Sărbătoarea Muncii este un bun prilej să medităm asupra rostului ei în viaţa noastră. Aparent, munca ne ajută să obţinem cele necesare vieţii. În realitate, ea are rostul divin de a ne desăvârşi. Aşadar, vorbim despre teologia şi ispitele muncii.
Ca şi alte lucruri din viaţa noastră, munca nu este un scop în sine, ci un mijloc. Şi, ca orice miljoc, poate fi întrebuinţat bine sau prost. Însă cel mai bun scop al muncii este desăvârşirea interioară. Pare că n-au legătură, dar... iată cum au.
Biblic vorbind, munca apare ca un fel de pedeapsă din partea lui Dumnezeu asupra omului, din cauza neascultării: „Blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi, şi tu cu iarba câmpului te vei hrăni. Întru sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!“ .
Cum însă Dumnezeu nu doreşte nimănui răul, nici nu aruncă blesteme asupra cuiva. Înseamnă că înţelesul acestei „pedepse“ este altul. Într-adevăr, ştim bine că atunci când cineva este mai slab, pentru a-l îmbunătăţi îi trebuie mai mult exerciţiu.
Aşa face şi Dumnezeu cu munca: a rânduit-o ca mijloc prin care omul să se auto-disciplineze. Pentru că n-a fost în stare să preţuiască ceea ce primea în dar, este pus să se ostenească pentru ele, în scopul înţelegerii valorii reale a darului. Exact cum fac şi părinţii responsabili: când văd că odraslele lor nu preţuiesc ce primesc „de-a gata”, înţelept este să-i lase să se chinuie să şi le procure singuri, pentru a-i responsabiliza.
Aşadar, responsabilizând, munca (fizică sau intelectuală) nu are doar un efect imediat, procurând bunuri sau resurse, ci ne oferă ceva mult mai important: disciplinarea sufletească. Iar prin ea, desăvârşirea.
Hristos însuşi adevereşte acest principiu când spune că “împărăţia cerurilor se ia prin asalt, iar cei ce dau asaltul o cuceresc.“, iar în altă parte zice “împărăţia lui Dumnezeu se va da neamului care-i va face roadele.“ Iată cum munca, înţeleasă ca principiu de exercitare a puterilor omului (sufleteşti şi trupeşti) ajunge să “înnobileze” pe om (expresia va fi furată de comunişti de la Biserică sub forma „munca înnobilează pe om”, dar cu înţeles social).
Înţelegând aceste, marii sfinţi ai Bisericii n-au fugit niciodată de muncă, căci doar lenea detestă munca. Dimpotrivă, şi-au asumat-o şi au făcut din ea principiu activ de slujire şi rugăciune, printr-o tehnică duhovnicească minunată: "ora et labora“ (roagă-te şi munceşte). Înţelegând că munca are rostul de a hrăni trupeşte, dar şi sufleteşte, ei şi-au dat seama că cea mai bună muncă este aceea care uneşte pe om cu Dumnezeu. Teologic vorbind, “pâinea“ pentru care omul se osteneşte nu este doar hrana cea trupească ci şi “pâinea care s-a pogorât din Cer“, numită şi în Tatăl nostru “pâinea cea spre fiinţă”, adică însuşi Hristos. Aşa că împleteau munca (cea fizica în special) cu rugăciunea. Mâinile lucrau, iar mintea se ruga. Fiecare gest al muncii (fie şi repetitiv) era însoţit de un gând de rugăciune.
Puteteţi şi dumneavoastră, dragă cititor, încerca această minunată lucrare a fiinţei noastre. Veţi vedea cum munca vă angrenează întreaga fiinţă, trup şi suflet. Timpul va trece altfel, idealurile vor fi mai aprofundate, lucrurile vor părea mai clare. Totul este să aveţi tăria de a rămâne rugăciunea lângă muncă, ceea ce nu înseamnă deloc că ar trebui să uităm sau să fim neatenţi la ceea ce muncim. Cu cât o mumncă pare mai rutinată, mai robitizată, cu atât ea va permite rugăciunii să se “lipească” mai uşor de noi. Dai din mînă, dar dai li din gând “Iisuse miluieşte-mă. Doamne ajută-mă. Tată, iartă-mă”.
Sigur, aceasta este un mod mistic de a înţelege munca. Dar folositor. Din păcate, munca poate fi privită şi nefolositor, ca o povară sau ca un mijloc sec de a-ţi trece timpul, pentru nişte foloase imediate şi limitate. Vorbim în continuare de ispitele muncii.
Munca - sclavagism
Mulţi văd azi în muncă un mijloc de sclavie, menit să robească chiar şi conştiinţe (munca folosită propagandistic). Ideea nu e nouă. Când evreii au cerut de la Faraonul Egiptului să le lase o zi pentru a se ruga, Faraonul le-a dublat norma de muncă. Gândea că, prin asta, îi va împovăra şi le va pieri cheful de cele sufleteşti.
Din păcate, scena se repetă şi azi. Fie că şefii impun subordonaţilor, fie că grijile vieţii te auto-determină să munceşti la foc continuu, se întâmplă că şi zilele de odihnă devin zile de muncă. Ceea ce poate fi periculos şi pentru trup (apare epuizarea), dar şi pentru suflet (apare apatia sau lipsa totală de spiritualitate). De aceea, Biserica nu recomandă munca în zilele de odihnă: pentru a te preocupa şi de suflet. Dar binecuvintează munca în zilele de odihnă, atunci când aceasta foloseşte desăvârşirii noastre. Deci munca nu se judecă după ziua în care o faci, ci după scopul pentru care o faci. De aceea se obişnuieşte a se spune că nu e bine să munceşti când este sărbătoare (bisericească sau legală).
Dar şi aici apare o perfidie: dacă nu muncim atunci... să ne distrăm. E un alt mod de a pierde timpul util sufletului. Idolatrizând distracţia, comitem greşeala de a amplifica plăcerea şi consumismul. Iar ambele distrug desăvîrşirea.
Din această pricină, nici comuniştii şi nici capitaliştii nu iubesc Biserica. Unii văd în ea o frână a a progresului societăţii prin muncă (în realitate prin sclavism), iar alţii văd în ea o frână a consumismului, care exploatează plăcerile şi bunul-plac al timpului liber. Exemplu: o fi 1 mai, dar cumpără-ţi timpul ăsta liber. Fă grătare, excursii, distracţii în cluburi, numai cumpără ceva...de ce să ai minivacanţă în care doar să îţi vezi de tine însuţi?
În realitate asta nu mai e libertate, ci o altă formă de sclavie, zis consumeristă, facilitată de tine însuţi. De altfel, veţi vedea că în aceste “minivacanţe“ doar unii “se distrează“ în timp ce alţii muncesc pe rupte, tocmai pentru “distracţia“ primilor sau pentru a obţine ceva din această "distracţie".
Dar nici primii (petrecăreţii) nu sunt mai fericiţi. Ei se aleg cu ceva efemer, după care, de a doua zi, viaţa le devine la fel de ternă şi de gri, fără nicio lumină interioară, fără nicio îmbunătăţire sufletească.
Capitalizarea şi instrumentalizarea muncii
Sf. Pavel a extrapolat valoarea muncii, spunând că „Cine nu munceşte, acela să nu mănânce”. Prin aceasta se stabilea un prim principiu de aplicare a muncii în societate: orice muncă trebuie cumva răsplătită. Din păcate, „cest principiu tinde să fie alterat astăzi, prin nedreptăţile care apar în câmpul muncii.
Capitalizarea este ispita patronilor, care tind mereu să folosească munca angajaţilor în scopul propriului profit, „uitând” să mai recompenseze munca la adevărata valoare.
Instrumentalizarea muncii înseamnă transformarea muncii şi a muncitorilor în simple instrumente aflate la dispoziţia patronilor. Fie că muncitorilor le sunt încrededinţate sarcini inadecvate, fie că aceştia sunt discriminaţi în raport cu alţi colegi, fie că nu le sunt respectate nişte drepturi în raport cu munca. În toate cazurile, munca şi muncitorii devin doar anexe ale patronatului, fenomen ce astăzi mai este numit “sclavie modernă“.
Idolatrizarea muncii
Fenomenul este specific omului modern debusolat, numit cu un termen modern “workahoolic”. Cel căzut în această capcană vede în muncă un scop în sine, nu menit să-i asigure desăvârşirea existenţei, ci însăşi existenţa. Pentru dependentul de muncă, cariera este similară cu viaţa însăşi. Relaţiile sociale, morala, educaţia, însăşi existenta, toate sunt reduse la un singur scop: carierismul. Nu mai muncim să trăim, ci trăim ca să muncim.
Workahoolic-ul devine sclavul propriei sale mentalităţi, care suferă ontologic de lipsa viziunii sufleteşti asupra vieţii. Totul devine bani sau contract. Şi nu doar în domeniul afacerilor. Infecţia “probabilităţilor“, “profitabilităţii“ şi a “indicatorilor“ se întinde până în viaţa personală, unde totul devine contract. Familia devine contract nupţial, relaţiile cu semenii devin contract social, până şi relaţia cu divinitatea devine contract utilitarist. Unii văd în religie o formă de contract cu divinitatea, în care dai ceva şi e musai să primeşti altceva, iar alţii văd în ea o simplă afacere de succes, în care pare că vinzi nişte baliverne unor creduli (motiv pentru care, ici colo, apar tot felul de “guru“ spirituali, dar cu nişte apucături însă profund lumeşti şi lipsite de scrupule). În fine, dezastrul ultim al acestei i,spite a muncii este ca, ostenindu-te la maxim toată viaţa, la sfârşit să obţii Marele Nimic, atât cel material (că oricum nu luam nimic cu noi), dar, milt mai grav, cel spiritual. Chinuindu-te să devii ceva/cineva, de fapt devii nimic tu însuţi. Este dezastrul umanităţii: întoarcerea în nimicul din care venim.
Am trecut acestea în revistă pentru că, dincolo însă de problemele sociale grave ce sunt generate de toate aceste “ispite“ ale muncii, mai gravă mi se pare distrugerea a însăşi fundamentului muncii.
Din mijloc de desăvârşire, ea tinde să devină mijloc de nimicire a omului.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
-
Lenea ca nepasare fata de mantuire
Publicat in : Religie -
Lenea este un mod de a te desfata prin nemunca
Publicat in : Religie -
Cum pot fi invinse lenea si plictiseala?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.