Un frate a rugat pe avva Arsenie sa audă cuvânt de la el. Şi i-a zis lui bătrânul: Pe cât îţi este cu putinţă., sârguieşte-te ca lucrarea ta cea dinăuntru să fie după Dumnezeu şi vei birui patimile cele dinafară.

Omul lăuntric formează viata cea din afară. Dobândeşte pacea înăuntrul tău şi vei avea în jurul tău pacea din afară. Când omul ajunge să creadă în Dumnezeu, el vrea mai întâi să-şi schimbe întreaga sa viaţă exterioară. Şi reuşeşte acest lucru. îşi poate schimba hainele, poate îmbrăca o fustă lungă şi neagră, îşi poate lega un batic pe cap, îşi poate procura mătănii, îşi poate cumpăra icoane, poate să agate o candelă pe perete. Omul începe să ţină posturile, se sileşte să citească pravila de rugăciune. I se pare că a devenit deja un adevărat credincios ortodox, un adevărat ascet.

Atât de des, citind cărţi despre nevoinţele ascetice ale Sfinţilor Părinţi, încercăm să-i imităm şi luăm asupra noastră o pravilă grea, posturi grele, facem privegheri, dar în interiorul nostru nu se petrec schimbări. Acordând atenţie eforturilor exterioare, adesea uităm de omul lăuntric, de starea noastră cea dinăuntru înaintea lui Dumnezeu.

Lupta duhovnicească este lupta pentru mintea omului. Omul nu poate să nu gândească, dar el trebuie să-şi controleze mintea şi să nu primească gândurile păcătoase care îi vin în minte şi ajung în inimă.

Pentru a intra în cămara cea mai dinăuntru, pentru a pătrunde în inima noastră, pentru a ne concentra atenţia asupra mişcărilor inimii noastre, asupra mişcărilor minţii noastre, pentru toate acestea este nevoie de efort, trezvie şi smerenie.

Fără smerenie, fara ajutorul lui Dumnezeu, nu suntem în stare să controlăm omul cel lăuntric. Smerenia ne dă posibilitatea de a fi sub acoperământul harului lui Dumnezeu. Iar atunci când harul se depărtează, inima se simte tulburată, devine neliniştită, mintea începe să hoinărească în căutarea unei frumuseţi exterioare, a unor obiecte care să-i atragă atenţia, uitând de starea sa întru Dumnezeu.

Viaţa lăuntrică cere încordarea tuturor puterilor. Omul trebuie să gândească şi să-L caute mereu pe Dumnezeu în interiorul său. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu, dobândirea dragostei lui Hristos în inimă este ţelul fiecărui credincios. Toate ispitele exterioare, oricât de primejdioase şi perfide ar fi, nu sunt înfricoşătoare pentru cel care este adunat lăuntric şi aşteaptă lovitura de la duşmanul mântuirii noastre. Cel care nu se împuţinează cu sufletul, chiar dacă se împiedică în viaţa duhovnicească primind o lovitură din partea vrăjmaşului, se ridică şi, cu smerenie, face pocăinţă şi îl urmează în continuare pe Hristos.

Voinţa omului, dorinţa lui de a fî cu Dumnezeu, este percepută drept faptă. „Eu nu pot să depăşesc neputinţa mea trupească, nu pot birui acea patimă care mă stăpâneşte. Iar eu nu mă îndulcesc cu aceasta, o dispreţuiesc, urăsc păcatul şi cred în iubirea lui Hristos”. Sufletul care crede şi care caută iubirea lui Dumnezeu se va încălzi, sufletul smerit va învia. Iar căderea şi depărtarea de la Dumnezeu nu vor opri omul în dorinţa lui de a-L urma pe Hristos.

Cele exterioare iau naştere din cele lăuntrice. Cele exterioare sunt rezultatul schimbării lăuntrice care se petrece în om atunci când acesta începe să fie atent la inima şi mintea sa, curăţindu-le de bolile păcatului pe care le-a dobândit atunci când trăia fără credinţă.

Formarea lumii interioare nu se petrece uşor. Diavolul face totul pentru a-l distrage pe om de la inima lui, pentru a-l atrage spre anumite fapte exterioare, uneori foarte
frumoase, folositoare, fie că este vorba de milostenie, fie că este vorba de acţiuni de caritate. Omul aleargă, îşi face griji, iar interiorul îi este pustiu. Iată de ce în Biserică, în viaţa duhovnicească, este foarte importantă ascultarea. In ascultare nu se pierde pacea lăuntrică, în ascultare se păstrează atenţia asupra inimii şi a gândurilor
tale. Omul ascultător nu îşi caută propria voinţă, ci voia lui Dumnezeu, care este exprimată în a face cu smerenie acel lucru care i-a fost încredinţat să fie făcut pentru
Dumnezeu. Ascultarea nu are loc numai în viata noastră bisericească, ci şi în familie, în societate. Suntem toţi unul lângă altul, toţi depindem unul de celălalt. Şi atunci când în familie cineva încearcă să-l asculte pe aproapele său, când începe să se gândească nu numai la sine, ci şi la cel care se află lângă el, atunci se aşază pacea.

Este foarte important să înţelegem că fără Dumnezeu nu vom putea să facem nimic bun, nimic care să fie plăcut Lui. De aceea, pentru fiecare pas al nostru, noi căutăm bunăvoinţa lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filipeni 4, 13), de aceea omul cel lăuntric II cheamă mereu pe Dumnezeu în ajutor: „Doamne, miluieşte-mă, întăreşte-mă, iartă-mă, luminează-mă!”. Iar atunci când vine ispita, omul strigă după ajutorul lui Dumnezeu cu o ardoare şi mai mare.

Cu cât mai puternică şi mai intensă este ispita trimisă în calea vieţii unui creştin, cu atât el devine mai călit. Maturizarea omului lăuntric are loc atunci când sunt îngăduite asupra lui necazuri şi ispite. Acestea nu sunt înfricoşătoare dacă în om va exista încrederea în Dumnezeu si încrederea în Biserică, unde Hristos, prin Sfintele Sale Taine, ne întăreşte şi ne îndrumă spre tot lucrul bun.

Cât timp omul se află în Biserică, participă la rugăciunea sobornicească şi are încredere în păstorul său, el se află în corabia care se îndreaptă către împărăţia cerurilor. Dar, de îndată ce apar îndoielile, începe să crească neîncrederea. Iar diavolul îţi prezintă neputinţele omeneşti şi faptul că osteneala ta este zadarnică. Şovăielile lăuntrice slăbesc legătura omului cu Dumnezeu, iar ispitele exterioare o întăresc. Dacă omul încearcă să găsească o ieşire cu propriile sale puteri, prin propria sa minte, el face greşeli. Se întrerupe legătura cu Dumnezeu, apare un zid între om si Dumnezeu, între om si aproapele său. De aceea, în orice împrejurări ne-am afla, să nu căutăm căi exterioare tic mântuire.

In primul rând, să ne smerim, să primim cele întâmplate ca pe o îngăduinţă din partea lui Dumnezeu şi să căutăm în aceasta sensul duhovnicesc, înţelesul duhovnicesc al respectivei întâmplări, ispite, încercări. In niciun caz nu putem lua o decizie atunci când suntem neliniştiţi în interiorul nostru. Nu putem avea încredere în acea inimă în care a fost perturbată pacea. Când omul se va linişti, va veni la spovedanie, va primi Sfintele Taine, atunci pacea lui Hristos îi va descoperi adevărul, îi va arăta calea şi mijloacele care trebuie folosite pentru a obţine biruinţa asupra neputinţei, asupra păcatului.

In esenţă, cât timp suntem deschişi înăuntrul nostru faţă de Dumnezeu, cât timp inima caută voia lui Dumnezeu, diavolul nu ne poate face nimic. De aceea, nimeni şi nimic nu ne poate despărţi de Dumnezeu, nu ne poate îndepărta de Sfânta Biserică. Numai noi înşine, crezând păcatului şi luându-l drept adevăr, putem rămâne în afara lui Dumnezeu, în afara Bisericii.

Să luptăm pentru omul cel dinăuntru, iar încercările exterioare, care sunt inevitabile în viaţa noastră, să le primim ca pe o luptă necesară pentru a dobândi împărăţia cerurilor înăuntrul nostru.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!
29 septembrie 2003

PROTOIEREU ANDREI LEMEŞONOK

Fragment din cartea "DIN IUBIRE PENTRU OMUL DE AZI", EDITURA MANASTIREA PUTNA

Cumpara cartea "DIN IUBIRE PENTRU OMUL DE AZI"

• Viata in Hristos dupa Sfantul Ioan Gura de Aur - Ieromonah Teofan Mada - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Viata in Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Invatatura Sfantului Nicolae Cabasila despre unitatea Bisericii
  Publicat in : Credinta
• Ortodoxia - conceptia noastra de viata
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: