Titluri senzaţionale. Uluire, şoc şi cutremur. Ortodocşii nu se mai pot căsători cu ne-ortodocşii. O decizie „nouă” a Bisericii, care va speria, probabil, pe cei prea conectaţi la tabloidizarea presei. În rest, nimic nou. Tabloidele au descoperit gaura de la covrig, pardon, de la inelul de logodnă.
Cine citeşte, însă, cu atenţie, documentul „Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta”, elaborat de Sfântul şi Marele Sinod desfăşurat recent în Creta, va avea surpriza să constate că nu este vorba despre o decizie „şocantă” luată recent de Biserică. Dimpotrivă. Se păstrează Tradiţia Ortodoxă, noutatea fiind cu totul alta: chiar se dă mână liberă Sinoadelor Autocefale să decidă cum cred de cuviinţă, în anumite condiţii.
Necazul înţelegerii greşite a acestei ştiri pleacă din faptul că se face prea uşor confuzie între termenii „religie” şi „confesiune” (inclusiv unele dicţionare oficiale ale limbii române o fac). O confesiune reprezintă „personificarea” unei religii, la nivel de cult public distinct. Astfel, avem religia creştină, care mărturiseşte un Dumnezeu creştin, dar avem diverse confesiuni, care văd diferit pe acest Dumnezeu al creştinilor: confesiunile ortodoxă, catolică, baptistă, adventistă etc... O altă religie înseamnă o altă divinitate, cu ale ei alte confesiuni. De pildă, islamul, deşi este religie, este şi el confesionalizat: şiismul, sunnismul, sufismul, kharigiţii etc., fiecare cu subramurile lui.
Trebuie făcută însă clar precizarea: ce înţelegem prin neortodocşi? Documentul, ca şi viaţa bisericească de până acum, înţelege două mari categorii de persoane:
1. Cei de altă religie, numiţi în document şi „ne-creştini”. Căsătoria cu aceştia, potrivit canoanelor, este „absolut interzisă”. Nuanţarea arată imposibilitatea existenţei vreunui pogorământ sau dispensă, adică o excepţie de la regulă. Motivul este simplu: cei de religii diferite au divinităţi diferite, prin urmare ar fi ilogic să ceri unui credincios să fie binecuvântat de un alt dumnezeu, în care nu crede. Prin urmare, Biserica interzice o astfel de căsătorie nu pentru că duşmăneşte pe miri, ci pentru că unul dintre miri oricum nu crede în Dumnezeul creştin. Şi atunci, dacă nu crede, ce efect mai are binecuvântarea Cununiei?! Prin urmare, o astfel de interzicere nu este, cum ar părea, un atentat la un drept (pentru că, în fond, Cununia, ca şi credinţa, este o alegere, nu o impunere), ci o protejare a unei credinţe religioase.
2. Creştinii ne-ortodocşi. Este vorba de creştinii de altă confesiune decât cea ortodoxă. Aceştia au o particularitate: Dumnezeu lor este Dumnezeul creştinilor, Iisus Hristos, doar că îl văd diferit de ortodocşi. În acest caz, documentul Sfântului şi Marelui Sinod nuanţează stricteţea canonică astfel. Mai întâi, se precizează foarte clar că, conform canoanelor, „căsătoria între ortodocşi şi ne-ortodocşi este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext)”. Aşadar, o regulă stabilită nu acum, cum unele tabloide s-au grăbit să titreze, ci în anul 692, când s-a desfăşurat acest Sinod.
Remarcaţi nuanţa: nu mai este „absolut interzisă” ci doar „interzisă”. De ce? Pentru că, în condiţiile lumii de azi, unde nu toată lumea este ortodoxă, se întâmplă ca un ortodox să se îndrăgostească de un neortodox. Cum însă Iisus Hristos este pe buzele amândurora (chiar dacă văzut diferit, nu ca în cazul altor religii), mai poate fi o şansă. Aşa că apare un al doilea paragraf care introduce posibilitatea excepţiei: „Posibilitatea aplicării iconomiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericeşti, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.” Cu alte cuvinte, Biserica nu este nici o sumă de reguli fixe, dar nici un loc unde fiecare face ce vrea. În funcţie de specificul pastoral al unei Patriarhii, ea poate lua o decizie care să fie benefică scopului ultim si suprem al umanităţii: mântuirea, salvarea sufletului din decădere.
În fond, să nu uităm un adevăr fundamental al Cununiei bisericeşti: familia nu este un scop în sine. Familia este doar un mijloc, o cale în viaţă, prin care omul îşi dobândeşte mântuirea, exersând iubirea. Prin urmare, familia este instrument al salvării sufletului (prin iubirea mirilor), nu loc al sclaviei dintre soţi sau al libertinajului egolatru. Dumnezeu binecuvântează forţa purificatoare a iubirii, nu pornirile egolatre ale mirilor.
În versiunea iniţială a documentului, exista un paragraf care, printre alte paragrafe, a declanşat polemici între Patriarhiile Autocefale, unele refuzând participarea. Paranteză: refuzul participării unor Patriarhii mi s-a părut o mare demagogie bisericească, ca în numele dialogului şi al dragostei să refuzi participarea la un dialog. Păi, stimate Patriarhii neparticipante, dacă aveaţi obiecţii, cea mai bună metodă de a le discuta era să mergeţi şi să vă susţineţi punctul de vedere. Încă de la marile dispute dintre Sfinţii Petru şi Pavel (care au şi generat Sinodul Apostolic din anul 50), Ortodoxia a procedat aşa: dialogul a dus la lămurirea Adevărului. Întorsul-spatelui trădează însă o îmbufnare orgolioasă care, vorba părintelui Steindardt, numai creştină nu este: „Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol”. Eu cred că, cu cât eşti mai mare în preoţie, cu atât eşti mai mare în dragoste, implicit în dialogul cu fraţii tăi. Căci preoţia este a lui Dumnezeu, care este Iubire. Închei paranteza, cu regretul că unii episcopi se cred oameni politici ai Bisericii.
Spunea documentul presinodal aşa: „Căsătoria între ortodocşi şi ne-ortodocşi nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). Totuşi, aceasta poate fi oficiată prin condescendenţă şi iubire de oameni, cu condiţia ca pruncii care rezultă din această căsătorie să fie botezaţi şi crescuţi în Biserica Ortodoxă”. Plecată din practica anumitor eparhii, această prevedere ar fi părut însă multora ca o condiţionare. Ori, credinţa este o alegere liberă, ca şi cununia religioasă. Mai mult, subiectul cununiei nu sunt copiii, ci chiar mirii. Prin urmare, modificarea acestui paragraf, în sensul lăsării unei libertăţi locale Patriarhiilor, este mult mai potrivită cu menţionarea biblică a faptului că Duhul Sfânt suflă unde voieşte (Ioan 3, 8). Aceasta se traduce, în limbaj contemporan, că regula (canonul) este necesară mântuirii, dar în cazuri excepţionale se lasă libertatea unei decizii favorabile scopului ultim al Bisericii, desăvârşirea spirituală, chiar dacă în aparenţă, se calcă o regulă. În fond, „litera ucide, duhul face viu” (2 Corinteni 3, 6) va consemna Apostolul neamurilor păgâne, înţelegând că legile trebuie înţelese nu strict în literă, ci în spiritul lor.
Aşadar, Dumnezeu are o anumită „flexibilitate”, care însă nu trebui interpretată ca o încălcare a legii, ci ca îndrumare spre desăvârşire.
Dumnezeu nu interzice căsătoria, dar o vrea împlinită în ultimul ei scop: sfinţenia.
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)
Parintele Eugen Tanasescu
-
Cel mai frumos dar de Nunta
Publicat in : Editoriale -
Inmormantarea amana Nunta ?
Publicat in : Viata liturgica -
Nunta - suprema intalnire
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.