Asceza ecleziala si virtute individuala

Asceza ecleziala si virtute individuala Mareste imaginea.

Asceza, un eveniment eclezial
Corpul material participă la perfecţiunea, la îndumnezeirea omului. Perfecţiune şi îndumnezeire înseamnă restabilirea omului în împlinirea posibilităţilor lui existenţiale, în chemarea „cu care a fost chemat”: chipul şi slava lui Dumnezeu. Acest „scop” ultim al vieţii omeneşti are legătură cu întreaga existenţă a omului - cu ceea ce numim trup şi suflet, deşi ne vine foarte greu să distingem limitele propriului nostru discernământ. Am putea spune, etimologic, că are legătură cu „catolicitatea” persoanei umane.

Avem aici un adevăr fundamental al antropologiei ortodoxe, care explică sensul ascezei creştine şi îl distinge radical de concepţia juridică a virtuţii individuale. Asceza nu este o acţiune individuală meritorie, un rezultat obţinut urmărind cu stricteţe vreun cod obiectiv de comportament, o ascultare de reguli derivând dintr-o lege promulgată de vreo autoritate convenţională fără a ţine cont de persoane. Asceza corporală nu se limitează nici la „stăpânirea” pe care o exercită asupra trupului, făcând din el un scop în sine, pentru ca materia considerată ca fiind nedemnă să asculte de poruncile „spiritului”, situat mult mai sus pe scara valorilor.

Inainte de orice, asceza creştină este un eveniment eclezial, nu individual. Ea este transformarea modului de existenţă individual al naturii în eveniment personal de comuniune şi relaţie: intrarea dinamică în comunitatea de viaţă a trupului Bisericii. Asceza vizează transfigurarea dorinţelor şi a necesităţilor naturale impersonale în manifestări ale liberei voinţe personale care lucrează „viaţa cea adevărată” a iubirii.

Astfel, necesitatea instinctivă a hranei, foamea după conservarea autonomă a individului sunt transfigurate prin postul eclezial în acţiune comună a Bisericii, în eveniment de relaţie şi de comuniune. Creştinul nu posteşte fiindcă vrea să supună materia spiritului, nici întrucât face distincţia între mâncăruri „curate” şi „necurate”. Ci posteşte fiindcă nu mai consideră că actul mâncării este un scop în sine: el îl transformă în ascultare de voinţa comună şi de practica tot comună a Bisericii, supunându-şi preferinţele şi alegerile individuale regulilor ecleziale care definesc formele de hrănire. Iar libera ascultare presupune întotdeauna iubire: ea este mereu un act de comuniune.

Deosebirea mâncărurilor, aşa cum o formulează regulile ecleziale ale postului, nu e în nici un caz întâmplătoare ori arbitrară. Aceste reguli rezumă buna cunoaştere a omului, izvorând dintr-o lungă şi bogată experienţă, de către sfinţii care le-au stabilit. O asemenea experienţă cunoaşte bine revolta naturii şi ştie să deosebească între mâncărurile obişnuite pe acelea care fie înteţesc, fie slăbesc impulsul autonom al auto- suficienţei. Doar în sensul acesta putem vedea (ca imagine sau ca schemă explicativă) în actul postirii o supunerea a materiei de către spirit. Ajunge să clarificăm doar atât: că asceza eclezială nu combate materia însăşi, ci revolta individualităţii materiale, răscoala existenţei independente. Asceza respinge revolta naturii materiale, ea nu-i dă voie naturii să-şi devină scop, un al doilea scop în sânul creaţiei, altul decât unicul „scop” care este ipostasul personal al vieţii, participarea la viaţa comuniunii treimice.

Aşa cum am făcut cu postul, am putea vorbi de celelalte forme ale ascezei ecleziale: de temperarea dorinţei erotice, de participarea trupului la rugăciune (metaniile sau prosternările consacrate de tradiţia monahală), datoriile mai constrângătoare din timpul slujbei, presupunând o anumită forţare a voii proprii, actele de ascultare şi de renunţare la voinţa individuală, gesturile de iubire frăţească şi de milostenie, supunerea faţă de rânduiala liturgică, participarea la sacramente (taine). Găsim aici un întreg ansamblu de forme efective de rezistenţă la individualitatea egocentrică care se identifică cu carnea. Toate acestea sunt forme ale luptei dinamice duse de om pentru a depăşi elementele impersonale ale naturii lui biologice şi pentru a se regăsi pe deplin, în miezul legăturii sale cu Dumnezeu şi cu oamenii, în alteritatea-i personală, care nu se poate desăvârşi decât în iubire. Iar acestea nu sunt nicidecum forme de rezistenţă şi de luptă individuală, ci de supunere a individului faţă de experienţa şi viaţa universală a Bisericii. Efortul individual se transformă în unul comun. Lupta devine un eveniment de comuniune, înfruntarea se rânduieşte în viaţa ansamblului corpului eclezial.

Cu un asemenea conţinut, asceza nu este nici privare, nici sărăcire de viaţă, nici duşmănie faţă de trup şi nici dispreţ faţă de materie, ca în cazul maniheenilor şi puritanilor dintotdeauna. In tradiţia Bisericii, asceza este „filocalie”, iubire pentru frumuseţea „desăvârşirii nicicând atinse” care e ţelul persoanei omeneşti, restaurarea chipului tot mai palid, abia ghicit, al lui Dumnezeu în om, restabilirea individului uman în frumuseţea-i dintru început.

Refuzul dualismului
Asceza, aşa cum a fost ea înţeleasă şi trăită în Răsăritul ortodox, presupune refuzul platonismului sau al oricărui alt dualism: dispreţul aprioric faţă de materie şi trup şi valorificarea numai a sufletului şi spiritului din om. Deosebirea dintre suflet şi trup nu este una ontologică (precum cea dintre natură şi persoană, sau dintre natură şi energii): ea nu se referă la fiinţa omului, la modul de existenţă. De aceea moartea - descompunerea trupului - nu aboleşte existenţa omului, nu-i suprimă acestuia ipostasul lui natural. Existenţa (sufletul) omului rămâne după moarte o natură concretă creată - chiar dacă despărţirea de trup („în care am primit existenţa”) constituie imensa încercare şi alienarea existenţială a naturii, cea mai dureroasă dintre consecinţele căderii omului.

Sufletul şi trupul reprezintă energii naturale diferenţiate, energiile unicei naturi umane. Această natură unică (şi nu doar trupul) a devenit autonomă din punct de vedere existenţial şi „s-a sălbăticit” odată cu căderea omului. Tocmai acestei naturi „sălbăticite” i se adresează asceza eclezială. Nu numai trupului, nu numai duhului, ci comunei realităţi a naturii pe care ambele le exprimă şi le manifestă. De aceea morala urmărită de asceza eclezială are un conţinut ontologic: ea năzuieşte să „ipostazieze” natura în alteritatea şi libertatea persoanei.

Refuzul individualităţii
Asceza este lupta persoanei cu natura răzvrătită care caută să împlinească de una singură ceea ce n-ar putea împlini decât în unitatea şi comuniunea persoanei cu Dumnezeu. Revolta naturii vrea să ia locul posibilităţilor „vieţii celei adevărate” care este har divin - dar gratuit - de comuniune şi relaţie personale.

Orice dorinţă absolutizată şi autonomă ţine de acea primă revoltă a autonomiei: „în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 5). Prin asceză, credinciosul iniţiază mişcarea inversă revoltei şi autoîndumnezeirii: el rezistă absolutizării existenţiale a naturii lui, îşi pune la contribuţie din răsputeri voinţa personală pentru a readuce acea natură la împărtăşirea cu harul vieţii.

Insă această readucere şi această rezistenţă presupun lupta omului cu el însuşi, cu ce este natura lui de după cădere. E totuna cu a spune că presupun un efort antinomic din punct de vedere logic. Şi asta întrucât este logic contradictoriu ca omul să se opună nevoilor şi exigenţelor naturii proprii, ale acestei naturi care-i individualitatea lui, care-i el însuşi. Distanţa tragică dintre natură şi persoană, dintre necesitate şi libertate, se dezvăluie la fiecare fază a ascezei şi este de fapt o autocu- noaştere empirică a omului de după cădere, autocunoaştere asemenea adevărului gol al existenţei, pe deasupra oricărei forme logice de elaborare intelectuală. Natura individuală este însuşi omul, dar în acelaşi timp e ceva străin destinului său natural. ,,(...)trupul acesta vrăjmaş şi prieten, al meu şi nu al meu”, scrie Sfântul Ioan Scărarul.

Carnea este a mea şi totodată nu este, ea e natura mea omenească dar şi un impuls inexorabil spre ce-i „contra naturii”: natura îşi devine sieşi scop, ea se rătăceşte de ipostasul meu, de ipostasul personal al vieţii, şi se destramă în moarte.

Ceea ce este imposibil din punct de vedere natural şi posibil harismatic
Conţinutul ascezei creştine nu este controlul exercitat de inteligenţă pentru a asigura „măsura” nevoilor şi a dorinţelor.

El nu este nici obişnuirea progresivă a voinţei naturale ca să asculte de vreo lege. Ci e lupta dusă de persoană ca să scape de necesitatea la care-i supusă natura ei: lupta omului cu pro- pria-i natură, cu moartea care „s-a amestecat” cu natura umană. Stăpânirea de sine individuală - aşa cum o proclamă codurile Eticii convenţionale - nu poate fi decât o fază infinită a acestei lupte, din moment ce impulsul spre ceea ce este „împotriva naturii” îşi trage puterea şi obârşia din adâncurile insondabile ale subconştientului şi inconştientului existenţei omeneşti. Pentru ca natura să-şi trăiască propria destinaţie, trebuie întâi să-i dispară revolta. Or aceasta din urmă îşi are rădăcinile în chiar fundamentul biologic al individualităţii, în voia naturală, în dorinţa inconştientă, în instinct, în impuls, în oarba necesitate a autoconservării.

Astfel vine să se adauge o a doua antinomie a raţiunii, un al doilea scandal pentru criteriile eficacităţii care reglementează Etica juridică: omul se luptă ca să elimine revolta naturii lui, deşi îi este imposibil să obţină eliminarea prin propriile-i puteri. Nimănui nu-i stă în putinţă să-şi învingă propria natură, ne-o confirmă şi experienţa ascetică a Sfântului Ioan Scărarul. Dacă am compara şi opune în continuare asceza creştină şi virtutea individuală, am putea vedea în fraza citată din Ioan Scărarul eşecul oricărei Etici juridice şi al oricărui umanism idealist. Orice strădanie programată de a „ameliora” fiinţa umană prin propria-i voinţă individuală şi propriu-i efort, de a domestici natura prin propriile-i forţe, este dinainte condamnată de însăşi natura. Singur, omul fi-va întotdeauna ceea ce este „după natură”. Sforţarea lui de a învinge natura prin propriile-i forţe îl zăvoreşte în chiar răscoala autonomiei individualităţii, care provoacă stricăciunea naturii. De aceea orice Etică autonomă antropocentrică sfârşeşte în impasul suficienţei umane (această suficienţă cu totul insuficientă), dovedindu-se a fi doar o expresie a căderii omului. Dimpotrivă, asceza creştină refuză dialectica, bazată pe efort şi rezultat, a cauzalităţii. Ea implică ajungerea la disperare a puterilor omeneşti. Ea exprimă şi realizează participarea libertăţii umane la lucrarea de reprimare a revoltei naturii, însă chiar lucrarea aceasta este un har şi o harismă de la Dumnezeu. Astfel, efortul omenesc ai ascezei nu tinde câtuşi de puţin să desfiinţeze revolta naturii: ci pur şi simplu ambiţionează să confirme răspunsul personal al iubirii omului cu lucrarea mântuirii lui de către Hristos, şi, oricât de puţin, pe cât o permite slăbiciunea naturii, să se afle la înălţimea iubirii şi iconomiei lui Dumnezeu.

Neglijarea ascezei, îndepărtare de adevăr
Aici vom deschide o paranteză, inevitabil critică, amintind schimbările survenite în evlavia creştină - în special în cadrul societăţilor occidentale - din pricina neglijării în general a ascezei şi mai cu seamă a caracterului corporal al acesteia. Postul, care este actul cel mai direct şi mai universal al ascezei ecleziale, a fost aproape desfiinţat în Apus, şi încă oficial. Centrul de gravitate al evlaviei creştine s-a mutat mai mult, de nu exclusiv, pe ceea ce se numeşte „consecinţa etică individuală”, pe justificarea raţională a comportamentului, pe o ascultare de preceptele utilităţii sociale, ascultare subînţeleasă, desigur, şi care este obiectiv necesară.

Din ce în ce mai mult, viaţa creştină pare să se limiteze la un „fel de a se comporta”, la un cod al bunelor maniere. Tot mai mult, creştinismul se înstrăinează de sine, luând un caracter social adaptat măsurilor conformismului, conservării sterile, meschinăriei sufleteşti şi lipsei de curaj, ale moralismului insignifiant care cearcă a înfrumuseţa laşitatea şi securitatea individuală acoperindu-le cu podoaba mortală a convenienţelor sociale. Oamenii însetaţi cu adevărat de viaţă, cei care zi de zi se află în echilibru instabil pe coarda întinsă deasupra hăului tuturor morţilor posibile, cei ce luptă cu disperare doar- doar vor discerne vreo lumină în taina de nepătruns a existenţei omeneşti, adică aceia cărora li se adresează în mod fundamental şi prin excelenţă Evanghelia mântuirii, toţi aceştia, inevitabil, sunt în afara ordinii raţional organizate, convenţionale, sociale, a creştinătăţii stabil-stabilite.

Intr-un asemenea climat al zilelor noastre, pentru un mare număr de oameni, de creştini, asceza - fie ea doar noţiune, sau cuvânt - este, ca să zicem aşa, de neînţeles. Dacă vom pomeni de post, de înfrânare, de limitarea voluntară a poftelor individuale, suntem siguri dinainte că vom primi în schimb ori condescendenţă, ori ironie. Sigur, asta nu împiedică pe nimeni să aibă „convingeri metafizice”, să creadă într-o „fiinţă supremă” sau în „dulcele Iisus” care a propovăduit o Etică admirabilă. Dar chestiunea este de a şti la ce folosesc „convingerile metafizice”, dacă ele nu dau un răspuns real (nu idealist, nu abstract) problemei morţii, scandalului putrezirii trupului în pământ.
Or, acest răspuns nu se află decât în cunoaşterea oferită de asceză, această studiere a opoziţiei lucrate de moarte în chiar trupul nostru, această depăşire dinamică a pieririi omului. Şi nu e vorba de orice asceză, ci doar de cea care ne face demni de exemplul lui Hristos, care a primit fără şovăire moartea, pentru a o nimici: „Cu moartea pre moarte călcând”. Orice distrugere voluntară a egocentricităţii „împotriva naturii” este în germene o abolire a morţii şi o victorie a vieţii persoanei, pentru ca omul să ajungă în sfârşit să-şi predea cu toată încrederea trupul - care este ultima tranşee, ultimul aliniament al morţii - în mâinile lui Dumnezeu, în braţele „ţărânei Domnului”, întru desăvârşirea comuniunii sfinţilor.

„ Cunoaşterea în trup ”
Nu există decât o singură propovăduire care să-l poată atinge fundamental pe om - şi pesemne mai cu osebire pe omul modem, revoltat de gustul mălăieţ al convenţiilor etice iar aceasta este provocarea, chemarea la o participare directă, trupească, la adevărul vieţii care suprimă moartea şi eliberează persoana de necesitatea naturii.
In viziunea Bisericii, asceza trupească era şi este neîncetat calea prin excelenţă a cunoaşterii teologice. Nu e cu putinţă ca omul să cunoască adevărul vieţii, adevărul lui Dumnezeu şi al existenţei Lui, doar din categorii intelectuale, numai din relativitatea noţiunilor limbajului convenţional. Pe drumul acesta al analogiilor relative şi al expresiilor convenţionale, omul nu poate afla decât o cunoaştere relativă şi convenţională. Adevărul universal al revelaţiei lui Dumnezeu, adevărul care duce la plinătatea şi desăvârşirea vieţii este o cunoaştere universală de experienţă personală, în sensul biblic al cuvântului „cunoaştere”, care se identifică cu legătura şi comuniunea amoroasă. Şi după cum relaţia şi comuniunea amoroasă sunt o participare şi o ofrandă totală, în trup şi suflet, tot aşa iubirea - erosul - de Dumnezeu, adevărata relaţie şi adevărata comuniune cu El, cunoaşterea Persoanei Lui, presupune participarea tmpului omenesc, asceza trupească a darului de sine.

Sfântul Isaac Sirul scrie: „De voieşti ca inima ta să se facă locul tainelor lumii noi, îmbogăţeşte-te mai întâi în fapte săvârşite cu trupul, în post, în privegheri, în slujba sfântă (liturghia) a nevoinţei, în răbdare, în nimicirea gândurilor şi în celelalte”. Şi iată motivul îndemnului său: „Din lucrarea silită se naşte căldura nemăsurată, care arde în inimă (...). Iar lucrarea aceasta împreună cu paza subţiază mintea în căldura lor şi-i dăruiesc vederea”.

CHRISTOS YANNARAS
Fragment din Libertatea morale, Editura Anastasia

 

Pe aceeaşi temă

17 Mai 2017

Vizualizari: 1999

Voteaza:

Asceza ecleziala si virtute individuala 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Asceza asceti postul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE