Sufletul rugăciunii este concentrarea. Aşa cum trupul este mort fără suflet, tot aşa şi rugăciunea este moartă fără concentrare. Fără ea, rugăciunea vorbită se transformă în cuvinte goale, iar cel care se roagă în acest fel se numără printre cei care invocă în zadar Numele Domnului.

Spuneţi cuvintele rugăciunii fără grabă; nu lăsaţi mintea să rătăcească, ci blocaţi-o în cuvintele rugăciunii. Această cale este îngustă şi dureroasă pentru o minte care este obişnuită să plutească liber prin lume, dar este cea care duce la concentrare.

Cei care au experimentat marea binecuvântare a concentrării vor iubi izolarea minţii pe calea care duce la ea. Concentrarea este darul originar al harului lui Dumnezeu trimis celor care se străduiesc şi îndură cu răbdare sarcina (lupta ascetică) rugăciunii. Eforturile proprii pentru a obţine concentrarea ar trebui să preceadă concentrarea acordată de Dumnezeu - prima ar trebui să fie dovada activă a unei dorinţe sincere de a o primi pe cea de-a doua.

Propria concentrare a unei persoane poate fi subjugată de gândurile şi visele care o distrag; concentrarea oferită de Dumnezeu este neîntreruptă.

Renunţă la distragerea gândurilor în timpul rugăciunii, dispreţuieşte visarea cu ochii deschişi, alungă grijile prin puterea credinţei, înrădăcinează frica de Dumnezeu în inima ta şi, la timpul potrivit, concentrarea va deveni firească. Mintea care se roagă trebuie să fie într-o stare de sinceritate totală.

Visarea, deşi atrăgătoare şi tentantă, este o creaţie nesăbuită a propriilor gânduri, care scoate mintea din starea de adevăr divin şi o conduce spre autoînşelare şi înşelăciune; de aceea este respinsă în rugăciune.

Atunci când te rogi, mintea ta trebuie să fie liberă de imagini şi trebuie să o protejezi cu grijă prin dispersarea tuturor viziunilor care apar prin puterea imaginaţiei, deoarece mintea în rugăciune se află în faţa lui Dumnezeu, care este invizibil şi care nu poate fi reprezentat în niciun fel material.

Dacă mintea permite imagini în rugăciune, acestea devin un văl impenetrabil, un zid între minte şi Dumnezeu. „Cei care nu văd nimic în rugăciunile lor îl văd pe Dumnezeu" - a spus Sfântul Meletie din Antiohia.

Dacă o imagine a lui Hristos, a unui înger sau a unui sfânt - pe scurt, orice imagine - apare sau se manifestă material în mintea ta în timpul rugăciunii, nu o trata ca pe ceva real, nu-i acorda atenţie şi nu intra în conversaţie cu ea. In caz contrar, vei deveni obiectul iluziilor şi cea mai puternică rană duhovnicească pe care au suferit-o mulţi oameni.

Omul nu este capabil să comunice cu duhurile sfinte până când nu este înnoit de Duhul Sfânt. Deoarece omul se află încă în domeniul duhurilor căzute, în robia şi sub influenţa lor, doar aceste duhuri sunt capabile să vadă, iar acestea îi apar adesea sub forma unor îngeri de lumină sau sub înfăţişarea lui Hristos însuşi pentru a-i distruge sufletul, profitând de egoismul său considerabil şi de îngăduinţa sa în iluzii. Sfânta Biserică Ortodoxă foloseşte icoanele sfinte pentru a stimula amintiri şi sentimente pioase, nu pentru a visa. Când stati în fata unei icoane a Mântuitorului, stati ca şi cum aţi fi în faţa Domnului Iisus Hristos însuşi, care pretutindeni, inclusiv în icoană, este prezent în dumnezeirea Sa; când stati în fata unei icoane a Maicii Domnului, stati ca şi cum ati fi în fata Preasfintei Fecioare - dar păstraţi-vă mintea liberă de imagini.

Există o mare diferenţă între a fi în prezenţa Domnului, a sta în faţa Lui, şi a vi-L imagina pe Domnul.

Senzaţia prezenţei Sale aduce sufletului o teamă mântuitoare, îi imprimă un sentiment de veneraţie, în timp ce imaginarea Domnului şi a sfinţilor Săi determină mintea să materializeze imaginea şi produce un sentiment neadevărat şi egoist al valorii de sine şi conduce sufletul într-o stare periculoasă - o stare de autoamăgire.

Sentimentul prezenţei lui Dumnezeu este o stare atât de sublimă! Mintea care rămâne în ea nu se lasă pradă gândurilor irelevante care depreciază rugăciunea. In ea se simte puternic nimicnicia omului şi se dezvăluie o vigilenţă specială faţă de sine, protejându-l pe om chiar şi de cele mai mici păcate. Sentimentul prezenţei iui Dumnezeu se obţine prin rugăciune atentă. Stând în faţa sfintelor icoane, în concentrare evlavioasă, este posibil să o obţinem într-o mare măsură.

Cuvintele de rugăciune, însufleţite de concentrare, pătrund adânc în suflet, rănesc şi, ca să spunem aşa, străpung inima, impregnând-o de tandreţe. Cuvintele rugăciunii rostite în distragere par să atingă doar suprafaţa sufletului, fără să lase vreo impresie asupra lui. Concentrarea şi iubirea inimii sunt recunoscute ca fiind un dar al Duhului Sfânt. Numai Duhul Sfânt poate face ca valurile violente ale minţii să se liniştească, spunea Sfântul Ioan Scărarul. Un alt Părinte venerabil a spus: „Când avem iubire în inimă, Dumnezeu este cu noi" (Sfântul Serafim de Sarov).

Cel a cărui rugăciune este caracterizată de o concentrare constantă şi de iubirea inimii a ajuns la starea menţionată în două dintre fericirile Evangheliei - sărăcia şi întristarea duhovnicească. Acest om a rupt deja multe dintre legăturile patimii şi a simţit deja parfumul libertăţii duhovniceşti. In plus, a început deja să construiască bazele mântuirii sale.

Nu respingeţi dificultăţile adevăratei rugăciuni şi veţi primi pacea sfântă, tainicul Sabat, pentru că în Sabat nu se pot îndeplini sarcini pământeşti, lupta şi subjugarea se îndepărtează. In sfânta nelucrare, fără distragere, sufletul stă în faţa lui Dumnezeu în rugăciune curată şi rămâne în pace în El prin credinţa în bunătatea Sa veşnică şi devotamentul faţă de voia Sa sfântă.

Sporirea în rugăciune în primul rând este obţinută de cei care sunt asceţi ai rugăciunii printr-o concentrare specială; în mod neaşteptat, din când în când, ea cuprinde mintea, închizând-o în cuvintele rugăciunii.

Apoi, concentrarea devine mult mai constantă şi de lungă durată: mintea pare să se închidă în cuvintele rugăciunii, care o poartă în unire cu inima. In cele din urmă, pe neaşteptate, iubirea inimii se contopeşte cu concentrarea, făcând din om o biserică a rugăciunii, un altar al lui Dumnezeu.

Oferiţi-I lui Dumnezeu rugăciuni liniştite şi smerite, nu pătimaşe sau înflăcărate. Când veţi deveni un preot tainic al rugăciunii, veţi intra în cortul lui Dumnezeu şi acolo veţi umple cu focul sfânt inima rugăciunii.

Este interzisă aducerea focului necurat Dumnezeului Preasfânt - aprinderea oarbă şi materială a sângelui.

Focul sfânt al rugăciunii, care vine din cortul lui Dumnezeu, este dragostea sfântă, revărsată asupra creştinilor adevăraţi de către Duhul Sfânt (Romani 5,5). Cel care caută să combine rugăciunea cu aprinderea sângelui îşi închipuie, în iluzia şi amăgirea sa, că îi slujeşte lui Dumnezeu, în timp ce, în realitate, îi stârneşte mânia.

Nu căutaţi plăcerea în rugăciune; acest lucru este ceva firesc pentru păcătos. Dorinţa de plăcere a păcătosului este, de fapt, o iluzie. Căutaţi ca inima moartă şi împietrită să prindă viaţă, să se deschidă şi să simtă propria păcătoşenie, decădere şi nevrednicie, ca să le vadă şi să le recunoască cu respingere de sine.

Atunci veţi găsi în voi înşivă adevăratul rod al rugăciunii - adevărata pocăinţă. Veţi deplânge în faţa lui Dumnezeu starea mizerabilă a sufletului care vi s-a dezvăluit pe neaşteptate şi prin rugăciune veţi striga către El.

Veţi striga ca din temniţe, din mormânt, din iad.

Rodul pocăinţei este rugăciunea, iar aceasta produce o pocăinţă de două ori mai puternică. Bucuria rugăciunii aparţine doar sfinţilor lui Dumnezeu care au fost reînnoiţi de Duhul Sfânt. Cel care este distras de impulsurile sângelui, distras de slava deşartă şi de iubirea de plăceri, şi care îşi inventează propria plăcere, se află într-o amăgire mizerabilă. Sufletul întunecat de trăirea după trup, sufletul înşelat şi amăgit de mândria sa, este foarte capabil de astfel de iluzii.

Sentimentele care decurg din rugăciune şi pocăinţă sunt o străfulgerare a conştiinţei în lumea sufletului, împăcarea cu aproapele şi cu împrejurările vieţii, milă şi compasiune faţă de oameni, abstinenţa de la patimă, răceală faţă de lume, ascultare faţă de Dumnezeu, putere împotriva gândurilor păcătoase şi a distracţiei. Fiţi mulţumiţi cu acele sentimente care conţin un gust al nădejdii mântuirii. Nu căutaţi prematur stări duhovniceşti înalte şi delicii înalte în rugăciune.

In realitate, ele nu sunt deloc ceea ce apar în imaginaţia noastră. Lucrarea Duhului Sfânt, de la care vin stările înalte de rugăciune, este incompatibilă cu mintea trupească. învăţaţi să vă rugaţi cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Poate vă întrebaţi: ce înseamnă aceasta? Nu veţi afla acest lucru altfel decât prin experienţă. Incercaţi să vă ocupaţi în mod constant de rugăciunea atentă; rugăciunea atentă vă va da răspunsul la această întrebare prin experienţa sfântă.

Ridicarea rugăciunii pare greoaie, plictisitoare şi uscată pentru o minte obişnuită să se ocupe doar de obiective lumeşti. Capacitatea de a te ruga se obţine cu dificultate, dar, când este dobândită, devine o sursă de neîncetată mângâiere duhovnicească. Rugăciunea, aşa cum s-a spus mai sus, este mama virtuţilor - aşadar dobândiţi-o! Copiii ei vor veni în casa sufletului şi o vor transforma în altarul lui Dumnezeu.

Oferiţi rugăciune lui Dumnezeu înainte de a începe orice lucrare. Atrageţi prin ea binecuvântarea lui Dumnezeu asupra iniţiativelor voastre şi judecaţi-vă acţiunile în funcţie de ea. Gândul rugăciunii ne face să ne abţinem de la fapte contrare poruncilor lui Dumnezeu. Cel care se adresează lui Dumnezeu în rugăciune înainte de orice afirmaţie sau acţiune, pentru a primi îndrumări, ajutor şi binecuvântare, îşi împlineşte viaţa ca şi cum ar fi sub privirea şi îndrumarea lui Dumnezeu.

Această îndemânare este preţioasă. Nimic nu este mai iute decât mintea, spunea Varsanufie cel Mare, nimic nu este mai preţios decât să-ţi ridici mintea la Dumnezeu când ai vreo nevoie (Răspunsul 216). Inălţaţi mai des rugăciunile voastre lui Dumnezeu în circumstanţele dificile ale vieţii. Este mai bine să apelăm la rugăciuni decât la imaginaţiile goale ale raţiunii umane slabe, care, în cea mai mare parte, nu pot fi îndeplinite. Este mai bine să te bazezi pe credinţă şi pe Dumnezeul Atotputernic prin rugăciune decât pe un raţionament slab, pe noţiuni şi presupuneri de neîncredere.

Nu fiţi nepăsători în cererile voastre, ca nu cumva să îl mâhniţi pe Dumnezeu prin iresponsabilitatea voastră: cel care îi cere împăratului Cerului ceva nesemnificativ îl defăimează. Israelitii, atunci când au ignorat minunile lui Dumnezeu făcute pentru ei în pustie, au cerut să Ii se împlinească poftele pântecelui, dar când mâncarea era încă în gură, mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra lor (Psalmul 78, 30-31).

Sfântul Ignatie Briancianinov

Fragment din cartea "Căile lui Dumnezeu şi căile lumii", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Căile lui Dumnezeu şi căile lumii"

 

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta