1. Nasterea Domnului

Primul praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca (cro­nologica) a vietii Mantuitorului, este Nasterea Domnului, numita in popor si Craciunul, la 25 de­cembrie. (Luca II, 1-21).

In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, iar nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica pri­mara era concentrat tot in jurul mortii si al invierii Sale. Calenda­rele crestine pastreaza de asemenea in amintirea posteritatii, nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. Vechimea ei se poate urmari retrospectiv in do­cumente pana pe la sfarsitul secolului III.

Originea (etimologia) acestui cuvant este foarte controversata. Astfel, Lexiconul de Buda, 1825, il deriva de la carnationem (mancare de carne) ; B. P. Hasdeu (Etymologicum Magnum)  de  la  Crastinum  (ziua  de  maine); V.  Parvan  de  la  Calationem   (chemare,   convocare,   intrunire),  Ar. Densusianu (Istoria limbei si literaturii romane)     de la Creationem (creatie, zidire), Al.   Rosetti   e  de parere  ca forma Craciun nu vine la noi direct din termenul   latin Creatione, ci prin intermediul formei slave meridionale Kraciun (ca si colinda, Rusulii, Traian).

La inceput era o deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit, in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin sec. III, Naste­rea Domnului se serba, ca si azi, la 25 decembrie.

In Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica la 6 ianuarie ; aceasta dubla sarbatoare era numita in general sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mintuitorui S-ar fi bo­tezat in aceeasi zi in care S-a nascut, dupa cuvantul Evangheliei, care spune ca, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorui avea ca la 30 ani (Luca III, 23).

De fapt insa, atat in Orient cat si in Occident Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput la aceeasi data, in legatura cu aceea a solstitiu­lui de iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egip­tean, la 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica la 25 decembrie.

Prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decem­brie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexan­driei, apoi in cea a Ierusalimului, generaliziandu-se astfel in crestina­tatea rasariteana. Numai armenii serbeaza pana astazi Nasterea Dom­nului tot la 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.

La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Dom­nului, s-a avut in vedere probabil si inlocuirea sarbatorilor pagane, cum ar fi sarbatoarea inchinata zeului Mitra. Ziua de nastere a zeului Mitra (sarbatoare in­trodusa la Roma de imparatul Aurelian la 274) a fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului, Care fusese numit de prooroci "Soa­rele Dreptatii" (Maleahi IV, 2) si "Rasaritul cel de sus" (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 si Troparul Nasterii Domnului) si pe Care batranul Simeon il numise "Lumina spre descoperirea neamurilor" (Luca II. 32).

Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarba­toarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat sens si ca­racter crestin, ca de exemplu : colindele, sorcova, plugusorul, etc

2. Taierea-imprejur

Taierea-imprejur a Domnului  este sarbatoarea randuita in amintirea taierii-imprejur dupa trup a Domnului nostru Iisus Hristos ca prunc, conform Legii Vechi (Facere XVII, 12 si Levitic XII, 13), in a opta zi dupa nastere, cand I s-a pus si numele de Iisus. Ea este praznuita pe data de 1 ianuarie.

La inceput, crestinii posteau in aceasta zi, pentru a se deosebi de pagani, care, in aceeasi zi, sarbatoreau pe Ianus, zeul pacii si al razboiu­lui, si inceputul anului nou (Calendae Ianuarii, sarbatoarea Calendelor), care coincidea si cu sfarsitul sarbatorii Saturnaliilor ; iar in unele parti se serbau si Brumaliile, in cinstea lui Dionisios (Bachus), zeul vinului si al betiei.

3. Botezul Domnului

Numit in popor si Boboteaza, sarbatoare instituita in amintirea botezului primit de Mantuitorul in apa Iordanului. Se mai numeste si Epifania, adica descoperirea Domnului, a fost marturisit ca Mesia atat de Ioan cat si de Tatal din ceruri.

Inceputul sarbatorii dateaza cel putin din sec. III, fiind atestata pentru prima data la Alexandria, de catre Clement Alexandrinul. Apusenii primesc aceasta sarbatoare in sec. al IV lea.

Avand in vedere ca botezul era numit si iluminare, sarba­toarea Bobotezei a mai primit si numele de sarbatoarea luminilor. Se sfinteau inca din ajun apele, iar pentru ca in acea zi catehumenii se pregateau sufle­teste prin post sau ajunare, s-a pastrat pana astazi obiceiul de a posti in ajunul Bobotezei (5 ianuarie). In insasi ziua serbarii, preo­tii vesteau credinciosilor in biserici data Pastilor si cea a inceputului Pos­tului Mare, pe care episcopii, dupa ce le primeau de la episcopul Alexan­driei, le comunicau preotilor si credinciosilor prin epistolele pastorale sau festive care stau la originea pastoralelor chiriarhale de mai tarziu.

Se sarbatorea cu un deosebit fast in fiecare an mai ales in cetatea de scaun a tarii, unde sfintirea apelor din aceasta zi (Aghiazma Mare) se facea totdeauna de catre mitropolitul tarii, in prezenta Domnului si a intregii curti, asa cum se facea odinioara la Marea Biserica si la curtea imparateasca din Bizant.

4. Intampinarea Domnului

Al patrulea praznic im­paratesc este Intampinarea Domnului, numita in popor si Stretenia (dupa numele vechi sla­von), adica sarbatoarea anuala a zilei in care Sfanta Fecioara Maria, conformandu-se Legii (Lev. XII, 8), a mers la templul din Ierusalim, la 40 de zile dupa nasterea Domnului, pentru curatirea ei, cand dumnezeiescul Prunc a fost intampinat si tinut in brate de batranul si dreptul Simeon (Luca II, 22 s.u.). Ea se serbeaza deci la 40 de zile dupa Nastere, adica la 2 februarie. La ortodocsi, accentul sarbatorii se pune pe persoana dum­nezeiescului Prunc si de aceea e numita Intampinarea Domnului (de catre Simeon), fiind trecuta intre sarbatorile Mantuitorului, pe cand la catolici pe primul plan sta persoana Fecioarei Maria, care a venit la templu pen­tru curatirea ei, dupa Lege. De aceea, la ei sarbatoarea se numeste Cu­ratirea Sfintei Marii  si e trecuta intre sarbatorile Maicii Domnului.

Prima mentiune documentara de­spre existenta acestei sarbatori este cea din memorialul de calatorie al pelerinei Egeria, care ia parte la ea, la Ierusalim, in anii 382-384. Avand in vedere ca in acea vreme la Ierusalim Nasterea Domnului se serba inca la 6 ianuarie, odata cu Epifania, intam­pinarea era sarbatorita la 40 de zile dupa Epifanie, adica la 14 februarie.

La Antiohia, dupa marturia istoricului Cedren, sarbatoarea intampinarii s-ar fi introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei in Rasarit s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului). Dintre crestinii rasariteni, numai armenii sarbatoresc pana astazi in­tampinarea Domnului tot la vechea data, adica la 14 februarie.

5. Schimbarea la fata

Schimbarea la Fata numita in popor si Preobra-jenia sau Probojenia (denumirea slava a sarbatorii), la 6 august, e sar­batoarea schimbarii minunate la fata a lui Hristos, pe muntele Taborului, in fata ucenicilor Sai Petru, Ioan si Iacov (vezi Matei XVII, 1- 9 ; Marcu IX, 2 - 9 si Luca IX, 28 -36.

E o sarbatoare ceva mai noua decat celelalte praznice imparatesti. Se pare ca a fost la inceput aniversarea anuala a sfintirii bi­sericii zidite in sec. IV de Sf. Elena pe locul de pe muntele Taborului unde Domnul S-a schimbat la fata. Dupa unii, ea ar fi inlocuit o veche sarbatoare pagana a zeitei Diana. Atat in Rasarit cat si in Apus, serba­rea ei incepe a fi mentionata in documente din prima jumatate a secolu­lui V, de cand avem cuvantari festive in cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei si papa Leon cel Mare. O gasim indicata si intr-un calendar liturgic local al Ierusalimului din sec. VII, iar in sinaxarele constantinopolitane si in alte carti liturgice, manuscrise grecesti, apare pe la inceputul secolului VIII. In sec. VIII, Sf. Andrei Criteanul ne-a lasat o frumoasa predica festiva la aceasta sarbatoare. In tot cazul, sarbatoarea era generalizata in tot Rasaritul pana in sec. VIII, cand Sfintii Ioan Damaschinul si Cosma de Maiuma compun imne pentru slujba zilei.

In Apus sarbatoarea Schimbarii la fata, desi serbata sporadic inca de prin sec. VII, s-a generalizat mult mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III de a consacra definitiv aceasta sarbatoare, drept multu­mire pentru biruinta castigata de ostile crestine asupra turcilor la Bel­grad, in anul 1456 (indicii despre serbarea ei sporadica in Apus gasim inca din sec. XII, cand mai era privita ca o inovatie).

In aceasta zi se aduc in biserici prinoase (pirga) din struguri, se binecuvinteaza si se impart (obicei crestin vechi, amintit in canonul 28 al Sinodului trulan). In unele parti (Biserica rusa) in aceasta zi se face in biserici si la cimitire pomenirea generala a mortilor si mai ales a eroilor morti pentru apararea patriei.

6. Inaltarea  Sfintei Cruci

Tot intre sarbatorile imparatesti (cu data fixa) se numara de obicei si inaltarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie.

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: