Monahul primeste vesmintele vocatiei lui. Ar­hiereul, preotul, diaconul, primesc si ei vesmintele harului si slujirii de care s-au invrednicit prin hiro­tonie. La Cincizecime, Sfintii Apostoli s-au imbracat cu putere de Sus (Luca 24, 29). Totul purcede insa de la Botez, de la "nasterea cea din apa si din duh". Atunci s-a rostit: "Da-mi mie haina luminoasa, Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina, mult mi­lostive Hristoase, Dumnezeul nostru."

Tunderea si schimbarea imbracamintii, precum si ritualul mo­nastic, sunt in legatura organica, reprezentand o activare intensiva a darului baptismal, pentru care calugaria a fost numita uneori "al doilea botez". Cel dintai care a exprimat opinia aceasta este Sfantul Dionisie Areopagitul, in "Ierarhia biserceasca".

De aceea si prima haina este o camasa alba, asa cum este cea de la Botez. Este "haina veseliei", re­flex al "luminii de pe Tabor", menite a stinge triste­tea mohorata a patimilor. Se da apoi Crucea pe care o va purta cu constiin­ta permanentei jertfiri de sine; a unei "mortificari de viata facatoare" si ca "arma impotriva diavolului".

Urmeaza Paramanul, o panza neagra dreptun­ghiulara (30 x 20 cm.), cu o cruce si cu celelalte in­strumente ale rastignirii Domnului in mijloc, inca­drate de doi serafimi. Pe margine, de jur imprejur, este scris: "Luati jugul Meu ca este bun si sarcina Mea usoara". Primindu-l, monahul este instiintat: "Fratele nostru.. primeste paramanul spre logodi­rea marelui si ingerescului chip"; il va purta legat de spate. Apoi, Dulama (anteriul), haina a pocaintei, care este semnificata prin culoarea ei neagra.

Braul, amintind si de luptatorii din arena, care, printr-o asemenea cingatoare, isi concentrau pute­rile. Monahul isi incinge mijlocul cu "puterea ade­varului", spre mortificarea trupului si innoirea du­hului. Sandalele, incaltaminte usoara, spre a alerga fara greutate, vestind Evanghelia pacii. intreaga viata a calugarului este o "alergare" spre acest tel al pacii, al isihiei, al nepatimirii inimii. Al "nepatimirii fata de tot si al compatimirii cu tot ce co-exista", pre­cum invata Sfintii Parinti.

Rasa, care este haina cuviosilor, aparatoarea de ganduri rele, "platosa a dreptatii". Culionul (potcapul), cuvant care vine de la "coif", menit sa apere capul de sagetile "vrajmasului", in­deosebi al deznadejdii.

Mantia, un vesmant plisat, ca o imbracaminte de raze, semnificand razele luminii dumnezeiesti necreate, care au stralucit peste Sfintii Apostoli la Tabor. E imbracaminte a nestricaciunii, a sfinteniei, si totodata semnul acoperamantului parintesc pen­tru noii fii duhovnicesti, pe care staretul sau duhov­nicul ii ia sub aceasta mantie la intrarea in cinul monahal. Camilafca, un val subtire care acopera culionul si coboara usor peste umeri. E simbol al mintii care, purificata prin har, devine stravezie, diafana, lumi­na inaltatoare, "minte a lui Hristos" (I Cor. 2, 16).

Metaniile, numite in "Randuieli", potrivit Sfan­tului Apostol Pavel, "sabia Duhului, care este cu­vantul lui Dumnezeu" (Efes. 6, 17). Acest lantisor de bobite leaga inima de Dumnezeu prin cuvintele rugaciunii. Ele tin sufletul in stare de veghe, che­mandu-1 indeosebi la rugaciunea numita si a ini­mii. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Prin numele Dom­nului, purtand prezenta Lui, sufletul care se roaga staruitor intra in aceasta prezenta. Un poet al nos­tru. Vasile Voiculescu (11963), lucrator al rugaciunii lui Iisus, vorbeste astfel, ca din partea Domnului:

"Oricand gandesti la Mine cu iubire,
E-o clipa din a doua Mea venire."

Crucea de mana aminteste iarasi despre "lepa­darea de sine", prin purtarea si puterea crucii. Dar, odata cu ea, primeste si Faclia, cu rostirea cuvin­telor: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oa­menilor." Si crucea, si faclia semnifica jertfa; caci faclia nu poate lumina decat mistuindu-se. Iar aman­doua aduna in una Vinerea Patimilor cu Duminica invierii, spatiu duhovnicesc in care se lucreaza si se implineste viata ascetului.

Ritualul se incheie cu o rugaciune in acest duh: "Doamne, Dumnezeul nostru, du inauntru pe ro­bul Tau.. in curtea Ta cea duhovniceasca, si-l nu­mara pe dansul in curtea Ta cea cuvantatoare, cu ceata cuvantatorilor ele Dumnezeu". Si, binecuvantandu-l, ieromonahul il randuieste intr-o strana, ii da un loc impreuna cu cei ce cauta a fi printre "bi­necuvantatii Parintelui ceresc".

Urmeaza cursul Sfintei Liturghii. La citirea Apos­tolului se adauga si pericopa potrivita acestui eve­niment, amintind de imbracamintea crestinului cu "platosa dreptatii, pavaza credintei" (Ef. 6, 14 si 16). Sfanta Evanghelie are acum in centrul ei "crucea si jugul lui Hristos" (Matei 10, 37-38; 11, 23-30). Iar in ectenii. Biserica se roaga pentru noul monah, "sa se lepede" de "omul cel vechi" si "sa se imbrace" in "omul cel nou", zidit dupa chipul lui Dumnezeu. La vremea cuvenita, pregatita anume, monahul cel nou se impartaseste cu dumnezeiescul Trup si San­ge al Mantuitorului.

In timpul rugaciunii amvonului i se da lui, celui nou venit printre monahi, o Sfanta Evanghelie, pe care el o tine in mana, impreuna cu crucea. Si, mer­gand fratii pe rand, dupa ce se miruiesc si iau anafora, vin la el, saruta Sfanta Evanghelie si crucea si, intrebandu-l care ii este numele, el spune noul sau nume. Iar ei zic: "Sa te mantuiesti in Domnul, frate, mgandu-te si pentru mine!" Numele cel nou "il trece in noua identitate, intr-o lume in care va fi altul, in care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, in care e chemat altfel". Iesind cu crucea si luma­narea aprinsa, stie ca paseste pe cararea "veacului celui nou", in lumina "celei de a opta zile".

In loc de concluzii, care este mesajul actual al monahismului? Imbratisarea voturilor monahale dezvaluie o vocatie particulara, de exceptie. Aceas­ta nu cultiva insa in nici un chip individualismul, care ar fi tocmai opusul acestei chemari; suportul n-ar mai fi harul, ci mandria luciferica. Vocatia mo­nahala reprezinta un dar al Duhului Sfant. Precum spune P. F. Patriarh Teoctist: "Idealul vietii noastre este inaltimea muntelui stralucitor al desavarsirii, care este Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Una din caile ce duc la El este cea monahala, care nu-i fara primejdii, mai ales pornind pe ea fara indru­mare, clar care isi are frumusetile ei nebanuite pen­tru cel ce merge pe ea cu toata hotararea si stator­nicia."

Esential, pentru monah, este sa devina o consti­inta a sensului Bisericii, "sacrament al imparatiei lui Dumnezeu", pe o cale proprie, dar care, precum s-a spus, nu-l separa de oameni. Despartit, intr-un anume fel, ele toti, el se uneste in Duhul cu toti. Pe piscurile vietii duhovnicesti, privirea este tot mai cuprinzatoare. Aceasta o dovedeste rugaciunea cea mai inalta a teologiei. Cand la rugaciune se uneste mintea cu inima - spune un imbunatatit monah al nostru -, atunci, cu darul lui Dumnezeu, s-a facut zamislirea rugaciunii celei duhovnicesti, adica am ajuns la cea mai inalta treapta, numita rugaciunea inimii. Iar semnele ca am ajuns la cea mai inalta treapta sunt: o caldura harica puternica in partea inimii, un permanent dor si ravna pentru Dumne­zeu, o nespusa dragoste pentru oameni si pentru toata zidirea, o bucurie duhovniceasca negraita, pli­na ele smerenie si netemere de moarte".

Rugaciunea surpa orice zid al separarii, cuprin­zand totul in iubire. Talcuind iubirea, un monah, intrebat in ce chip s-ar manifesta criza umana cea mai grava, criza apocaliptica, a raspuns: "Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin".

Monahul, un om unificat interior si exterior, dez­valuie lumii experienta vietii duhovnicesti. El este un martor al Crucii si invierii, urmand lui Hristos si murind pentru lume, spre a invia in viata vesnica (Sfantul Varsanufie). De aceea, gandirea teologica a mo­nahilor nu este abstracta, scolastica, ci o teologie a experientei o marturie a intalnirii cu Dumnezeu. El "leapada cele coruptibile, pentru a le afla si a se imbraca in cele incoruptibile".

Monahii inteleg pro­fund sinergia intre Revelatie, istorie si sensul istoriei care, cu toate sinuozitatile ei, trebuie sa fie in convergenta cu teluJ ultim: imparatia lui Dumne­zeu, a binelui, a adevarului, a sfinteniei, a frumu­setii depline. Teologi ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Gura de Aur, Fericitul Ieronim. Fericitul Augustin, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul. Grigorie Palama au fost monahi si teologi, in acest sens.

Monahii imbunatatiti, intemeiati adanc in ade­varul etern, cu o neclintita certitudine ontologica, purtand viu in duhul lor icoana lui Iisus Hristos, Modelul absolut si unic, sunt o permanenta bine­cuvantare, intalnindu-i - sunt si astazi asemenea exemplare - simti, recunosti, prin si impreuna cu ei,- ca in Hristos "stii de uncie vii si incotro mergi" {Ioan 8, 14). Ei impartasesc oricui sensul vietii, echilibrul stabil si dinamic al puterilor sufletesti. Primesc de la ei foita, lumina binefacatoare, rege­neratoare, mai ales acele suflete care cauta sprijin: suflete fragile, slabite, "lipsite de nadejde si fara Dum­nezeu in lume" (Ef. 2, 12). Ei le ajuta sa-si refaca unitatea, armonia puterilor launtrice, le dau pace interioara, speranta, incredere si dragoste, virtuti care stau la baza unei vieti sfinte, ziditoare, dupa chipul lui Dumnezeu-Ziditorul, Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant.

Parintele Constantin Galeriu

• Sensul vietii monahale - Parintele Galeriu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Imbracamintea monahala, chipul omului nou nascut
  Publicat in : Editoriale
• Paramanul, schima mica
  Publicat in : Vesminte

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: