Rugăciunea lui lisus este cea mai sfântă, cea mai lucrătoare, cea mai curată, cea mai înaltă, cea mai atotputernică şi atotdumnezeiească rugăciune. Ea este singura dintre toate rugăciunile care poate fi rostită fără încetare, în tot timpul şi-n tot locul, de către învăţaţi şi neînvăţaţi, de către sfinţi şi de către păcătoşi, în biserica inundată de lumină orbitoare, ca şi în infernul temniţei întunecate.

Şi, revenind la tema noastră, pelerinul şi isihastul nostru anonim, care este un „templu al Duhului" şi un purtător al lui lisus Hristos (un hristofor), ce ne spune el despre esenţa rugăciunii lui lisus?

Inainte însă de a ajunge să vorbim de unele taine ale rugăciunii amintite de pelerin, se cuvine să ne oprim mai întâi asupra unor definiţii, pe care le întâlnim în Spovedaniile lui.
După foarte puţina mea cunoştinţă, referitoare la această temă, cea mai desăvârşită definiţie - ca să zic ştiinţifică - a rugăciunii lui lisus, n-o găsim nici chiar la Teofan Zăvorâtul, cel mai mare isihast rus al secolului al XlX-lea, ci o aflăm în Spovedaniile pelerinului nostru.33

Găsesc însă necesar şi instructiv ca, înainte de a ajunge la această definiţie, să mă opresc asupra unor texte, care, cu toate că nu pot fi considerate ca definiţii propriu-zise ale rugăciunii, în bună măsură ele exprimă lucrarea şi esenţa ei.

lată primul dintre aceste texte:

„O rugăciune interioară continuă este un avânt al spiritului uman spre Dumnezeu", (p. 6)

Desigur, aceasta nu este o definiţie riguros ştiinţifică a rugăciunii. Ea nu este dată nici de un teolog, nici de un anahoret, nici de un mare isihast. Amănunt vrednic de luat în considerare, este dată de „un domn", care îşi căuta „mântuirea sufletului". Deci de un creştin, ca să zic aşa, din cei mai de rând. Dar răspunsul la întrebarea pelerinului:

„... cum e posibil să te rogi neîncetat", deşi nu este riguros ştiinţific, poate să fie socotit ca un fel de definiţie mulţumitoare a rugăciunii. După părerea acestui creştin, întemeiată desigur pe experienţa şi trăirea lui personală, „rugăciunea interioară continuă este un avânt al spiritului uman spre Dumnezeu".

După cum vom vedea mai departe, nu avem aici o definiţie exactă a rugăciunii (în speţă, a rugăciunii lui lisus, preocuparea pelerinului); avem, totuşi, exprimată esenţa ei: rugăciunea nu este altceva decât înălţarea, zborul spiritului omului spre spiritul lui Dumnezeu. Un spirit mic, spiritul omului, se înalţă spre un alt spirit, spiritul infinit al lui
Dumnezeu. Aceasta este esenţa, puterea şi lucrarea rugăciunii inimii: înălţarea spiritului omenesc spre spiritul lui Dumnezeu.

In acelaşi răspuns, pe care proprietarul evlavios îl dă pelerinului la întrebarea acestuia: „... cum este posibil să te rogi neîncetat", mai reţinem două idei de o deosebită însemnătate: că rugăciunea desăvârşită nu stă în puterea omului, ci se dobândeşte numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu; câ însăşi lucrarea rugăciunii (idee foarte preţioasă) îi descoperă ostenitorului, cu timpul, puterea şi taina ei.

Cuvântul citat mai sus, exprimat de proprietarul evlavios, deşi nu poate fi socotit ca o definiţie, ne sugerează totuşi o idee, care ne dă putinţa de a înţelege, cam ceea ce însemnează rugăciunea în esenţa ei intimă. Tot cam acelaşi înţeles ni-l sugerează şi un alt cuvânt, al unui „dascăl duhovnicesc", anonim şi acesta, pe care pelerinul îl citează la pagina 47, unde cetim:

„Un dascăl duhovnicesc avusese dreptate, spunându-mi că o rugăciune tainică trăieşte (de cetit: porneşte sau ţâşneşte - n. mea) în fundul inimii omeneşti, omul nu ştie nimic despre ea, dar ceva, care se petrece misterios în sufletul său, îl împinge să se roage, cum poate şi cum înţelege".

Fireşte, textul acesta este departe de a putea fi socotit ca o definiţie a rugăciunii. Totuşi, acest cuvânt, întemeiat şi el nu pe o reflecţie abstractă, ci scos din experienţa trăită a vieţii, ne dă o idee şi oînţelegere destul de justă în ceea ce priveşte esenţa rugăciunii.

Rugăciunea nu are nimic comun cu o elaborare raţională şi rece a minţii. Pentru această pricină ea nici nu poate să fie înţeleasă de oamenii cari trăiesc, privesc şi înţeleg viaţa, mai mult sau exclusiv, prin prisma raţiunii. Mai înainte de orice, rugăciunea este o chestiune de simţire şi de trăire personală. Şi iarăşi ea poate fi asemănată cu un izvor tainic, care ţâşneşte din străfundurile inimii omeneşti. Cuvântul citat al dascălului duhovnicesc cuprinde tocmai această idee, prin care înţelegem rugăciunea ca o manifestare firească şi necesară a fiinţei omeneşti.

Incontestabil că rugăciunea este o nevoie adâncă şi universală a neamului omenesc. Chiar când „omul nu ştie nimic despre ea, dar ceva, care se petrece misterios în sufletul
său, îl împinge să se roage, cum poate şi cum înţelege". Este tocmai ceea ce făcea pelerinul împreună cu soţia lui:

„Şi iată ceea ce era de mirat: n-aveam nicio idee despre rugăciunea lăuntrică, ce lucrează în inimile noastre, niciodată chiar nu auzisem vorbindu-se despre ea; ne rugam cu limba, făceam metanii, fără niciun gând, ca şi când eram nişte butuci! Şi, totuşi, rugăciunea ne atrăgea totdeauna, iar această lungă rugăciune exterioară, cam neînţeleasă, niciodată nu era de nesuferit; dimpotrivă, ne făcea bine!" (47)

Este tocmai ceea ce fac milioane de creştini, care practică rugăciunea într-un mod - dacă pot spune aşa - semi-conştient, pe care, chiar dacă n-o înţeleg, o săvârşesc ca pe o nevoie lăuntrică, instinctivă şi irezistibilă. Este apoi tocmai ceea ce practică toate popoarele pământului, din timpurile cele mai vechi şi până în zilele noastre, dovedindu-se astfel vechimea şi universalitatea ei la toate religiile lumii.

Rugăciunea, care este prezentă în viaţa şi inima oricărei religii, de la cele mai primitive şi până la religia absolută a Creştinismului, este, în esenţa ei, un zbor al sufletului spre
înălţimile infinite ale cerului, este un izvor tainic, care ţâşneşte ca o putere irezistibilă din străfundurile inimii omeneşti, atrasă de altă Putere nevăzută, în care ea îşi caută
ajutorul, odihna, fericirea şi viaţa veşnică.

Majoritatea creştinilor de rând, ca de altfel şi credincioşii oricăreia din religiile naturale, înţeleg prea puţin puterea şi taina rugăciunii. Dar acel „ceva" despre care pelerinul
spune că este „misterios" şi care se află în adâncul fiinţei omeneşti, „îl împinge" pe fiecare om, păgân sau creştin, „să se roage, cum poate şi cum înţelege".

Chiar dacă nu înţelege esenţa ei (cine înţelege esenţa vieţii?) şi chiar dacă habar nu are de definiţia ei mai mult sau mai puţin ştiinţifică făcută după canoanele logicii, milioane de oameni continuă „să se roage, cum poate şi înţelege" fiecare în limba şi în graiul lui.

O altă definiţie, ceva mai bună, deşi incompletă şi aproximativă, am putea-o socoti pe cea a Patriarhului Calixt, pe care pelerinul o citează după Filocalie la p. 65:

„Rugăciunea neîncetată este chemarea întruna a numelui dumnezeiesc. Dacă vorbeşti, dacă mergi, ori stai jos, dacă mănânci sau orice-ai face, în orice loc şi în orice timp, trebuie să chemi numele lui Dumnezeu".

Textul este de o limpezime desăvârşită şi face de prisos orice comentariu. Rugăciunea neîncetată, spre care trebuie să râvnească şi să se ostenească orice creştin evlavios,
înseamnă rostirea sau chemarea fără contenire a numelui dumnezeiesc. Textul respectiv nu specifică însă în ce constă sau cum se face această chemare, dacă ea se face cu gura, cu mintea sau cu inima, şi nici care este numele dumnezeiesc ce trebuie rostit, dacă este deci numele lui lisus, de care, de fapt, este nedespărţită rugăciunea neîncetată.

Această rugăciune, această chemare fără încetare a numelui dumnezeiesc, după cuvântul Patriarhului Calixt, trebuie făcută „în orice loc şi în orice timp", în timpul tuturor ocupaţiilor, oricare ar fi natura sau felul lor. Rugăciunea neîncetată, care înseamnă „chemarea întruna a numelui dumnezeiesc", trebuie făcută chiar şi în timpul convorbirilor, în timpul mesei, ca şi în timpul oricărui fel de ocupaţiuni:

„Dacă vorbeşti, dacă mergi ori stai jos, dacă mănânci sau orice-ai face, în orice loc şi în orice timp, trebuie să chemi numele lui Dumnezeu".

Pentru mulţi creştini astfel de cuvinte sunt prilej de poticneală şi de sminteală. Cum este cu putinţă săvârşirea unei astfel de rugăciuni? Ca să te rogi când mergi, sau când stai
jos, sau în timpul unor treburi mai uşoare, mai treacămeargă, aceasta se mai poate înţelege şi împlini. Dar, ca să te rogi când stai de vorbă cu semenii tăi sau când stai la
masă, aceasta pare peste orice putinţă de înţelegere şi de împlinire.

Şi totuşi, pe cât de neverosimil şi de imposibil în aparenţă, pe atât este de adevărat şi de posibil - rugăciunea poate continua fără încetare în timpul convorbirilor, în timpul
mesei (cu orice dumicat se poate rosti o rugăciune), ba chiar, încă şi mai de necrezut, rugăciunea poate continua chiar şi în timpul somnului! (Toţi marii isihaşti ştiu şi spun
aceasta din proprie experienţă).

Sf. Petru Damaschinul, al cărui cuvânt îl citează pelerinul la p. 56, ne dă un răspuns destul de satisfăcător unor nedumeriri ca cele de mai sus. După ce, într-o frază scurtă, ne dă şi el un fel de definiţie a rugăciunii neîncetate, continuă mai departe să arate în ce fel se poate ajunge la o astfel de stare fericită. Ce înseamnă, după Sf. Petru (Damaschinul), rugăciunea neîncetată? Aceasta înseamnă „să înveţi a chema numele lui Dumnezeu mai mult decât a respira, în tot timpul, în orice nevoie!"

In cuvântul Sf. Petru apare un element nou şi interesant, şi anume legarea rugăciunii de actul fiziologic al respiraţiei. (Ideea, pe care apoi au repetat-o şi aplicat-o toţi isihaştii
de-a lungul tuturor veacurilor, este, de fapt, a Sf. loan Scărarul). Circulaţia sângelui şi bătăile inimii, mişcarea plămânilor în actul respiraţiei, sunt acte fiziologice care se
repetă fără greş şi fără încetare în toată viaţa omului, zeci de ani de-a rândul. încetarea sau oprirea lor este sinonimă cu moartea.

Intocmai aşa trebuie să fie şi rugăciunea în viaţa spirituală a omului. Ca şi bătăile inimii, ca şi respiraţia plămânilor: ea nu trebuie să înceteze niciodată. încetarea ei este tot una cu moartea spirituală. Şi pe cât de uşoare şi de naturale sunt bătăile inimii şi respiraţia plămânilor, tot pe atât de uşoare şi de naturale trebuie să fie bătăile şi respiraţiile rugăciunii. Rugăciunea trebuie să devină un act uşor şi natural, indispensabil vieţii spirituale, întrucât ea este o poruncă sfântă şi dumnezeiască. („Rugaţi-vă neîncetat" scrie Sf. Pavel creştinilor din oraşul Tesalonic).

Cum trebuie să fie înţelese aceste cuvinte, care pentru înţelepţii veacului sunt o pură utopie şi o adevărată nebunie? Sf. Petru scrie mai departe în acelaşi loc:

„Prin aceasta ne învaţă să ne amintim într-una de Dumnezeu, la fiecare faptă şi gest. Dacă faci cev,a, să ai în mintea ta (concentrată) pe Făcătorul tuturor lucrurilor; dacă vezi lumină, aminteşte-ti de Cel ce ti-a dat-o; dacă priveşti cerul, marea şi ceea ce au într-însele, laudă şi măreşte pe Cel ce le-a creat; dacă îmbraci o haină, gândeşte-te de unde îţi vine acest dar şi mulţumeşte Celui ce are grijă de viaţa ta. Ca să fiu mai scurt: fiecare mişcare a ta să te facă să te gândeşti la Dumnezeu şi să-L preamăreşti. Astfel te vei ruga neîncetat şi sufletul îţi va fi totdeauna vesel".

Rugăciunea neîncetată, învaţă Sf. Petru, înseamnă o amintire şi o pomenire necontenită a lui Dumnezeu. Un îndemn la rugăciune şi la proslăvire neîncetată a lui Dumnezeu cuprinde şi un alt text al Sf. Pavel, unde el îndeamnă astfel: „De aceea, ori de mâncaţi ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi". (1 Cor. 10, 31)

Până şi actele cele mai fireşti, mai comune şi mai neînsemnate, până şi în acestea trebuie să fie prezentă amintirea şi proslăvirea lui Dumnezeu. Rugăciunea nu trebuie să lipsească niciodată nici din acestea chiar. Mâncarea, băutura, sunt acte din cele mai obişnuite şi mai banale din viaţa omului.

Apostolul Pavel însă, care a avut cea mai sublimă şi cea mai divină viziune asupra omului, se înalţă până la astfel de culmi în gândirea lui, încât transfigurează şi face adevărate acte de cult şi de proslăvire a lui Dumnezeu, până şi din nişte acte fireşti ca mâncarea şi băutura!

Urmându-i cuvântul şi pilda, toţi Sfinţii Bisericii, au făcut din „fiecare faptă" şi din fiecare „gest", un act de închinare şi de adorare a lui Dumnezeu. Tot ce vezi, tot ce gândeşti, tot ce făptuieşti, orice simţire, orice gândire şi orice făptuire, trebuie să fie ca o jertfă neîncetată, ca un imn veşnic înălţat întru slava lui Dumnezeu. Lumina, apa, florile, plantele, dobitoacele, hainele, mâncarea, băutura, stelele cerului şi frumuseţile pământului, totul şi toate să-ţi fie ca nişte aripi care să te înalţe spre Ziditorul tuturor Dumnezeu, în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut.

Rugăciunea neîncetata inseamna ca orice mişcare a noastra şi orice gând al nostru, să fie pururi îndreptate numai spre Dumnezeu. Şi spre slava Lui. Aceasta înseamnă rugăciunea neîncetată: înălţarea veşnică a gândului spre Dumnezeu. Să simţi că eşti copilul Lui, că El este Părintele tău, să te laşi în seama şi în grija Lui, să-L iubeşti ca un copil pe tatăl lui. Şi să-L preamăreşti. Aceasta înseamnă cu adevărat rugăciunea neîncetată. Şi, de reţinut, rugăciune neîncetată, mai înseamnă şi veselie necontenită: „Astfel te vei ruga neîncetat şi sufletul îţi va fi totdeauna vesel".

Dar, care este definiţia rugăciunii neîncetate? Există o astfel de definiţie? Şi cine a formulat-o? Da! Există o astfel de definiţie, care, lucru de mirare, nu se găseşte nici în cele patru volume ale Filocaliei (traducerea românească nu este integrală) şi nici în cele două volume ale Sbornicului. Nici chiar Sf. Teofan, a cărui învăţătură stă la temelia Sbornicului, nici el, care, după părerea mea, a scris mai mult ca oricare dintre Sf. Părinţi despre rugăciune (toată viaţa şi învăţătura lui este închinată numai rugăciunii), nici el (mă refer, fireşte la cele două volume ale Sbornicului), nu ne dă o definiţie precisă şi concisă a rugăciunii lui lisus, aşa cum o găsim în Spovedaniile pelerinului nostru.

Definiţia nu aparţine însă nici pelerinului. De altfel, în genere, se cuvine de remarcat faptul că contribuţiile personale propriu-zise ale pelerinului se reduc doar... la relatarea întâmplărilor din viaţa lui, toate cu un substrat şi cu o semnificaţie spirituală!

In rest, avem doar nişte citate din Filocalie, iar învăţătura despre rugăciune, despre taina şi puterea ei, este expusă la diferiţi isihaşti, absolut toţi fără nume: un bătrânul călugăr care l-a iniţiat în taina rugăciunii, un profesor de liceu, un călugăr grec, un schimnic şi un pustnic, pe care el i-a întâlnit în peregrinările lui sfinte. Definiţia nu este deci a pelerinului. Ea nu este chiar nici a unui mare sfânt, Părinte al Bisericii sau a unui mare isihast ca Teofan, să zicem.

Ea este a unui bătrân anonim, care-l introduce pe pelerin în lucrarea şi edenul rugăciunii. Bătrânul acesta anonim este un teolog desăvârşit. Şi este teolog, pentru că vorbea cu, iar nu despre Dumnezeu. Adică, pentru că nu teologhisea, ci... se ruga.

Evagrie Ponticul, stâlpul misticei orientale, scrie:

„Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplaţia lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog". (Fil. 1/81/60)

Singurii, marii şi adevăraţii teologi, sunt marii rugători. Ceilalţi teologi sunt teologi de carieră, de catedră, de profesie. Aceştia sunt scolasticii. Ei cunosc tainele teologiei, cam tot cât cunoaşte orbul lumina zilei sau frumuseţile de vis ale unei grădini. Sau, cum cunoaşte unul dulceţile (ca şi amărăciunile) iubirii din romanele scriitorilor.

Din prea puţinul cât am cetit despre rugăciune, nu cunosc o definiţie mai riguroasă, mai limpede, mai completă, mai precisă, mai concisă, şi, aş adăoga, mai ştiinţifică a rugăciunii lui lisus, ca definiţia acestui bătrân. S-o ascultăm, s-o memorăm şi s-o medităm:

„Rugăciunea neîncetată, interioară, către lisus este o chemare constantă şi neîntreruptă către numele divin al lui lisus cu buzele, în duh şi în inimă, este închipuirea prezenţei sale constante şi implorarea harului, în timpul tuturor ocupaţiunilor, în orice timp şi în orice loc, chiar în timpul somnului", (p. 9)

Nu văd şi nu ştiu cine, cum şi ce-ar mai putea să adaoge acestei definiţii atât de cuprinzătoare şi de precise. Repet: nici Teofan Zăvorâtul, a cărui viaţă şi gândire este închinată exclusiv rugăciunii, nu dă nici el (în Sbornic) o definiţie de o frumuseţe şi de o profunzime ca aceasta. Este aceasta o definiţie savantă, teologică, ştiinţifică, căreia, cred, nimic nu i s-ar mai putea adăoga.

Nici definiţia Patriarhului Calixt, nici a lui Petru Damaschinul, nici a lui Teofan Zăvorâtul măcar34, nu pot să stea alături de definiţia bătrânului nostru isihast. Ea este de o asemenea limpezime, conciziune, preciziune şi profunzime, încât orice isihast, teolog sau teoretician al rugăciunii, va trebui, neapărat, să se refere şi să ia această definiţie ca pe modelul cel mai desăvârşit.

Preot MARCU TOMA

Fragment din cartea "RUGĂCIUNEA LUI IISUS după Spovedaniile pelerinului rus", Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "RUGĂCIUNEA LUI IISUS după Spovedaniile pelerinului rus"


Note:
33 Voi spune că nu numai la Teofan Zăvorâtul n-am găsit o definiţie mai sintetică şi mai cuprinzătoare ca cea din Spovedanii, ci, foarte surprinzător, nici măcar în Sbornicul
rusesc ea nu este amintită (n. M.T
34 Vezi mai sus: „Rugăciunea este suirea minţii şi a inimii la Dumnezeu, spre proslăvirea şi mulţumirea lui Dumnezeu, precum şi cererea bunurilor sufleteşti şi trupeşti ce sunt
de trebuinţă" (5b. 1/24). (n. A.N.)

• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: