Date despre sarbatori

 

1. Etimologia - Cuvantul sarbatoare  este de origine latina (servatoria, de la servo - are, a pastra, a conserva, a respecta).

 

2. Vechimea si universalitatea sarbatorilor

Evreii aveau in afara de sabatul sau sarbatoarea saptamanala, sarbatori anu­ale, ca cea a Pastilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a impacarii sau Curatirii, Purim, etc.; toate aminteau de fapte importante din is­toria lor religioasa si politica.

 

Imperiul roman, in cadrul caruia s-a nascut crestinismul, avea sar­batorile sale (feriae), adica zile anume consacrate cultului public al zeilor si deosebite de cele comune, prin intreruperea sau suspendarea activitatii obisnuite, prin frecventarea altarelor si a templelor zeilor si prin indepli­nirea ceremoniilor rituale indatinate etc.

 

3. Instituirea sarbatorilor crestine

La inceput, crestinii recrutati dintre iudei, care alcatuiau numarul cel mai insemnat al pri­mei comunitati din Ierusalim, continua sa respecte sarbatorile iudaice, cu care fusesera obisnuiti, asa cum faceau si Sfintii Apostoli (vezi, de ex., Fapte II, 1 ; XX, 16 s.a.). De aceea, cele mai vechi sarbatori crestine apar ca prelungiri (intr-un nou spirit) ale celor mai mari sarbatori iudaice, pe langa care ele se juxtapun la inceput, cu care coexista o buna bucata de vreme si pe care apoi le inlocuiesc definitiv. Acestea sunt : duminica (in locul sabatului iudaic), Pastile si Rusaliile (in locul celor doua mari sar­batori iudaice corespunzatoare, din lunile intai si a treia ale calenda­rului evreiesc : Pasha si Cincizecimea). De fapt, cele doua din urma nu sunt in calendarul crestin decat cele mai importante duminici din cursul anului. Aceste trei sarbatori sunt singurele sarbatori crestine cu caracter general din primele trei secole. Abia in cursul secolului III apare spora­dic, dupa opinia majoritatii istoricilor, cel de al treilea praznic impara­tesc, adica sarbatoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sarbatoare comuna a nasterii sau intruparii Domnului si in acelasi timp a botezului Sau. 

 

Dar inca din sec. II calendarul crestin incepe sa se imbogateasca printr-o noua serie de sarbatori, prilejuite de persecutiile religioase : cele ale sfintilor martiri si marturisitori, la care se adauga zilele de inmormantare ale episcopilor. Cu caracter local la inceput, acestea sunt si cele dintai sarbatori de origine pur crestina ; una dintre cele mai vechi, mentionate in docu­mente, este de ex., cea a Sfantului Policarp, episcopul Smirnei, inaugurata indata dupa moartea lui.  Incetarea persecutiilor, favorizand libera dezvoltare a cultului crestin in general, a inlesnit si aparitia unor noi sarbatori, care se in­multesc treptat din sec. IV inainte, incepand cu cele ale Mantuitorului si ale Sfintei Cruci, aproape toate de origine palestiniana. De pe la sfarsitul secolului IV inainte, apar in documente si cele mai vechi sarbatori ale Maicii Domnului (Bunavestire si Adormirea), ale Sfintilor ingeri (aces­tea insa mentionate sporadic mult mai devreme), ale Sfintilor mai im­portanti din Vechiul si din Noul Testament, precum si ale unor eveni­mente mai importante din istoria Bisericii. Secolul urmator a adus mai ales inmultirea sarbatorilor Maicii Domnului (in Rasarit, Nasterea si In­trarea in biserica) si ale sfintilor pustnici, calugari si asceti din secolele IV-V.

 

Cu exceptia celor trei mari sarbatori crestine din epoca apostolica (duminica, Pastile si Cincizecimea), toate celelalte sarbatori au avut la inceput caracter local. Multe din ele au fost la origine aniversari anuale ale zilei sfintirii (inaugurarii sau tirnosirii) unor biserici inchinate sfin­tilor sau evenimentelor respective, cum este cazul cu sarbatoarea orto­doxa a inaltarii Sfintei Cruci de la 14 septembrie, sau cu sarbatorile Sfin­tilor ingeri. Secolul IV a adus generalizarea, in toata lumea crestina sau in cele mai multe din Bisericile locale, a unor sarbatori cu caracter local pina aici.

 

Prin sec. VI, calendarul crestin este aproape definitiv for­mat, in ceea ce priveste sarbatorile mari de peste an, care pana in aceasta vreme apar aproape toate si sunt sarbatorite pretutindeni. N-a fost adoptata in crestinism nici o sarbatoare pagana, chiar daca se constata unele coincidente de date, intamplatoare sau intentionate, intre unele sarbatori crestine cu date fixe si cele pagane, pe care acestea le-au inlocuit (ca in cazul sarbatorii Craciunului, al Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul s.a.). Reminiscente pagane supravietuiesc doar in folclor, adica in datinile, credintele si riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sarbatori pagane cu caracter naturist, inlocuite de cele crestine (Craciunul, 1 ianuarie, 24 iunie, Rusaliile).

 

Dintre marile centre ale crestinatatii antice rolul principal in forma­rea sarbatorilor calendarului crestin l-a avut in Rasarit la inceput Ieru­salimul si apoi Constantinopolul (Bizantul), iar in Apus, Roma.

 

• Obiceiuri de Florii
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Cele mai vechi liste de sarbatori
  Publicat in : Sarbatorile
• Impartirea sarbatorilor Bisericii Ortodoxe
  Publicat in : Sarbatorile
• Sarbatori sau praznice imparatesti cu data fixa
  Publicat in : Sarbatorile