După ce l-a făcut, Dumnezeu a stat să se gândească și a zis: „nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 17). Atunci a făcut-o pe Eva, din coasta lui, după metoda pe care o cunoaștem, când Adam se afla încă în rai, înainte de păcat și de orice ruptură dintre omul abia creat și Creatorul său. Dumnezeu, când abia îl făcuse pe om, a hotărât să-i facă un ajutor pe măsură, adică primul gând pe care Dumnezeu l-a avut legat de om a fost ca el să formeze o comuniune cu alții.
Asta înseamnă că legătura dintre oameni este dată dintru începuturi, ne avem unii pe alții ca să ne fim de ajutor, și împreună să răzbim prin viața ce ne-a fost dată. Relația pe care un om o are cu un alt om nu știrbește, nu împietează legătura pe care e dator să o aibă cu Dumnezeu. Lumea ne-a fost dată ca să ne bucurăm și să trăim împreună în ea. Suntem chemați la comuniune, și de răspunsul pe care îl dăm acestei chemări depinde și fericirea noastră pământească dar și viața veșnică.
*
În lumea noastră, în care ne căutăm perechea ca să funcționăm ca un cuplu, singurătatea este un rău atât de cumplit, încât aproape orice mijloc de a o elimina este socotit ca bun. Oamenii de știință au făcut studii și au constatat că singurătatea este un factor care ridică nivelul de stress, scade rezistența sistemului imunitar, crește riscul demenței, al bolilor de inimă, dacă nu cumva e socotită ea însăși ca o boală. Locul din creier care este afectat de sentimentul de singurătate este același cu cel pentru durerea fizică. Ne naștem cu nevoia de a fi împreună cu alții, iar lipsa semnificativă a altor persoane în preajma mea poate avea efecte inclusiv la nivel fizic. Toate eforturile sunt permise pentru a fi în rândul lumii.
N-am putea exista dacă n-am fi rezultatul unei relații, fie ea extrem de scurtă, dintre un barbat și o femeie. Legătura dintre oameni dă naștere altor oameni, și încă nu avem o cale de a ne perpetua în alt chip. Astfel că dorința de a fi împreună cu alții este la fel de naturală ca respirația. Noi nu existăm decât dacă suntem într-o relație, fie de tip filial, fie conjugală, fie în numeroasele raporturi sociale în care intrăm de-a lungul vieții. Raporturile în care suntem angrenați definesc foarte bine cine suntem.
Din păcate, trăim într-o epocă în care psihologizăm excesiv relațiile în care suntem implicați, ca să mai putem înțelege adecvat ce se întâmplă cu noi. Obsedați de stările noastre, de stresul pe care ni-l provoacă singurătatea, nu putem să-i apreciem însemnătatea, mesajele pe care le-am primi atunci când contactele noastre cu alți oameni ar înceta. Preferăm să fim împreună cu alții cu toate că, din când în când, să nu ai pe nimeni în preajmă poate fi un excelent exercițiu de autocunoaștere.
Un copil mic nu ar putea supraviețui dacă ar fi lăsat singur, căci nu s-ar putea hrăni și apăra de pericole. Dar nici maturii nu se simt prea bine. După numeroase mărturii, în închisorile comuniste una din cele mai grele pedepse era izolatorul, acolo unde deținutul era complet singur, fără vreun contact cu alți oameni. Ei bine, după o experiență mai îndelungată de izolare, oamenii trebuiau să reînvețe să vorbească, să se readapteze pentru relațiile cu semenii. Iar rezultatul acestor experiențe e clar: izolarea dezumanizează, ne păstrăm calitățile umane numai întrucât ne păstrăm și legăturile cu oamenii.
Avem nevoie de o comunitate în sânul căreia să trăim, sau măcar de un simulacru al ei. În același timp însă, aflați în mijlocul oamenilor, simțim nevoia să luăm o distanță, să ne depărtăm de ei, să fim singuri, căci nevoile, egoismul și orgoliul meu se întâlnesc cu al semenului meu, de care nu mă leagă nimic în afara faptului că dau curs necesității de a trăi într-o comunitate.
