Biserica prescrie liturghisitorilor vesminte speciale in timpul oficiului. Paganismul si mozaismul folo­seau anumite costume sacerdotale, in cultul lor. S-ar putea spune deci ca primii crestini au venit in Biserica cu o anumita traditie in aceasta privinta. In Vechiul Testament, vesmintele sacerdotale apar chiar ca o institutie divina, determinata in amanuntele ei prin poruncile primite de Moise de la Dumnezeu.

Desi nu se pot nega oarecare analogii si influente ale Vechiului Testament in formarea vesmintelor liturgice ale Bisericii crestine, totusi acestea din urma nu-si urca originea la imbracamintea lui Aaron si a fiilor lui Si, de asemenea, nici la vreo randuiala apostolica in aceasta privinta, cum s-a crezut uneori.

Lipsa de date in scrierile primelor veacuri crestine, referitoare la costumul sacerdotal, face ca istoria lui sa fie obscura in inceputurile ei, lasand loc numai la deductii si ipoteze, pe baza informatiilor ce se intalnesc incepand din veacul al IV-lea. Dupa cele mai autorizate, este de admis in general ca, pana ce serviciul divin crestin a capatat o nota distincta si o existenta independenta de cultul Templului si al sinagogii, preotii savarseau Sfanta Euharistie prin case, imbracati in costume la fel cu cele ale celorlalti credinciosi, situatie care, fara indoiala, va fi continuat inca multa vreme.

De imbracamintea de toate zilele, vesmintele folosite la serviciul divin au inceput sa se deosebeasca curand numai prin calitatea si prin culoarea lor alba. Pentru veacul al III-lea si al IV-lea cel putin, acest fapt este confirmat de canoanele lui Ipolit, care prescriau ca "de fie­care data cand episcopul are sa savarseasca Liturghia, diaconii si preotii sa mearga impreuna cu el, imbracati in haine albe, mai frumoase decat ale celorlalti credinciosi si cat se poate de curate... Lectorii insisi sa aiba haine de sarbatoare". Indicarea unei culori speciale pentru vesmintele sacerdotale ne lasa sa deducem ca, chiar in cele mai vechi timpuri, acestea erau folosite exclusiv in cult, iar nu si in viata profana.

Pe baza comparatiilor, s-a ajuns la concluzia ca vesmintele sa­cerdotale crestine, in forma pe care si-au luat-o in urma transforma­rilor in cursul vremii, nu sunt decat o derivatie si stilizare a costumului civil din tinuta de oras, prescrisa in mediul greco-roman, prin veacurile al IV - al V-lea, persoanelor oficiale. Piesele principale ale acestui costum le constituiau tunica si paenula. Aceste doua vesminte faceau inca parte din costumul purtat prin veacul al VI-lea de persoanele cu vaza si este de admis ca si clericii de toate treptele se imbracau la fel.

Tunica cadea pana la picioare, motiv pentru care capatase la greci numele de poderes. Peste tunica se purta un vesmant de culoare inchisa, numit de ro­mani  paenula,   iar   de greci   felon, adica o haina ce acopera peste tot. Era o haina foarte larga si fara maneci, un fel de manta sau pelerina nedesfacuta in fata, ci avand numai o deschizatura asezata in mijloc, prin care se introducea capul, ea acoperind corpul ca o pelerina pana la genunchi si deci mai jos decat mainile. Pentru a se putea servi de maini, cel ce o purta trebuia sa-i marginile pe brate. Primitiv, felonul era o haina intrebuintata universal, s-ar putea spune, mai ales in calatorii, ca aparare impotriva vremii urate. Acesta era vesmanrtul pe care il lasase Sfantul Apostol Pavel la Carp, in Troa si pe care cerea sa i-1 aduca Timotei (II Tim. 4, 13). Spre finele veacului al IV-lea, felonul a devenit haina zilnica a senatorilor, deci a societatii bune.

Atentia asupra rangului persoanelor oficiale era atrasa prin pur­tarea unui fel de esarfe lungi, numita pallium. De fapt, acesta nu era un vesmant, ci o insigna in culori vii, asezata vizibil peste paenula ori chiar peste tunica. Precum se vede pe unele monumente reprezentand pe con­suli in imprejurari solemne, un capat al acestei esarfe atarna in fata, de la umarul stang pana aproape de picioare, iar celalalt capat venea prin spate pe sub bratul drept, ajungand in diagonala peste piept pana la umarul stang si, intorcandu-se pe dupa gat, era trecut din nou pe sub bratul drept, ajungandu-i capatul in mana stanga.

Prin adaptari si transformari in spiritul si dupa cerintele cultului crestin, aplicate acestor vesminte si insigne, unora mai mult, altora mai putin, Biserica a ajuns sa realizeze, in cursul timpului, tipul special al vesmintelor sale liturgice, inspirandu-se cate o data si din formele costu­mului sacerdotal din Vechiul Testament.

In Biserica Rasariteana, instituirea unor vesminte liturgice a avut loc cu mult mai inainte decat in Apus. Izolat, numele lor apare intam­plator in scrierile bisericesti, incepand, precum vom vedea, inca din veacul al IV-lea. Principalele vesminte ale costumului sacerdotal se ga­sesc enumerate laolalta pentru prima data in comentariul liturgic atri­buit Sfantului Gherman, arhiepiscopul Constantinopolului (+ 733).

Destinatia liturgica a ve­chilor vesminte primite de Biserica din uzul vietii civile si imprimarea unui caracter sacru se va fi realizat, desigur, in primul rand prin mar­carea lor cu semnul crucii aplicat in broderie, cum a ramas obiceiul pana astazi. Pe de alta parte, ele erau sustrase domeniului pro­fan prin rugaciuni speciale de binecuvantare, mai inainte de a fi puse in serviciul cultului divin, practica ce se constata generala in veacul al IX-lea.

• Vesmintele diaconului
  Publicat in : Vesminte
• Vesmintele liturgice
  Publicat in : Liturgica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: