Pana in secolul al noualea Biserica nu a cunoscut vreo randuiala a casatoriei separata de Liturghia Euharistica. In mod normal, dupa indeplinirea casatoriei civile, cuplul crestin primea impartasania, iar aceasta impartasire era - dupa Tertulian - pecetea casatoriei, implicand toate responsabilitatile crestine pe care le-am discutat mai sus.
Totusi, o solemnizare specifica a aceste Taine este mentionata de catre scriitorii crestini incepand cu secolul al patrulea: o randuiala a "incununarii", savarsita in timpul Liturghiei Euharistice. Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, cununile reprezinta biruinta asupra "patimilor", caci casatoria crestina - o taina a vesniciei - nu a fost indeplinita "dupa trup". Dintr-o epistola a Sfantului Teodor Studitul (826) invatam ca incununarea era insotita de o scurta rugaciune citita de catre preot sau episcop, "inaintea intregului popor" la Liturghia duminicala. Textul rugaciunii, dat de Sfantul Teodor, este urmatorul: "insuti, Stapane, trimite mana Ta din sfant lacasul Tau si-i uneste pe robii tai acestia. Si le da celor pe care ii unesti armonia mintii; incununeaza-i intr-un trup; cinstita fa casatoria lor; pazeste-le patul nespurcat; invredniceste-i sa duca viata lor fara de intinaciune". Cartile liturgice ale aceleiasi perioade (cum este si faimosul codice Barberini) cuprind cateva scurte rugaciuni similare celei citate de Sfantul Teodor. Toate aceste rugaciuni sunt concepute pentru a fi citite in timpul Liturghiei.
Totusi, aspectul acestei scurte randuieli a incununarii nu inseamna ca ea a devenit imediat obligatorie pentru toti crestinii care se casatoreau. Celebra colectie de legi, cunoscuta sub numele de Epanagoge, descriind in detaliu relatiile dintre Biserica si Stat - si al carui autor este foarte probabil marele patriarh Fotie (857-867, 877-886) - propune crestinilor trei modalitati de incheiere a casatoriei: scrie Fotie, "este o alianta intre sot si sotie si unirea lor pentru intreaga viata; se face prin binecuvantare, sau prin incununare, sau printr-un acord" (XVI, 1). Din secolul al saselea pana in secolul al noualea, legislatia imperiala de stat a acordat Bisericii un control din ce in ce mai mare asupra casatoriilor (a se vedea, spre exemplu, novela 64 a lui Justinian), insa nu a transformat "incununarea" intr-o obligatie legala.
Pasul decisiv in aceasta directie a fost facut la inceputul secolului al zecelea, si aceasta masura a coincis cu aparitia randuielii cununiei ca slujba separata de Euharistie. insa care este factorul care a generat aceasta schimbare ce a modificat fundamental intelegerea casatoriei - daca nu chiar sensul acesteia - pentru marea majoritate a credinciosilor?
Raspunsul poate fi usor gasit in decretul imperial care intarea schimbarea. in novela 89 (novela = "noua lege") imparatul bizantin Leon VI (+912) isi exprima mai intai regretul cu privire la faptul ca, in legislatia imperiala mai veche, doua acte: adoptia de prunci si casatoria, au fost considerate pure formalitati civile. Apoi a declarat ca ambele acte - atata timp cat implicau cetateni liberi, iar nu sclavi - vor fi marcate printr-o ceremonie a Bisericii. O casatorie care nu este binecuvantata de Biserica "nu va fi socotita a fi casatorie", ci concubinaj nelegiuit.
Cateva aspecte ale acestui text merita atentia noastra - spre exemplu, paralelismul intre casatorie si adoptie, si faptul ca sclavii nu erau cuprinsi in noua lege. insa cea mai importanta consecinta a decretului este faptul ca Biserica este investita cu responsabilitatea oferirii unui statut legal casatoriei. in ciuda stranselor legaturi dintre Biserica si Stat, care existau in secolul al noualea in toate tarile crestine, o astfel de responsabilitatea a fost destul de neobisnuita pentru Biserica. Intr-adevar, schimbarea era socanta. Inainte de Leon VI, un cetatean putea intra intr-o casatorie dezaprobata de Biserica (a doua sau a treia casatorie, o casatorie "mixta" etc), si facea acest pas in deplina legalitate. Daca era crestin, actiunea sa ducea la o perioada de penitenta si excomunicare [oprire de la impartasire] (cum vom vedea mai jos), insa ramanea in bune raporturi cu legea. Dupa Leon VI, Biserica a trebuit sa confere statut legal tuturor casatoriilor, chiar si a celor care contraveneau normelor crestine. Bineinteles, in principiu, noua situatie i-a permis Bisericii sa exercite un control al moralitatii tuturor cetatenilor; dar, in practica, deoarece acesti cetateni nu erau toti sfinti, Biserica a fost obligata nu doar sa binecuvinteze casatorii pe care nu le aproba, ci chiar sa le "dizolve" (adica sa pronunte "divorturi"). Distinctia dintre "secular" si "sacru", dintre societatea umana cazuta si imparatia lui Dumnezeu, dintre casatoria privita ca un contract si casatoria ca taina, a fost in parte umbrita.
Biserica a avut de platit un pret scump pentru noua responsabilitate sociala pe care a primit-o; a trebuit sa "secularizeze" atitudinea sa pastorala in privinta casatoriei si practic, a trebuit sa abandoneze disciplina sa penitentiala. Era posibil, spre exemplu, sa i se refuze unei vaduve binecuvantarea Bisericii, atunci cand acest refuz implica lipsirea femeii de drepturile sale civile pentru unul sau doi ani? Indata ce taina cununiei - primita in Biserica - a devenit obligatorie prin lege, compromisurile de tot felul au fost inevitabile; si, simultan, ideea potrivit careia casatoria este o legatura unica si eterna - reflectand unirea dintre Hristos si Biserica - a fost umbrita in practica pastorala a Bisericii si in constiinta credinciosilor. imparatul Leon VI insusi, autorul novelei, a forta Biserica sa-i aprobe a patra casatorie cu Zoe Carbonopsina, in 906.
Totusi, singurul compromis pe care Biserica nu a putut sa-l accepte a fost nesocotirea sfinteniei Euharistiei: nu putea, spre exemplu, sa impartaseasca un neortodox, sau un cuplu care pasea in a doua casatorie. Astfel, a trebuit sa dezvolte o randuiala a casatoriei separata de Euharistie. Schimbarea a fost mai usor de acceptat ca urmare a faptului ca legatura evidenta dintre cununia bisericeasca si Euharistie a fost oricum pierduta imediat ce casatoria bisericeasca a devenit o cerinta legala.
Totusi, nici chiar novela lui Leon VI nu a reusit sa suprime in intregime posibilitatea unei categorii particulare de membrii ai Bisericii de a se casatorii sacramental, prin Euharistie, fara randuiala separata - si adesea scumpa - a "incununarii". Sclavii, spre exemplu, reprezentand mai mult de jumatate din populatia Imperiului, nu erau afectati de noua lege. Aceasta discrepanta a legii casatoriei in privinta sclavilor si a cetatenilor liberi a fost suprimata de imparatul Alexie I Comnenul (1081-1118) care a emis o alta novela decretand obligatorie "incununarea" si pentru sclavi.
Stabilind o randuiala a "incununarii" separata de Euharistie, Biserica nu a uitat, totusi, legatura originara si normala dintre casatorie si Euharistie. Acest fapt este limpede observat in textul Sfantului Simeon al Tesalonicului citat mai jos (anexa IV). Vechile forme ale randuielii includeau impartasirea mirilor - iar rubrica tipiconala zice: "daca sunt vrednici" - cu Tainele pastrate [de la o Liturghie anterioara], impartasirea era precedata de exclamatia preotului: "Cele mai inainte sfintite Sfinte, sfintilor!" si era insotita de cantarea unui chinonic (priceasna): «Paharul mantuirii...». O randuiala a cununiei incluzand si impartasirea cu Sfintele Taine pastrate [de la o Liturghie precedenta] a fost folosita in Biserica pana chiar in secolul al cincisprezecelea. Ea poate fi gasita in manuscrisele grecesti pana in secolul al treisprezecelea iar in cartile slavone pana in secolul al cincisprezecelea, in cazurile in care mirii nu erau "vrednici" - adica, atunci cand casatoria nu era in conformitate cu normele Bisericii - acestia nu erau impartasiti cu Sfintele Taine, ci primeau doar paharul de obste cu vin binecuvantat de preot. Aceasta practica - similara cu impartirea anafurei (antidoron) la sfarsitul Liturghiei celor care mi sunt "vrednici" de impartasire - a devenit practica universala, si este inca pastrata astazi. Dar chiar si randuiala noastra contemporana pastreaza cateva aspecte ce stau marturie pentru legatura initiala cu Euharistia. Slujba incepe, asemeni Liturghiei, cu exclamatia: "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh", iar primirea paharului de obste este precedata de cantarea rugaciunii Tatal nostru..., la fel ca si la Liturghia Euharistica.
In traditia sa canonica si practica, Biserica a recunoscut, de asemenea, faptul ca Euharistia este adevarata "pecete" a casatoriei. Casatoriile incheiate inainte de Botez, adica fara legatura cu Liturghia, nu au niciun sens sacramental. Un crestin proaspat botezat poate pasi intr-o a doua casatorie cu o femeie crestina si, apoi, poate fi admis sa candideze la hirotonia intru preot, ca si cand ar fi fost casatorit doar o singura data (canonul 17 Apostolic). Pe de alta parte, dupa cum am vazut mai sus, un cuplu necrestin primit in Biserica prin Botez, Mirungere si impartasanie nu este "recasatorit"; primirea impreuna a Euharistiei este plinirea crestina a casatoriei lor "firesti" incheiate in afara Bisericii.
In vremurile noastre, legatura dintre casatorie si Euharistie trebuie - si poate fi usor - restabilita. Ce cale mai buna are Biserica pentru a aratata fiilor ei adevaratul sens sacramental al actului pe care ei il indeplinesc?
John Meyendorff
Casatoria. Perspectiva ortodoxa, Editura Sophia
-
Cel mai frumos dar de Nunta
Publicat in : Editoriale -
Inmormantarea amana Nunta ?
Publicat in : Viata liturgica -
Nunta - suprema intalnire
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.