*
Când spui „abis”, nu ai o reprezentare a abisului, chiar dacă o imagine vagă persistă cumva în minte. Putem folosi corect cuvântul „abis”, chiar dacă nu avem o experiență a abisului. La fel se întâmplă și cu singurătatea. Ni se pare că o trăim, dar nu știm, de fapt, ce e. Singurătatea adevărată există doar în iad, e una dintre pedepsele cumplite pe care le vom suferi cei ce vom ajunge acolo. N-am putea-o experimenta și să mai rămânem vii, oricum nu în felul în care eram până atunci.
Într-un sens, nu suntem niciodată singuri, pentru că mereu purtăm lumea cu noi, e o referință permanentă în gândurile noastre, eu-l însuși îl gândim în funcție de conceptele pe care lumea ni le oferă. În alt sens, suntem mereu singuri, pentru că doar Dumnezeu este unica prezență care ar putea umple singurătatea noastră. Toate celelate prezențe, în afara Lui, sunt numai părelnicii care doar se prefac că ne umplu nevoia de comuniune.
*
Nu ne place singurătatea pentru că nu rămânem, de fapt, singuri, ci trebuie să suportăm o persoană ternă, teribil de plictisitoare, fără ceva important de relalat, adică eul propriu. În lipsa contactelor cu lumea, suntem populați de fantasmele minții noastre, croite după faptele și după patimile proprii. Iar după ce și aceste fantasme se epuizează, ne rămâne un gol pe care nu mai știm cu ce să-l mai umplem. De aceea marii singuratici sunt mereu foarte aproape de sinucidere, pentru că ei sunt gata să suprime o ființă care de-abia dovedește că mai există, și nu aduce vreun argument sustenabil că ar merita să mai persiste și în continuare. În izolarea impusă sau auto-impusă, când lipsesc contactele cu semenii, nu ni se relevă, așa cum am fi tentați să credem, un iluzoriu eu autentic, ci o persoană extrem de modestă, care datorează cam tot ce știe, își imaginează, își dorește chiar, de la ceea ce primește din afară. Trăim în izolare cu amintirea lumii pe care am cunoscut-o, cu dorul după ea, cu dorința reîntoarcerii. E-adevărat (dar de importanță secundară) însă și că, odată aflați în lume, cu tot cortegiul ei de netrebnicii și de nimicuri, putem începe să regretăm izolarea anterioară. Însă dacă am fi puși să alegem între izolare și comunitate, imensa majoritate dintre noi am alege traiul împreună.
De aceea suntem mereu gata să ne umplem viața cu diverse activități, ca de pildă cititul unei cărți (un obicei devenit din ce în ce mai rar), radio, televizor, internet, orice numai să existe un zgomot ca să nu rămânem singuri cu gândurile noastre. Constatăm că existăm numai în măsura în care reacționăm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nu numai că luăm act de ceea ce se întâmplă, dar ne și poziționăm cumva. Și ar trebui să fim un pic mai circumspecți cu preocupările noastre, cu pasiunile cărora le dăm curs, să nu ne încredem total în ele, să nu ne lăsăm furați de ele, să ne dăm seama că sunt și fugă de singurătate, și refuz subtil de a rămâne cu tine însuți, și modalitatea de a umple un timp, al vieții proprii, cu care nu prea știm ce să facem.
Pe de altă parte însă singurătatea, chiar impusă de alții, are și câteva beneficii, pe care adesea le ignorăm. Te obligă să fii separat de turmă, să-ți pui mai multe întrebări ca ea, să te îndoiești mai mult și, până la urmă, să înțelegi mai mult. În singurătate ești constrâns să te confrunți cu propriul sine, entitate pe care, în mod normal, ești obișnuit să o ignori. Rezultă ceva ca un sentiment pe care nu poți neapărat să îl așezi într-un discurs, și care îți indică o depărtare de pasiunile care ne însuflețesc pe toți, o altă așezare a priorităților, o altă privire asupra limitelor umanului. Ești diferit de ceilalți, și prețul plătit pentru această suferință este că înțelegi mai bine realitatea lumii tale proprii. Odată desprins de pasiunile comune, realizezi că aproape tot ce facem este „vânare de vânt”, că viața în comun înseamnă prea multă atenție acordată neesențialului, că mai mult așteptăm să treacă timpul decât să facem ceva util cu el. Izolarea te obligă la profunzime, fără ca asta să însemne că ai ajuns să fii superior semenilor tăi.
*
Pentru că singurătatea e rea, ni se propun diverse antidoturi, cum să ne găsim prieteni sau partenerul de viață, la ce să fim atenți, ce să schimbăm în felul nostru de a fi ca să fim înconjurați de alți oameni. Nu știu cât sunt de bune astfel de sfaturi, dar sunt convins că sunt urmate de foarte multe persoane. Luăm singurătatea ca o problemă de rezolvat, îi stabilim cauzele și încercăm să vedem care sunt remediile. Le urmăm pe acestea și căutăm să ne punem viața în ordine.
Ne imaginăm cauza singurătății în diverse locuri: ea ar ține de factori genetici, de conjuncturi, cum ar fi schimbarea domiciliului, a locului de muncă, decesul cuiva drag. Toate astea însă, nu explică fondul problemei. Chiar dacă nu pare evident la prima vedere, opusul omului singuratic nu este persoana cu mulți prieteni, ci omul smerit.
Singurătatea este nu atât o stare de fapt- unii pot fi mulțumiți să nu aibă pe nimeni prin preajma lor- cât un sentiment de a nu putea comunica, de a nu simți pe ceilalți aproape de tine sau pe tine aproape de ei. Singurătatea este, de fapt, expulzare din mijlocul semenilor, nepăsare cruntă pe care ei o afișează fără jenă, excludere din comunitate, situația tragică în care poți avea raporturi cordiale cu o mulțime de semeni ai tăi, dar nimănui nu-i pasă ce simți sau dacă mai trăiești. Acum devine foarte ușor de înțeles cum de te simți singur în mijlocul unei mari mulțimi de oameni. Ba devine greu explicabil cum de te-ai putea simți solidar cu ei, în afara unor episoade trecătoare de contagiune.
*
Suntem chemați la comuniune încă de când ne-a făcut Dumnezeu, dar starea noastră de zi cu zi este de indivizi singuri, aflați în raporturi superficale cu alți indivizi singuri, chiar dacă acele raporturi ar fi numite prietenie sau căsătorie. Atunci când ne simțim singuri, trăim lipsa de comuniune și neputința de a mai ajunge la ea.
Ne învârtim în jurul singurătății și nu-i dăm de capăt pentru că gândim exclusiv în mod laic. În mod real, ceea ce însingurează este păcatul, el ne desparte de oameni, pentru că lui i se alătură egoismul, orgoliul, tratarea lucrurilor și a oamenilor după bunul meu plac. De aceea reintrarea în comuniune presupune același drum cu asceza care ne eliberează de păcat.
Mersul către lume, către comuniunea cu ea pleacă de la constatarea singurătății mele. Ridic un val de pe toate acțiunile mele, și văd că tot ceea ce făceam era ca să umplu un gol. Pasiunile care mă puneau în mișcare, chiar și acțiunile rutinere, erau doar o ascundere a golului din mine. Mă golesc de lume ca poftă, ca dorință de plăcere sau de dominare, ca să pot să mă umplu de ea ca regăsire a semenilor și a lui Dumnezeu. Dar până la regăsirea acestei comuniuni, e cale lungă de parcurs.
Atitudinea mea nu e de a veni în întâmpinarea nevoilor aproapelui, ci de a urmări satisfacerea trebuințelor mele prin intermediul lui. Indiferent că treaba îmi reușește sau nu, mă voi simți singur, căci nu voi avea semeni alături, ci doar stăpâni sau sclavi. Cu ei poți avea cel mult o relație funcțională, nicidecum una umană. Restaurarea stării în care nu sunt singur nu ține de acțiuni de genul întâlniri cu prietenii, socializare, mers în excursii, petrecut timp în comun, ci de o revalorificare a omului ca semen al meu, adică cel care îmi seamănă, este asemenea mie, are aceeași valoare existențială. Nu mi-e superior sau inferior, ci pur și simplu este. Atunci prezența fizică a altor oameni nu mai este importantă ca să nu mă simt singur. Pot fi în comuniune și retras în vârful muntelui.
Oamenii cei mai implicați în lume devin atunci călugării care, depunând voturile monahale, al sărăciei, al castității și al ascultării, se desprind de patimi, nu mai vor să fie stăpânii cuiva, nu mai sunt stăpâniți de cineva, ci au toată disponibilitatea de a intra în comuniune. Episoadele de izolare ale anahoreților nu sunt retrageri din lume, ci căutare a divinului, alimentare a iubirii care mă îndreaptă tot către oameni, ca semeni ai mei, chiar fără prezența fizică împreună cu ei.
*
O ipostază a singurătății este bolnavul de la scăldătoarea Vitezda. „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa”(Ioan 5, 7). Fiecare ocupat de bolile sale, căci erau acolo orbi, șchiopi, paralitici, căuta să ajungă la apă ca să se vindece. E un egoism pe care îl crează nevoia, penuria, boala. Vindecările erau limitate. Din când în când un înger al domnului tulbura apa. Există gentilețe- îi dau locul unuia mai bolnav ca mine, sau o ordine a chemării- vreun criteriu care să ordoneze vindecările? Nimic din toate astea. Cine să vină mai întâi? Orice bolnav căuta să se ducă pe sine, să se facă sănătos în dauna celorlalți, care nu erau la fel de sprinteni, care nu reușeau să prindă momentul potrivit. E o luptă animalică pentru supraviețuire, valabilă și atunci, ca și acum.
Doar Hristos ne poate smulge acestui determinism. Sunt bolnav în două moduri: de bolile de care sufăr, dar și de egoismul care vrea vindecarea mea înaintea și chiar în dauna celorlalți. Nu pot prin propriile puteri, dar sunt singur, nici nu mă ajută nimeni să pot. Nu e însă totul pierdut. Singurătatea e locul care-l lasă pe Dumnezeu să intre în viața mea. De-abia când nu mai ai pe nimeni alături, poți să-l ai pe Dumnezeu. Dacă nu ai om, atunci îl ai pe Dumnezeu. Te simți singur, nimeni nu-ți vine în ajutor, nimănui nu-i pasă de tine, fiecare își vede de ale sale, nu ai nădejde, nu ești mângâiat de nimeni. Oamenii sunt laolaltă, împrejurul scăldătorii, dar fiecare cu scopul său propriu. Din acest impas al comuniunii, din concurența care nu lasă loc milei și înțelegerii reciproce, nu te poate scoate decât Dumnezeu. Să reținem că ori de câte ori ne simțim singuri, neajutorați, că nimănui nu-i pasă de nevoile noastre, să știm că există un Dumnezeu care e gata să ne sară în ajutor, și a cărui milostivire ne va ajunge cândva.
Paraliticul acela era bolnav de treizecișiopt de ani. Boala lui era cauzată de păcat, a fost vindecat de Dumnezeu, dar condiția menținerii sănătății era să nu mai păcătuiască. Hristos îi spune : „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.”(Ioan 5, 14) Păcatul ne face bolnavi, dar ne și însingurează. Virtutea însă ne împacă cu propriul suflet, cu semenii și cu Dumnezeu.
Demonizații din ținutul Gadarenilor erau cumpliți la vedere. „Şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre.” (Marcu 5, 5) Ei părăsesc comunitatea, trăiesc în locuri pustii, se izolează de ceilalți oameni, puteau face rău comunității, prin stricăciunile pe care le provocau, dar mai ales își făceau rău lor înșile, căci asta înseamnă că se tăiau cu pietre. Diavolul este cel care ne izolează, ne desparte de semeni, ne face să urâm și ne inspiră toate acțiunile criminale. Adeseori el nu determină acțiuni atât de violente precum cele descrise aici, însă provoacă același fel de pagube.
Ni se pare că suntem la adăpost de asemenea stări. Putem rămâne în mijlocul lumii, să zâmbim din când în când, să păstrăm aparența calmității, a normalității, dar să fim posedați de diavol și să încercăm aceleași sentimente de ură față de semeni, de îndârjire împotriva lor, de izolare. Sunt sentimente mult prea comune nouă celor de azi ca să nu ne pună pe gânduri. Tot ce este împotriva semenilor vine de la cel rău. Avem nevoie de o exorcizare, iar dacă posedarea demonică nu e violentă, nu e nevoie nici de spectacolul oferit uneori de slujbele de scoatere a demonilor. Dar să știm că în ura și în izolarea noastră față de aproapele facem pe placul celui rău.
*
Ne plângem de singărătățile noastre atât de relative. Suntem gata la multe compromisuri ca să putem fi împreună cu alții. Ne vedem mereu neînțeleși, punem starea noastră pe seama răutății altora. Uităm că cel mai singur dintre toți a fost Hristos. Mai întâi în grădina Ghetsimani când, prevăzându-și sfârșitul pe cruce, i-a luat cu El pe Petru, pe Ioan și pe Iacov „Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26, 38) și s-a rugat cu sudori de sânge (Luca 22, 44), apoi s-a întors la ucenici „Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind” (Matei 26, 40) În durerea prevestitoare a morții Dumnezeu a rămas singur. Apoi pe Golgota, toți ucenicii au fugit înspăimântați, și avem aici strigătul cel mai teribil care s-a auzit vreodată: „Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). E singurătatea absolută a omului-Dumnezeu față de care nimeni și niciodată nu poate spune că a fost mai singur. Hristos pe cruce, părăsit de toți, e antidotul oricărei singurătăți pe care o putem invoca. De acum încolo, purtând în minte scena crucii, niciodată nu mai putem să fim singuri, câtă vreme ne încredem în Dumnezeul care ne-a mântuit pe noi. Crucea aceea era atât de grea, de Mântuitorul se prăbușea cu ea în brațe, căci pe drumul Golgotei El purta toate singurătățile noastre, toată excluziunea, toată batjocura pe care am putea-o primi vreodată.
Singurătatea poate încă să existe, pentru că Dumnezeu ne dă un model, nu ne obligă să urmăm o cale. Dar atunci când vine de la lume către mine, am șansa să o răscumpăr prin apelul la Dumnezeu, care a fost mai singur decât mine. Dar dacă vine de la mine către lume, ca însingurarea a mea într-o lume în care, pentru că sunt robit de patimi, nu pot să am pe nimeni aproape, atunci mă duce direct în iad. Singurătatea este o boală cumplită, care distruge sufletul, ba chiar și trupul. Una dintre pedepsele iadului va fi aceea de a fi singuri, de a nu putea vedea fața vreunui semen al nostru. Dacă n-am realizat capacitatea de a comunica, de a ne împărtăși unii de la alții, comuniunea la care suntem chemați în lumea de aici, nu avem cum să o obținem în lumea de apoi.
Ca să ne opunem singurătății avem de făcut un singur lucru, să trăim în mijlocul Bisericii, să ne împărtășim de viața pe care ea o aduce fiecăruia dintre noi. Aceasta nu depinde de felul psihic în care este fiecare, mai retras, mai vorbăreț, mai prietenos. Implicarea în Biserică nu modifică aceste caracteristici temperamentale, dar le poate transfigura. Indiferent de modul subiectiv în care sunt eu, îmi regăsesc locul înăuntrul Bisericii. „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20) Nu pot fi niciodată singur atunci când îl caut pe Dumnezeu.
Paul Curca
Paul Curca
-
Singuratate si iubire
Publicat in : Editoriale -
Prietenie si singuratate
Publicat in : Religie -
Singuratate si milostenie
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.