasila, perspectivă în acelaşi timp hristologică, pnevmatologică şi cosmologică, e posibil să le găsim soluţia lor şi a multor altor probleme la fel de critice pe care le înfruntă astăzi Biserica. Probleme care au legătură nu numai cu unitatea şi organizarea ei, ci şi cu activitatea pastorală şi misiunea ei, cu relaţia cu lumea, cu efortul de determinare a unei trăiri actuale a vieţii ascetice, morale etc. Din moment ce, aşa cum accentuează insistent Cabasila, Biserica e lumea transformată în Trup al lui Hristos si făcută vie de Duhul, problemele Bisericii nu sunt chestiuni interne ale unei comunităţi închise, ci prin însăşi natura lor, sunt problemele constituţiei, unităţii şi vieţii lumii.

Este evident că Nicolae Cabasila cheamă cercetarea ecleziologică şi teologică a zilelor noastre să depăşească caracterul istorico-filologic îngust, confesional şi juridic-canonic, să lase şcolile şi să iasă în orizontul deschis al Economiei dumnezeieşti, adică al lucrării pe care o face „până acum” Tatăl ca să transforme prin Duhul lumea - şi propria noastră lume actuală - în Trup al Fiului Său.

Panayotis Nellas

Fragment din cartea "Omul - animal indumnezeit", Editura Deisis

Cumpara cartea "Omul - animal indumnezeit"

 

• Biserica este trupul lui Hristos
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Biserica - trupul lui Hristos extins in umanitate
  Publicat in : Biserica
• Biserica - Trupul lui Hristos
  Publicat in : Biserica
• Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Trupul lui Hristos
  Publicat in : Credinta