Nădădjuiesc că înţelegem mai bine acum că există momente în care este necesar să ne amintim trecutul, să ne aventurăm spre momentele din trecut ca să ne împăcăm cu ele şi ca să le depăşim, aşa încât să continuăm urcuşul nostru duhovnicesc cu mai puţine poveri.

Oare Biserica îşi aminteşte de trecutul ei? Sigur că da. Biserica ne şi arată cum ar trebui să ne raportăm la trecut. In timpul anului, zi de zi, Biserica este într-o stare permanentă de rememorare şi aniversare. In fiecare zi pomenim evenimentele importante care au avut loc în istorie între Dumnezeu şi om, istoria mântuirii noastre. Ni-i amintim pe cei care au trecut la Domnul şi astăzi fac parte din Biserica Biruitoare. Ne amintim şi-i aniversăm pe mucenicii noştri, ne amintim evenimentele care, în ochii lumii, au fost tragice, dar care s-au dovedit a fi pentru slava lui Dumnezeu şi a Bisericii.

Felul cum alegem să ne amintim un eveniment determină modul în care ne va afecta acea aniversare sau comemorare. Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos a fost tragică, însă, în lumina învierii, acea tragedie este învăluită de bucurie şi biruinţă. Mucenicia sau moartea violentă a unor sfinţi poate părea îngrozitoare sau tragică la prima vedere, însă atunci când o vedem în lumina mărturiei pe care au dat-o şi a faptului că nu s-au lepădat de Hristos, când o vedem din perspectiva cuvintelor Sfântului Apostol Pavel care, citând din Isaia, spune: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Corinteni 2, 9), atunci acea tragedie de îndată ne apare într-o lumină nouă şi cu alt sens! In locul suferinţei, al disperării şi descurajării devine ceva din care putem ieşi întăriţi, din care prindem nădejde, ceva care ne mobilizează şi ne inspiră. Această perspectivă poate fi aplicată şi la experienţele dureroase prin care am trecut fiecare dintre noi.

Biserica ne învaţă cum să rememorăm. Nu este cazul să ne temem de rememorare, este singura cale prin care putem ajunge la adevărata vindecare. Biserica ne învaţă cum să transformăm pierderile în câştiguri, cum să facem din crucea pe care am primit-o viaţa noastră cea nouă. Ea ne dă o altă perspectivă din care să înţelegem şi în care să vedem tragediile şi evenimentele dureroase din viaţa noastră.

Trebuie să recunoaştem că a trece prin acest proces este un chin. Este o adevărată răstignire. Atunci când ne reamintim lucrurile şi experienţele dureroase doar în lumina lumii acesteia poate simţim că ajungem în pragul disperării. Insă Dumnezeu ne-a făcut o promisiune. Există ceva mai presus de lumea aceasta. Impărăţia cerurilor, Noul Ierusalim, ar trebui să fie fundalul vieţii noastre, astfel încât tragediile, amintirile şi pierderile noastre să le vedem în contextul lui, luminate într-o lumină nouă, într-o altă perspectivă.

In contextul în care ne amintim de cei care au plecat dintre noi ori de pierderile pe care le-am suferit, acestea au ramificaţii uriaşe sub aspectul impactului pe care aceste amintiri îl vor avea asupra noastră. Fiecare gând, fiecare oftat, fiecare reflecţie şi fiecare rugăciune trebuie făcute cu conştiinţa că viaţa din prezent este un exil, iar adevărata noastră viaţă este în Impărăţia cerurilor. Prin durerile şi dezamăgirile inevitabile ale acestei lumi, o vedem aşa cum este: un loc căzut care nu este Impărăţia cerurilor. Incepem să vedem că pierderile şi evenimentele dureroase din viaţa noastră sunt nişte borne care ne arată o altă direcţie decât lumea aceasta, ele ne indică împărăţia cerurilor.

Suntem nevoiţi să existăm şi să ne implicăm în viaţa din lumea aceasta, însă, la fel ca israeliţii în timpul exilului în Babilon, suntem mereu puşi în faţa pericolului de a ne face prea comozi în acest exil, de a avea aşteptări nerealiste de la viaţa aceasta şi de a uita ce înseamnă pentru noi de fapt Acasă. Atunci când ne obişnuim cu această lume şi ne este prea confortabil aici, pierdem din vedere adevăratul nostru Acasă, iar luptele lăuntrice şi suferinţa cresc. Când se întâmplă acest lucru, când pierdem din vedere contextul plin de speranţe pe care îl proiectăm în jurul experienţelor şi amintirilor noastre, disperarea devine inevitabilă.

Copiii au obiceiul de a cere să le citim aceeaşi poveste de mai multe ori. Iar motivul este faptul că ştiu cum se va sfârşi. Povestea nu are surprize. Copiii au nevoie de predictibilitate şi de coerenţă. Un copil poate chiar să dea paginile de la bun început ca să vadă cum se va termina povestea înainte să treacă la cititul ei. Faptul că ştie cum se va sfârşi îi dă sentimentul confortului, sentimentul că este stăpân pe situaţie, precum şi mai multă încredere în momentele de nesiguranţă din timpul poveştii.

Oare chiar suntem noi, adulţii, altfel? Dumnezeu ştie că fricile noastre vin din faptul că trebuie să facem faţă unor situaţii marcate de nesiguranţă, în care nu suntem siguri cum se va sfârşi ceva. Dumnezeu, în marea Lui milostivire şi dragoste, ne-a arătat sfârşitul poveştii vieţii noastre în această lume. După ce ucenicii au văzut moartea lui Iisus pe cruce, probabil au fost cuprinşi de nesiguranţă. Foarte probabil că au fost dezorientaţi şi s-au întrebat ce se va întâmpla cu ei. Apoi, la scurt timp, au găsit mormântul gol. în clipa când s-au uitat în acel loc unde se aşteptau să găsească un trup plin de răni şi n-au găsit decât un mormânt gol, au conştientizat deodată foarte multe lucruri. Deodată toate se legau. Nici o durere ori suferinţă din lumea aceasta căzută nu va avea ultimul cuvânt. In cele din urmă, dragostea şi pronia lui Dumnezeu vor birui.

Atunci când au văzut mormântul gol, Dumnezeu le-a îngăduit ucenicilor (şi nouă) să vadă care este finalul poveştii. A făcut acest lucru pentru a ne alina, pentru a ne alunga fricile, pentru a ne da încredere pe măsură ce dăm paginile care ne despart între acest final şi nesiguranţa zilelor pe care le petrecem în lumea aceasta. A făcut-o şi ca să îi ajute pe ucenici să vadă sensul suferinţei la care fuseseră martori şi al propriei lor suferinţe. Şi chiar vedem în încercările prin care trec apostolii în Faptele Apostolilor că aceştia au fost întăriţi şi au avut mult mai multă încredere datorită faptului că au văzut care era sfârşitul. Nici o experienţă din viaţa aceasta nu are ultimul cuvânt, datorită prezenţei şi promisiunii împărăţiei lui Dumnezeu.

Mormântul gol a fost primul moment în care ucenicii au întrezărit ce fel de sfârşit are povestea. Insă acel sfârşit este doar un nou început. Avem ocazia să trecem prin viaţa aceasta cu încrederea unui copil care ştie care este finalul poveştii. Indiferent ce se mai întâmplă pe parcurs, copilul nu va fi copleşit de deznădejde, fiindcă finalul fericit este sigur şi nu se mai poate schimba. Cunoscând acest final, ne ajută într-adevăr să suportăm nesiguranţa cu care ne vom confrunta inevitabil în timpul trecerii noastre prin această lume.

Câtă vreme suntem aici, avem chemarea de a sta de veghe în inimile noastre neîncetat. Este o priveghere tăcută în care stăm cu privirea aţintită la Impărăţia cerurilor, o priveghere ce nu poate fi observată din afară, dar care ne determină starea lăuntrică şi pacea. Această priveghere ne cere să ne amintim mereu şi să avem în minte împărăţia cerurilor. Ea devine asemenea unei lentile prin care percepem toate evenimentele din viaţa noastră, bune sau rele. Deşi suntem în exil, trebuie să petrecem cu folos timpul care ne este dat aici. Trebuie să ne bucurăm unii de alţii, să ne bucurăm de evenimentele şi de activităţile noastre de aici. Insă, înlăuntrul inimii noastre, în taină, să priveghem pentru împărăţia cerurilor şi să nu pierdem niciodată din vedere contextul în care au loc toate evenimentele din viaţa noastră.

Da, trebuie să aşteptăm, trebuie să nădăjduim, însă vor fi şi zile de deznădejde. Dar să nu uităm că acele zile de descurajare nu pot schimba realitatea că, în veşnicie, toată tristeţea, tot tragismul, toată durerea şi toate pierderile le va topi dragostea lui Dumnezeu. După cum ne promite şi Apocalipsa: „Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut" (21, 4).

Această lume care se tânguieşte şi este plină de necazuri va trece. Tragediile care ne încearcă în această lume şi care ne asaltează zi de zi vor lua sfârşit. După cum ne-a spus Domnul nostru la Cina cea de Taină, aşa cum o femeie după ce a trecut prin chinurile facerii nu-şi mai aminteşte durerile naşterii, căci mai mare este bucuria de a-şi vedea pruncul nou-născut, la fel nici noi nu ne vom mai aminti şi nici durerea noastră din această lume nu va mai avea sens din clipa în care vom începe viaţa cea nouă în Impărăţia cerurilor. Amintirea durerii pe care am suferit-o în această viaţă trebuie să o păstrăm în lumina făgăduinţei lui Dumnezeu, conştienţi de ea. Dacă vom face acest lucru, atunci amintirea ei va avea puteri tămăduitoare.

PR.JOSHUA MAKOUL

Fragment din cartea "VINDECAREA SUFLETULUI TĂU RĂNIT", Editura Sophia

Cumpara cartea "VINDECAREA SUFLETULUI TĂU RĂNIT"

 

• Cu Florian Bichir, intre sacru si profan
  Publicat in : Religie
• Amintirile... felii de timp servite in meniul propriei vieti
  Publicat in : Religie
• Din amintirile primei mele intalniri cu Mitropolitul Antonie
  Publicat in : Religie
• Amintirile lui O. despre schimonahia Nila Kolesnikova
  Publicat in : Religie
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: