Ce-ar trebui sa faca un om si cum sa se comporte in biserica atunci cand este inca la inceput?

Tertulian spunea: „Celui căruia Biserica nu-i este mamă, nici Dumnezeu nu-i este Tată".

Noi nu trebuie să uităm niciodată că Biserica este o parte din Cer pe pământ. Apropiindu-ne de biserică, trebuie să ne facem semnul crucii, să ne închinăm lui Dumnezeu şi să gândim astfel: trecând pragul bisericii, trecem de pe pământ în Cer. Biserica este locaşul lui Dumnezeu şi în el este cuviincios să salutăm Stăpânul. Intrând în Casa Domnului, trebuie să ne închinăm de trei ori şi să facem metanii mici, iar în timpul posturilor, metanii mari.

Şi mai trebuie să ne aşezăm acolo unde găsim loc liber.

Dacă cineva vrea să aprindă o lumânare, să lase pomelnic, să facă parastas, trebuie să se îngrijească de acestea înainte de începerea slujbei, ca să nu mai deranjeze apoi pe nimeni. Dar cum se întâmplă de obicei? Omul ajunge târziu, transmite lumânarea în faţă şi ceilalţi nu mai sunt atenţi la rugăciune în momentul în care fac acest lucru. Se creează astfel un fel de lanţ al celor întrerupţi de la slujbă, încât aici nu mai poate fi vorba de har, ci de păcat, iar lumânarea îşi pierde puterea şi scopul. Nici noi nu ne rugăm, deoarece am întârziat, şi nici pe alţii nu-i lăsăm să o facă.

In timpul dumnezeieştii slujbe nu se trece dintr-un loc în altul, apropiindu-ne de icoane şi încurcându-i pe alţii.

Uneori, când în biserica noastră se săvârşeşte Liturghia, am impresia că nu e nimeni, cu toate că sunt conştient că ea este plină de oameni. Insă este cuprinsă de linişte. Oamenii au venit să se roage lui Dumnezeu, să se împărtăşească şi urmăresc slujba cu luare-aminte.

Insă de Moşi (sâmbetele morţilor) sau în sărbători mari, când oamenii sfinţesc colacii şi pasca, se adună mulţi oameni, chiar şi din cei străini de biserică, iar aceştia nu ştiu că în biserică trebuie să domnească liniştea. Intru în biserică, dar acolo-i ca la piaţă! Iar pe Sfânta Masă, în acele momente din timpul Heruvicului, este prezent însuşi Dumnezeu, împăratul slavei. Noi însă ne comportăm de parc-am fi la cumpărături şi stăm la rând, şi nu ca atunci când ne aflăm în faţa lui Dumnezeu.

Nici tinerii care vin la biserică nu ştiu cum să se comporte. Se întâmplă să stea cu mâinile în buzunar. Putem să-i şi corectăm, dar cu mare atenţie şi cu dragoste, deoarece mai sunt şi bunicuţe care îşi permit să-i certe sau chiar să le dea peste mâini. Iar omul luat prin surprindere se pierde cu firea, iese repede afară şi nu mai vine niciodată la biserică. Şi, în loc să atragem acest suflet spre cele sfinte, noi îl îndepărtăm de biserică. Poate că el a venit să se pocăiască! Acum însă va mai aştepta o vreme, până când îşi va lua iar inima în dinţi.

Pentru credincioşi, ca şi pentru necredincioşi, biserica este Casa lui Dumnezeu. Aici se adună şi bogaţii şi săracii, şi păcătoşii şi sfinţii, şi învăţaţii şi necărturarii. Toţi vin la Dumnezeu şi stau în faţa Lui, cerându-I milă.

Anumite momente din timpul slujbei trebuie cunoscute de toţi. Aducerea Jertfei Nesângeroase este momentul culminant al Liturghiei. Spre acest moment tind inimile şi sufletele noastre. In timpul cântării Heruvicului nu se stă în genunchi, chiar şi în zile obişnuite, deoarece noi ne asemănăm îngerilor şi asistăm la săvârşirea Tainei cereşti. Orice duminică este ca o zi de Paşti, mai mică, iar de la Paşti nu se mai fac metanii mari, fiindcă Dumnezeu l-a înălţat pe om. Tot din această cauză nu se stă nici în genunchi duminica şi în zilele de sărbătoare până la înălţarea Domnului.

Am observat că foarte mulţi în biserică încearcă să transmită lumânările doar peste umărul drept. Dar aceasta nu este decât o superstiţie, un obicei păgân legat de biserică. Am mai auzit şi că în timpul Heruvicului unii stau cu picioarele strânse bine, „ca să nu cumva să treacă diavolul printre picioare". Iată câte prostii se mai inventează!

Alteori mai e câte o bătrânică ce cumpără două lumânări şi le răsuceşte una în jurul celeilalte, le aprinde astfel şi se roagă să-i trăiască copiii „în pace şi fericire". Odată am întrebat o femeie tânără cu astfel de lumânări în mână:

- De ce aţi făcut aceasta?

- Soţul mă înşeală. Iar eu unesc lumânările, ca să nu plece de la mine.

- Trebuie să mergeţi la biserică, să vă rugaţi şi să vă uniţi cu Dumnezeu. Căci toate acestea nu sunt decât superstiţii, un fel de magie. Nu se procedează astfel. Pedeapsa vrăjitorilor şi magicienilor este foarte mare, şi anume să fie opriţi de la împărtăşanie timp de două zeci de ani şi dacă nu se vor pocăi, vor ajunge în fundul iadului.

Alţii mai susţin că, după împărtăşanie, nu trebuie să săruţi mâna preotului, nici să-ţi saluţi aproapele prin sărut. Acasă, după prânz, ne lingem lingura, dar mâna binecuvântătoare nu o putem săruta? Este arhicunoscut faptul că, după împărtăşanie, sărutăm Crucea. Iar dacă slujba a fost săvârşită de arhiepiscop, atunci preoţii îi cer binecuvântare şi-i sărută mâna. Ceea ce înseamnă că şi enoriaşii trebuie să sărute mâna preotului. Neînţelegerea aceasta s-a născut din faptul că, în timpul împărtăşaniei, nu se permite să te apropii decât de Sfântul Potir, asemănător cu Coasta lui Iisus. Imediat după împărtăşanie, neapropiindu-ne de nimic, trebuie să înghiţim Sfintele Daruri cu căldură, fiindcă pe buzele noastre este prezent Sângele Domnului. Iar după ce am înghiţit totul, putem săruta deja crucea, icoanele şi mâna preotului.

Iată încă ceva ce mai trebuie reţinut: până dimineaţă să nu vă spălaţi pe dinţi, să încercaţi să nu scuipaţi nimic şi dacă, imediat după împărtăşanie, aţi mâncat peşte, ar fi mai bine dacă aţi aduna oasele şi le-aţi da foc. După primirea Sfintei împărtăşanii nu se fac metanii mari din cauza celor sfinte pe care le-aţi luat în trupul vostru şi ca nu care cumva să vă vină să vomitaţi.

Câteodată se mai întâmplă ca oamenii să se întristeze foarte tare, fiindcă, uitând că s-au împărtăşit, scuipă şi zic: „Gata, am pierdut împărtăşania!" Şi de aici încep plânsul şi crizele de isterie. Astfel se adună un pă cat lângă altul. Să nu vă temeţi dacă scuipaţi, căci nu-L pierdeţi pe Hristos, scuipând. Spuneţi simplu: „Doamne, iartă-mă!" şi păstraţi-vă liniştea sufletească.

Interesant este faptul că diavolul ne distrage atenţia de la cele esenţiale prin mărunţişuri. Referitor la aceasta, Sfânta Scriptură spune că înghiţim cămila şi strecurăm ţânţarul. Toate superstiţiile sunt inventate de poporul necunoscător în cele bisericeşti. Evanghelia nu spune că nu avem voie să transmitem lumânarea cu mâna stângă. Acolo scrie: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7, 1). Nu trebuie să ne tulburăm, să ne mâniem, să strigăm şi să facem gălăgie. Uităm toate acestea, deşi ele stau la baza religiei creştine.

Atunci când omul acordă mai multă atenţie celo: exterioare, nu mai are mult până la halucinaţie. C ajunge omul în această stare? Priveşte foarte mult la icoana de acasă sau din biserică, încât deja i se creează impresia că ochii se închid şi buzele se mişcă. Aceasta presupune o halucinaţie! In nici un caz să nu cedăm în faţa încercărilor diavoleşti!

Foarte mulţi oameni sunt încântaţi de mireasma din biserică. însă nu e voie să aprindem de unii singuri tămâia, căci ea n-are putere decât după rugăciunea specială a preotului. Iar dacă noi ne vom umple toată casa cu miros de tămâie, dracii ne vor prinde imediat în plasa lor, zicându-ne că suntem sfinţi şi locuinţa noastră de asemenea.

Creştinul adevărat încearcă să fie smerit, ascultător, blând şi să-şi îndrepte toată atenţia la educarea omului lăuntric. Iată ce este important în credinţă.

Indrumar crestin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Parintele Ambrozie. vol. 2, Editura Sophia
de Ambrozie Iurasov

Cumpara cartea "Indrumar crestin pentru vremurile de azi. Convorbiri cu Parintele Ambrozie"