Libertate si responsabilitate in spatiul iubirii crestine

In contextul actual al epocii noastre in care, pe baza unei viziuni integrative despre persoana umana, se cauta cu ardoare temeiurile unor noi relatii interumane si ale unor noi principii comunitare, problema libertatii si, in stransa legatura cu ea, problema responsabilitatii morale, dobandeste o importanta deosebita.

In acest sens se impune cu stringenta o reconsiderare critica a acestor doua prerogative specific umane, pentru ca cele mai mari contradictii dintre oameni s-ar putea sa fie conditionate de modul in care este inteleasa problema libertatii. Desigur ca aspiratia spre libertate este un dat ontologic pentru fiecare constiinta umana, dar, in ceea ce priveste continutul si si caile actualizarii ei, parerile sunt impartite si de multe ori contradictorii.

Acest fapt ne demonstreaza ca atat libertatea cat si corolarul ei necesar responsabilitatea sunt realitati spirituale care nu pot fi definite decat in termeni antinomici. Fericitul Augustin a intuit in rnod magistral caracterul antinomic al libertatii umane cand a spus: "Iubeste si fa ce vrei!. Dar paradoxul este ca atunci cand omul iubeste cu adevarat, el nu mai face ceea ce vrea, dupa bunul sau plac, ci face ceea ce trebuie pentru a ramane permanent in orizontul tainic al iubirii. Este ceea ce insusi Mantuitorul a spus: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste" (Ioan 14, 21).

In cele ce urmeaza vom incerca sa aratam care este sensul libertatii si responsabilitatii morale in spiritualitatea crestina si in acelasi timp legatura profunda ce exista intre libertate si responsabilitate-din pespectiva sensului lor conceptual.

Sensul conceptual al libertatii si responsabilitatii

Pentru a intelege mai bine libertatea si responsabilitatea crestina, consideram ca este necesar sa ne oprim mai intai asupra sensului lor conceptual. Din punct de vedere conceptual libertatea si responsabilitatea se implica in mod necesar. Intrepatrunderea lor simfonica ar putea fi numita "o buna intalnire intre necesitate si libertate". Cu alte cuvinte fara libertate nu exista responsabilitate si fara responsabilitate libertatea risca sa devina anarhie.

"Nu exista in spiritul nostru - scrie Levy Buhl - o idee mai clara, in aparenta decat ideea de responsabilitate. Se pare ca ea ne este data, in chip imediat, de constiinta, odata cu ideea de liber arbitru; noi stim ca suntem responsabili asa cum stim ca suntern liberi, printr-o intuitie directa". Potrivit acestei afirmatii, principiul suprem al libertatii si responsabilitatii ar rezulta din natura noastra inteligibila, deci ar avea un temei ontologic, ceea ce pentru epoca noastra este deosebit de semnificativ.

In aceasta ordine de idei ni se pare foarte important sa amintim distinctia kantiana intre caracterul inteligibil si caracterul sensibil al naturii umane. Ea ne ajuta sa depasim o interpretare strict psihologica sau sociologica a libertatii si responsabilitatii morale. Distinctia lui Kant isi are temeiul in teoria sa ontologica despre cele doua planuri existentiale: phainomenon si noumenon. Caracterul poate fi el insusi: fenomenal (caracter sensibil) supus tuturor legilor determinarii cauzale; si noumenal (caracter inteligibil) gandit ca necesar, dar niciodata supus legilor cauzale. In primul caz libertatea vointei este o imposibilitate; in al doilea caz vointa este libera de orice constrangere a impulsurilor sensibilitatii, actionand numai dupa sfaturile ratiunii".

Avand ca temei ontologic natura noastra rationala, libertatea si responsabilitatea se insereaza, in timp, unui demers cognitiv, rational. Daca sunt liber, atunci nu actionez dupa bunul meu plac sau dintr-o ascultare oarba, ci dintr-o adanca cunoastere a lucrurilor, care in final coincide cu necesitatea adevarului. Adevarul se impune constiintei morale ca un imperativ categoric, care cere din partea omului un efort sustinut de a-si depasi principiul subiectiv al comportamentului si a se inalta la nivelul obiectivitatii si universalitatii.

Deci in orizontul conceptual kantian nu exista decat libertate in sens pozitiv, libertate sub lege. Cu alte cuvinte libertatea inseamna intelegerea necesitatii. De la Kant si pana astazi, dintre ganditorii care au dat o solutie temeinica problemei libertatii si implicit problemei responsabilitatii a fost Nicolae Hartmann. Asemenea lui Kant, Hartmann accepta un concept al libertatii negative, in sensul ca omul a s-ar gasi intr-o stare de indiferenta in fata unei situatii, neputandu-se determina intr-un fel sau altul. Indiferenta nu inseamna libertate de vointa, ci lipsa de vointa. "Vointa libera - afirma Hartman nu este o vointa nedeterminata, ci tocmai o vointa determinata si care alege in mod determinat".

Deci libertatea morala nu inseamna nedeterminare, ci determinare, libertate in sens pozitiv. Nu vom analiza aici modul in care Hartmann intelege determinarea in totalitatea existentei. Ne vom opri doar la determinarea care exista in lumea spiritului si care intereseaza in mod deosebit subiectul de fata.

In lumea spiritului avem o determinare a valorilor, pentru care nu constiinta, ci persoana este subiectul. Persoana este chemata sa se decida in mod liber pentru lumea valorilor. Dar in sfera valorilor vointa umana nu se afla in fata unui determinism, asemanator cu cel al legilor existentei, ci tocmai in fata unui indeterminism.

Observam de aici ca, spre deosebire de Kant, Hartmann accepta in campul valorilor o libertate negativa. Vointa poate sa primeasca o valoare sau poate sa o nege. Cu toate acestea, autorul amintit ramane la convingerea ca libertatea in sens negativ nu este libertate, pentru ca "vointa libera fata de valori nu este o vointa nedeterminata, ci complet determinata, dar nu determinata nemijlocit prin ele, ci o vointa care se determina singura fata de ele". Aici consideram ca se afla punctul nevralgic al conceptiei celor doi ganditori. Ei acorda autonomie absoluta ratiunii si vointei umane. Dar in orizontul unei experiente existentiale profunde omul traieste in subiectivitatea sa nostalgia originii si a vocatiei sale ultime in aceasta lume. Atunci el simte ca nu este liber si responsabil prin el insusi, ci printr-un temei transcendent. Cand ajunge sa constientizeze acest lucru atunci accepta o alta modalitate de "a fi" si anume o modalitate contemplativa. Ea este legata strans de notiunea de "templu", care dintotdeauna a insemnat locuinta lui Dumnezeu. Deci modalitatea contemplativa de "a fi" in lume este aceea in care subiectul traieste in prezenta lui Dumnezeu "in locuinta Sa si in acelasi timp acceptarea subiectului de a fi judecat de Domnul Templului, care-i comunica prin aceasta misterul Sau".

Aceasta modalitate de a cunoaste adevarul nu ca simplu obiect al cercetarii rationale, ci ca Persoana, ne ajuta sa depasim sensul pur conceptual al libertatii si responsabilitatii. In acest caz omul se simte liber si responsabil nu in fata unor concepte precum - Statul, Societatea - ridicate in mod artificial la rangul de absolut, sau in fata propriei sale ratiuni divinizate, ci in fata unei Persoane absolute, care-l cheama la o profunda transformare de sine, in perspectiva invesnicirii sale.

Deci libertatea si responsabilitatea sunt realitati antinomice. Ele nu se pot obtine prin constrangeri ce vin din afara si nu pot fi planificate. De aceea nici nu se pot justifica in mod inductiv prin stiintele umaniste, deoarece "sociologul pune accent pe natura, lor sociala, psihologul pe trairea sentimentala, eticianul pe aprehensiunea fenomenologica, filosoful pe ideea de libertate, juristii si moralistii pe faptele libere si responsabile".

Dincolo de toate aceste aspecte, temeiul libertatii si al responsabilitatii este subiectul constient, iar conditia unei libertati si responsabilitati integrale este postularea unei instante morale supreme, caci "daca Dumnezeu nu exista, totul este permis".

Aceasta abordare antinomica ni se pare deosebit de importanta si poate constitui un punct de interferenta cu modul in care libertatea si responsabilitatea morala sunt intelese in spiritualitatea crestina.

Libertate si responsabilitate in spiritualitatea crestina

In spiritualitatea crestina libertatea si responsabilitatea morala sunt doua realitati fundamentale. Fara ele nu se poate intelege nici problema raului, nici mantuirea si nici vocatia creatoare si transfiguratoare a omului in lume. Dar pentru cel care traieste in orizontul crestin al existentei, izvorul libertatii si responsabilitatii nu se afla in vointa sa naturala pentru ca el nu este o fiinta absoluta. Izvorul libertatii si responsabilitatii este Dumnezeu. Daca Dumnezeu nu este, noi nu suntem decat o parte a societatii si a universului, supusi determinarilor sale si in final mortii. Deci nu exista libertate si responsabilitate decat in Duhul lui Dumnezeu. Indepartandu-se de Dumnezeu omul pierde cele doua insusiri esentiale ale libertatii, cea in Dumnezeu si cea care-l orienteaza spre Dumnezeu.

Libertatea care-l orienteaza pe om spre Dumnezeu tine de structura sa ontologica, de chipul lui Dumnezeu din el. Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in acest sens: "Omul a fost facut la inceput dupa chipul lui Dumnezeu ca sa se nasca cu vointa din Duh si sa primeasca asemanarea adusa lui prin pazirea poruncii dumnezeiesti ca sa fie acelasi om faptura a lui Dumnezeu si Dumnezeu prin duh, dupa har". Deci calitatea de faptura o are omul in chip necesar.

Calitatea de fiu si de dumnezeu prin har o dobandeste printr-un efort liber, constient si responsabil, pentru a primi asemanarea, ajutat desigur de harul Duhului Sfant, caci nu era cu putinta - afirma mai departe Sfantul Maxim - ca omul creat sa se arate astfel fiu al lui Dumnezeu si dumnezeu prin indumnezeirea din har, daca nu se nastea mai inainte cu vointa din Duh, datorita puterii de sine Miscatoare si libera aflata in el prin fire.

Observam din acest text ca Sfantul Maxim Marturisitorul afirma deplina libertate a primei miscari a vointei in afara de orice constrangere si cauzalitate, putinta ei fireasca de a ramane in orizontul harului. Dar aceasta putinta nu este pur umana, ci este teandrica. Harul insa nu se substituie niciodata libertatii. Inceputul de a voi apartine omului (Marcu 9, 24), care, dupa expresia sugestiva a aceluiasi Parinte "are doua aripi pentru a atinge cerul: libertatea si harul. La orice efort liber al vointei raspunde harul pentru a o ajuta. Este deci o interpatrundere simfonica si nu o relatie cauzala intre creatura si Dumnezeu. Harul, in adancul sau, este mediul in care se intalnesc in mod tainic chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului, dar el nu este daruit decat daruirii totale din partea omului. "Dumnezeu face totul in noi - afirma Sfantul Maxim - virtutea si gnoza, victoria si intelepciunea, bunatatea si adevarul, fara ca noi sa aducem nimic altceva decat buna dispozitie a vointei".

Aceasta buna dispozitie a vointei Sfintii Parinti o considera proprie naturii umane, care tinde in mod firesc spre Bine. Dar Sfintii Parinti disting vointa naturala de vointa gnomica proprie persoanei, ca ipostaza a naturii, si care cauta sa aleaga intre bine si rau. Ea poate sa renunte la bine si sa faca raul, dar libertatea autentica inseamna a alege binele, inseamna buna intrebuintare a liberului arbitru, a aptitudinii de autodeterminare a persoanei. Am putea spune ca liberul arbitru este forma negativa a libertatii, iar libertatea, ca odihna in Dumnezeu, este forma ei pozitiva. Libertatea in sens negativ, pe care Fericitul Augustin o numeste "libertas minor", a condus pe om la pacat, dar in spiritualitatea crestina, ea este la fel de importanta pentru ca prin ea omul se apara de constrangere si-si afirma personalitatea. In libertatea negativa inca nu se afirma si cea pozitiva, dar aceasta o include si si o pastreaza pe prima.

Am vazut in capitolul anterior ca Immanuel Kant si N. Hartmann nu recunoasteau decat libertatea in sens pozitiv. De fapt si Socrate si grecii nu cunosteau decat libertatea care ne-o da ratiunea, adevarul. Si in Noul Testament exista libertatea in adevar. Este libertatea care se naste din drumul parcurs spre asemanarea cu Dumnezeu. Dar daca acceptam numai aceasta libertate si inlaturam libertatea de alegere si de primire a adevarului, atunci facem loc tiraniei si inlocuim, libertatea duhului cu autoritatea lui. Libertatea reala este in Dumnezeu, dar omul trebuie sa fie liber pentru a-L primi. "Dumnezeu - scrie un teolog contemporan - l-a creat pe om liber, pentru a-l chema la indumnezeire, la o conditie divino-mnana. Aceasta chemare cere un raspuns liber... Adam a trecut prin exercitiul libertatii pentru a ajunge la o iubire constienta. Omul nu poate sa iubeasca cu adevarat pe Dumnezeu decat pentru ca el poate sa-l refuze".

In acest context consideram ca este bine sa subliniem faptul ca in traditia crestina, mai ales apuseana, s-a pus uneori accentul numai pe libertatea pe care ne-o da adevarul. Fericitul Augustin nu recunostea decat libertatea in Dumnezeu. Libertatea initiala a fost dupa el total pierduta prin pacat. Aceasta diminuare a libertatii de alegere a condus la constrangere in domeniul credintei. Toma d'Aquino a neglijat si el problema libertatii. Iubirea fata de Dumnezeu este pentru el o necesitate. Nicolae Berdiaev a analizat, cu un profund spirit de patrundere, erorile care se pot naste dintr-o abordare rationalista a problemei libertatii.

Libertatea de alegere - spune el - nu garanteaza ca omul va urma calea binelui, ca va ajunge la asemanarea cu Dumnezeu. El poate alege calea urii, a separarii si a raului. Dar slujind raul, omul nu ajunge la libertate, ci cade sub legile necesitatii naturale. Libertatea in adevar are si ea dialectica sa interioara. Ea poate sa se transforme in contrariul sau, intr-un bine sau o virtute impusa, intr-o organizare tiranica a vietii umane.

Si acum o intrebare fireasca se impune. Cum se poate salva libertatea reala a omului si odata cu ea si responsabilitatea si demnitatea umana? Pentru ca atunci cand omul, prin libertatea de alegere, renunta la libertatea creatoare sau, prin libertatea in adevar, distruge libertatea de alegere, in constiinta sa se diminueaza si simtul responsabilitatii. Raspunsul la aceasta intrebare il da Mantuitorul Iisus Hristos pentru ca este Dumnezeu si om in acelasi timp. Hristos Fiul lui Dumnezeu intrupat, nu constrange pe nimeni sa-L cunoasca, Puterea lui se manifesta in actul smerit si responsabil al credintei si al iubirii libere si creatoare. Venirea lui Hristos in lume nu poate fi inteleasa decat ca o continuare a creatiei, ca o manifestare a iubirii lui Dumnezeu si ca o noua treapta a libertatii si responsabilitatii umane. Pentru Sfantul Apostol Pavel, Hristos esteNoul Adam. Daca vechiul Adam a trecut prin proba libertatii si nu a raspuns chemarii lui Dumnezeu printr-o iubire libera, Noul Adam raspunde prin jertfa acestei chemari, descoperind tuturor celor care vor crede in El calea acestui raspuns.

Deci in spiritualitatea crestina, libertatea si responsabilitatea apartin orizontului tainic al iubirii dintre om si Dumnezeu. A fi liber, pentru crestin, inseamna a cunoaste si a raspunde iubirii rastignite a Fiului lui Dumnezeu. De aceea iubirea lui Hristos devine "spatiul libertatii si responsabilitatii autentic umane.

Iubirea lui Hristos - spatiul libertatii si responsabilitatii umane

Experienta iubirii este aproape identica cu experienta suferintei. A intra in orizontul iubirii inseamna a te expune suferintei, refuzului din partea celor pe care ii iubesti. Prin actul intruparii, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se autolimiteaza si se expune in mod liber acestui refuz. In Hristos se descopera un adevar existential necunoscut lumii vechi; adevarul ca nu numai omul ii cauta pe Dumnezeu, ci si Dumnezeu il cauta pe om. In Hristos, Dumnezeu a iubit si iubeste pe oameni cu o iubire nesfarsita. Aceasta este marea taina a iubirii interpersonale. Iubirea omului este deci iubire raspuns, care "presupune - dupa Sfantul Vasile cel Mare - o dispozitie proprie naturii create, o samanta sau o putere de iubire in fiinta omului, chemat sa ajunga la desavarsire prin iubire". Dar iubirea crestina nu este un simplu sentiment nebulos afectiv, ci implica si un demers congnitiv. Sfantul Maxim Marturisitorul il surprinde astfel: "Daca fiinta intelegatoare se misca, ea intelege desigur. Daca intelege, iubeste pe cel pe care-L intelege... Daca il iubeste, desigur ca si patimeste tensiunea spre El. Si nu se opreste pana nu e invaluita de El intreg, primind, de buna voie, intreaga, prin libera alegere, imbratisarea mantuitoare, ca sa fie strabatuta intreaga de Cel ce o imbratiseaza, incat nici nu mai vrea sa se cunoasca din sine insasi, ci din Cel ce o imbratiseaza". "Aceasta - scrie Sfantul Maxim mai departe - este poate suprema supunere cu care Apostolul spune ca Fiul va supune Tatalui pe cei ce primesc sa se supuna de buna voie (I Corinteni 15, 26). Pentru ca vointa noastra de a fi stapani pe noi insine, adica libertatea, prin care moartea si-a facut intrare la noi si prin care stapanirea stricaciunii s-a intarit asupra noastra, a cedat cu totul locul lui Dumnezeu, imparatind cum se cuvine, prin faptul ca se lasa imparatita si inceteaza sa mai vrea ceva deosebit de ceea ce vrea Dumnezeu".

Astfel a voi ceea ce voieste Dumnezeu inseamna a ne voi pe noi insine, a voi intarirea firii noastre in vederea vesniciei in Dumnezeu. Deci libertatea ne este data ca sa alegem ceea ce duce la cresterea firii noastre. Iar ceea ce promoveaza cu adevarat firea noastra este armonia ei cu Dumnezeu, arhetipul ei, si cu voia lui Dumnezeu, care doreste ca omul sa ajunga la vesnica existenta fericita. In concluzie libertatea si responsabilitatea morala a crestinului se misca in orizontul de taina al iubirii lui Hristos si consideram ca aceasta este singura cale prin care omul se elibereaza de necesitatea naturala. Este calea nasterii omului in Dumnezeu prin Iisus Hristos in Duhul Sfant. De aceea, nu este o cale usoara pentru ca se desfasoara in umbra crucii si se implineste in comunitatea eclesiala. Experienta istorica ne-a demonstrat ca nu este usor sa fii liber. Libertatea poate sa-si piarda sensul fie din vina proprie, fie din vina societatii. Dar ea a fost inteleasa gresit si in viata crestina, fie prin ideea de autoritate, inteleasa ca o constrangere exterioara spre mantuire, pe care s-a intemeiat inchizitia (Luca 15, 27), fie prin ideea de libertate intemeiata doar pe puterile omenesti. Aceste devieri ne demonstreaza odata in plus ca problema libertatii si responsabilitatii morale in viata crestina nu poate fi rezolvata printr-o filosofie rationalista. Ea scapa categoriilor ratiunii si nu se dezvaluie decat in atmosfera duhovniceasca a comu- nitatii Bisericii, care este trupul tainic al Domnului si templul Duhului Sfant. Ea presupune solidaritate si infratire intru aceeasi credinta si in acelasi timp o mare raspudere unul pentru altul si pentru intreaga creatie. Ca suprema raspundere pentru altul, iubirea comunitara, izvorata din iubirea rastignita a lui Hristos, este asezata de Sfantul Ioan Scararul pe ultima treapta a realizarii umane. "Dragostea este un foc al inimii indreptat catre toate fiintele... cand (omul) le priveste si-si aminteste de ele, lacrimile curg din ochii sai dintr-o mila mare si puternica ce-i cuprinde inima...".

Numai in spatiul iubirii jertfitoare a lui Hristos, libertatea si responsabilitatea morala a omului raman in dimensiunile autentice pentru ca in acest spatiu fiecare om este privit ca purtator al chipului vesnic al lui Dumnezeu, pentru care a murit si inviat Hristos si cu care el se identifica pana la sfarsitul veacurilor. Libertatea si responsabilitatea ni s-au daruit de Dumnezeu, ca sa fim veghetori si sa lucram in istorie in asa fel incat trebuie sa ne intoarcem acasa in camara de nunta a imparatiei sale, dar nu singur, ci impreuna cu intregul cosmos, care suspina dupa mantuire. Crestinul este chemat sa traiasca in aceasta perspectiva a libertatii si responsabilitatii ceasului de nunta. Daca raspunde liber la aceasta chemare timpul nu mai este pentru el "o clepsidra ce-si curge nisipul, ci un semanator ce-si leaga snopul", in asteptarea binecuvantarii finale.

CONCLUZII

Din toate cele spuse pana aici putem sa tragem cateva concluzii.

1. Libertatea si responsabilitatea morala sunt doua realitati esentiale in viata crestina, daruite omului pentru a continua dinamica intruparii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in istorie si in acelasi timp pentru a da un sens dumnezeiesc istoriei.

2. Libertatea si responsabilitatea presupun recunoasterea a doua vointe care se cauta una pe alta si se intalnesc in spatiul tainic al iubirii, pentru ca numai in iubire alegerea este libera. In iubirea rastignita a lui Hristos se intlneste intr-un mod teandric voia lui Dumnezeu cu voia omului. Omul simte atunci ca implinind voia lui Dumnezeu se sporeste pe sine.

3. Prin lucrarea Duhului Sfant, in comunitatea Bisericii, crestinii primesc harul ca pe o imputernicire spre libertate, iar faptele lor concrete trebuie sa reprezinte o realizare a acestei libertati si in acelasi timp o expresie a responsabilitatii morale.

4. In acest sens Biserica este chemata sa constientizeze pe credinciosi ca nu poate sa existe libertate fara responsabilitate si responsabilitate fara libertate. Implinindu-se in spatiul iubirii lui Hristos, ele imbraca pe credinciosi cu maximum de demnitate si valoare. De aceea ele nu trebuie sa ramana realitati formale si abstracte, ci trebuie traite intr-un mod plenar in iubirea comunitara a Bisericii, Trupul tainic al Domnului si templu al Duhul Sfant.

Pr. drd. Gheorghe Popa

• Iubirea crestina si sfarsitul lumii
  Publicat in : Religie
• Deosebirea intre iubirea crestina si dreptatea omeneasca
  Publicat in : Credinta
• Iubire si dreptate
  Publicat in : Editoriale
• Drum initiatic
  Publicat in : Religie