Suferinţa nedepăşită

Toţi trecem în viaţă prin perioade în care suferim pierderi grele. Este important să conştientizăm cum ne afectează aceste pierderi pentru a face ceea ce ne stă în putere spre a ne menţine sănătatea duhovnicească, emoţională şi fizică. Mulţi dintre noi, când ne gândim la a pierde pe cineva, ne gândim mai cu seamă la moartea fizică. Insă putem suferi pierderi de multe alte feluri.

După cum am menţionat mai devreme, de multe ori ne găsim în situaţia de a lupta cu sentimentul tristeţii sau al pierderii cuiva fără a înţelege de ce, mai ales dacă nu am trecut prin experienţa morţii cuiva drag din familie. Este necesar să ştim şi să conştientizăm şi alte forme de pierderi din viaţa noastră, căci ascund nişte nevoi ce trebuie jelite şi depăşite. Suferinţa nedepăşită se va prelungi până când o înţelegem şi îi dăm un sens, altfel degeaba încercăm să o ocolim. De multe ori ne este teamă să jelim, gândindu-ne că ne-am putea adânci în această stare şi că nu ne vom mai ridica la suprafaţă. Insă a jeli pierderile pe care le-am suferit constituie o etapă necesară în vindecarea noastră şi în urcuşul duhovnicesc, în încercarea de a ne uni cu Dumnezeu.

Unele tipuri de pierderi- sunt adesea ignorate ori neidentificate ca atare. De exemplu, divorţul (al nostru sau al părinţilor noştri), experienţele traumatice, o copilărie disfuncţională sau marcată de suferinţe, pierderea unei copilării normale, pierderea unui părinte din cauza adicţiei sau a unei boli psihice, pierderea unei slujbe, pierderea sănătăţii, mutarea dintr-un loc în altul, ajungerea copiilor la vârsta majoratului şi sentimentul că suntem în faţa unui cuib părăsit. Sunt nişte pierderi nevalidate social, căci societatea nu le recunoaşte ca fiind pierderi grave.

Identificând pierderile noastre ascunse ori nerecunoscute ca atare şi ocupându-ne de ele aşa cum este nevoie, vom reuşi să ne cunoaştem mai bine, să devenim o persoană mai sănătoasă din toate punctele de vedere. Astfel vor fi înlăturate obstacolele din relaţia noastră cu Dumnezeu, se va îmbunătăţi relaţia noastră cu ceilalţi şi vom simţi pacea lui Dumnezeu. In felul acesta, inimile noastre vor fi stăpânite de bucurie, vom reuşi să trăim în momentul prezent şi, poate cel mai important, ne va ajuta să iertăm. Dacă putem înţelege mai bine cum ne-au afectat experienţele noastre, dacă jelim când este nevoie şi iertăm, atunci devenim capabili să iubim mai mult şi putem urma mai bine modelul Domnului nostru Iisus Hristos.

Ce anume declanşează suferinţa

Suferinţa poate fi declanşată de orice lucru care ne aminteşte de o pierdere suferită în trecut ori care activează o suferinţă înăbuşită. In viaţa noastră sau a celor din jur ori în lume, poate apărea un eveniment care stârneşte conştientizarea mai acută a unei experienţe prin care am trecut noi înşine, iar emoţiile asociate cu acel sentiment reapar. In aceste situaţii, evenimentul care a declanşat suferinţa mai veche de obicei împărtăşeşte unele caracteristici cu experienţa nedepăşită din trecut.

Un exemplu ar fi o persoană care a crescut într-o familie marcată de violenţă domestică sau abuz. Persoana poate crede că a depăşit acea experienţă, însă, atunci când află că la o şcoală au avut loc împuşcături sau o altă tragedie care implică tineri sau copii, reacţionează deodată cu o suferinţă foarte puternică. Suferinţa este atât de mare, de parcă ar fi fost afectată personal de acea tragedie.

Depinde dacă în această situaţie persoana suferindă îşi dă seama că există un nivel mai profund al problemei - depinde de ea însăşi şi de cei apropiaţi dacă descoperă ce se întâmplă de fapt. Un observator extern ar putea sesiza că persoana în cauză se indentifică prea mult cu victimele. A existat un element al tragediei din prezent care a acţionat ca un declanşator al suferinţei: pierderea naivităţii specifice copilăriei, a lipsei de griji care este firească la acea vârstă. Atunci când este martorul aceleiaşi pierderi în cazul altcuiva, se stârneşte suferinţa reprimată şi reapare şansa vindecării.

Există multe alte feluri de declanşatori ai suferinţei. Muzica, locurile sau mirosurile pot constitui declanşatori ai durerii. Un tip special de declanşator al durerii se numeşte reacţia la corespondenţa de vârstă. Această reacţie are loc atunci când noi înşine (sau cineva apropiat) atingem o vârstă care ne aminteşte despre o pierdere mai veche, nedepăşită. De exemplu, dacă am suferit o pierdere ori un alt eveniment dureros la vârsta de nouă ani, este posibil să retrăim suferinţa aceea înăbuşită atunci când propriii noştri copii ajung la o vârstă apropiată. Ne uităm la copiii noştri şi ne vedem pe noi înşine la acea vârstă.

Dacă nu conştientizăm ce se întâmplă, toate acestea pot afecta felul în care ne comportăm ca părinţi, căci începem să reacţionăm în prezent la o experienţă sau o situaţie din trecut. O mamă care a suferit o pierdere gravă sau o traumă la o vârstă fragedă poate deveni excesiv de protectoare şi cu tendinţa de a-şi controla foarte strict copilul când acesta ajunge la vârsta respectivă, din dorinţa de a-l proteja. Insă nu este o reacţie sănătoasă, căci pericolul de care se teme mama nu există în prezent, ci a existat în trecut. Abia când devenim conştienţi de ce se întâmplă putem să ne îndreptăm comportamentul şi să ne schimbăm.

Un alt exemplu grăitor al acestui fenomen este următorul: unul dintre părinţi, pe când era copil, a trecut prin divorţul părinţilor lui. La un nivel inconştient, mintea sa a înregistrat că divorţul părinţilor a avut loc atunci când el şi fraţii lui au absolvit liceul şi au plecat la facultate. In familia lor, relaţia dintre părinţi nu era foarte strânsă, ci copiii erau liantul care ţinea familia împreună. Drept urmare, atunci când copiii au plecat de acasă, părinţii nu au mai putut continua să trăiască împreună şi au divorţat.

După cum am menţionat anterior, despre divorţ se poate spune că este moartea unei mici civilizaţii. Inconştient, în mintea fiilor şi fiicelor acelei familii s-a întipărit că atunci când copiii cresc şi se mută din casa părintească familia se stinge. In consecinţă, persoana respectivă va proiecta experienţa familiei de origine asupra familiei din prezent. Pe măsură ce anii trec şi îşi văd propriii copii crescând este posibil să se simtă cuprinşi de groaza că va veni acea etapă când copiii pleacă de acasă, cu tot ce înseamnă această etapă. Căci ei sunt convinşi, la nivel inconştient, că, atunci când copiii pleacă, sistemul familial va înceta să mai existe, aşa cum li s-a întâmplat şi lor. In esenţă, ei asociază creşterea copiilor şi faptul că aceştia pleacă din casa părinţilor cu moartea familiei. Atunci când îşi imaginează viitorul lor şi cuibul părăsit, ei nu văd decât un mare gol.

Persoana în jurul căreia este construit exemplul de mai sus are nişte suferinţe nedeplânse şi nedepăşite legate de trauma pe care a reprezentat-o divorţul părinţilor. Din momentul în care asemenea persoane devin capabile să conştientizeze şi să reflecteze asupra faptului că au proiectat experienţa familiei de origine asupra familiei lor din prezent, toată groaza şi tristeţea pe care le-au simţit pe măsură ce copiii lor creşteau deodată dispar, se risipesc. După ce au separat trecutul de prezent, ele sunt capabile să vadă prezentul aşa cum este: o binecuvântare, ceva bun şi sănătos, iar nu ceva întrezărit prin lentila întunecată a trecutului. Inconştientul nostru este puternic, iar mintea noastră deţine modalităţi deosebite prin care poate suporta o durere până când aceasta este depăşită şi să marcheze cum să stocheze în memorie anumite evenimente.

O altă reacţie, înrudită cu reacţia corespondenţei de vârstă, este reacţia la comemorare, care are loc atunci când retrăim emoţii puternice într-o anumită perioadă a anului în care a avut loc un eveniment semnificativ din trecut. Deşi viaţa de zi cu zi ne solicită şi ne distrage atenţia, inconştientul nostru marchează evenimentele ca într-un calendar emoţional. Acest lucru se întâmplă în special cu comemorarea morţii cuiva drag ori vreun alt eveniment dureros. Adesea, în zilele şi săptămânile anterioare acelei date, începem să ne simţim încordaţi, începem să retrăim toate acele emoţii puternice pe care le-am simţit când a avut loc evenimentul. După ce trece momentul comemorării starea noastră emoţională revine la normal. Intrezărim astfel felul în care se produce rememorarea în mintea noastră: ne amintim nu numai evenimentul, ci şi emoţiile şi sentimentele legate de acel eveniment.

Acest lucru se poate aplica şi într-un anumit anotimp sau într-o anumită perioadă a anului, cum ar fi o sărbătoare. Ritualurile pe care le avem de sărbători, în special cele legate de Crăciun şi de Paşti, care implică reuniuni familiale şi o serie de elemente tradiţionale: bradul de Crăciun, colindele, cadourile, luminiţele şi mesele, toate acestea pot fi declanşatori foarte puternici. Ei pot fi mai puţin intenşi şi pot duce la o durere surdă sau la o detaşare emoţională. încercăm să ne bucurăm de prezent, dar durerea legată de o suferinţă din trecut iese mereu la suprafaţă şi nu o putem ignora.

Fiecare îşi aminteşte diferit un eveniment din trecut, cu mai multe sau mai puţine detalii, cu o claritate mai mare sau mai mică. Unii sunt mai afectaţi de reacţiile la comemorare decât alţii, iar motivele pentru care lucrurile stau aşa nu sunt încă înţelese. Dacă suntem afectaţi puternic sau profund de aceste evenimente, ar putea fi un semn că mai avem de lucru - trebuie să prelucrăm acele evenimente, să discutăm mai mult despre ele, poate chiar să le jelim. Insă nu este cazul să ne temem de aceste amintiri sau comemorări dureroase. Simplul fapt că suntem conştienţi de ele şi ne pregătim emoţional pentru ele ne ajută să le traversăm cu bine. Ele pot constitui şi nişte oportunităţi. Dacă ne analizăm cu atenţie, aceste comemorări pot să ne dezvăluie aspecte ale durerii sau ale amintirilor pe care nu le-am prelucrat suficient până la acel moment. Dacă le traversăm cum trebuie, ne pot oferi şansa de a ne vindeca mai bine, aşa încât următoarea întâlnire cu acea comemorare să nu mai fie atât de dificilă.

Unora dintre noi, chiar şi fără un declanşator anume, mintea ne dă de ştire, la un nivel inconştient, când anume este momentul să ne confruntăm cu acea amintire care ne-a provocat greutăţi şi zbucium lăuntric. In multe cazuri, atunci când suferim o traumă la o vârstă fragedă, la scurt timp după acea traumă nu mai sunt simptome sau semne că ceva ar fi în neregulă. Pare că am depăşit momentul respectiv şi ducem o viaţă normală. Insă mai târziu, la un moment dat, trauma sau suferinţa din trecut începe să se facă simţită la nivel conştient şi creează o criză în viaţa noastră. Mintea reprimă trauma sau aspectele nesoluţionate ale unei experienţe, ca o modalitate de a face faţă. Insă, aşa cum susţine Tian Dayton, mintea noastră are o nevoie naturală de a scoate la iveală lucrurile de acest gen, ca „o aşchie care se ridică la suprafaţă în inconştient"1, în aceste cazuri, decizia de a ne confrunta cu acea experienţă dureroasă şi de a ne ocupa de ea nu este tocmai voluntară. La un nivel inconştient, mintea noastră a decis că este un moment sigur şi potrivit să începem vindecarea şi să înlăturăm aşchia care până atunci nu se vedea.

PR.JOSHUA MAKOUL

Fragment din cartea "VINDECAREA SUFLETULUI TĂU RĂNIT", Editura Sophia

Cumpara cartea "VINDECAREA SUFLETULUI TĂU RĂNIT"

Note:
1 Dayton, Tian, op. cit., 2007, p. 126.
 

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: