Familia in pragul pieirii

Familia in pragul pieirii Mareste imaginea.

- De ce bărbatul şi femeia, care nu se mai iubesc imul pe celălalt, trebuie să împartă ca şi mai înainte gospodăria, acoperişul, masa şi patul? De ce atâtea probleme cu divorţul?

- Divorţul, de fapt, este recunoscut de Biserica Ortodoxă. Dar, aşa cum oamenii au uitat de sensul căsătoriei, tot aşa au pierdut şi noţiunea legată de divorţ. De aceea se şi miră de unde atâtea „probleme"...

Nu trebuie să credem că divorţul este „o anulare" a căsătoriei, ca şi cum ar fi o reziliere a contractului. Nu, căsătoria este un organism viu şi, pentru ca el să înceteze să existe, trebuie să fie omorât. De omorât, pot omorî căsătoria amândoi soţii laolaltă, dar cel mai adesea face aceasta unul dintre ei, din reaua sa voinţă. Căci iubirea adevărată, după cum se spune, este un act al voinţei libere.

Să nu îţi mai iubeşti soţia (soţul), în principiu, nu înseamnă deloc să nu-ţi mai placă macaroanele sau tablourile lui Rembrandt. A înceta să iubeşti înseamnă a-ţi îndrepta voinţa de la creaţie spre distrugere, de la bine spre rău, de la viaţă spre moarte. Şi divorţul în acest caz nu este altceva decât o mărturie despre moarte sau înmormântarea căsătoriei.

In cazul în care căsătoria este ucisă, nu trebuie să ne prefacem (cum se obişnuieşte în Biserica Romano-Catolică, cea care nu recunoaşte divorţul) că ea este încă vie. In acest şi numai în acest caz Biserica în persoana episcopului atestă moartea căsătoriei prin divorţ. Fireşte că nu în orice conflict dintre soţi trebuie să vedem sentinţa cu moartea, dată căsătoriei. Dar trebuie să recunoaştem că ignoranţa duhovnicească a soţilor şi, mai ales, a tinerilor, are un mare aport la tragedia nemărginită a divorţului.

- Un caz real. O femeie, având cincisprezece ani de căsătorie şi doi copii, şi-a înşelat soţul şi pentru prima dată a simţit desfătare trupească. Şi acest lucru a devenit un motiv pentru divorţ şi plecarea la amant. Eu cred că acest rezultat oricum nu putea fi evitat!

- Degeaba credeţi aşa. Chiar dacă acest punct de vedere este tipic epocii contemporane, el dovedeşte acelaşi lucru: neştiinţa, neînţelegerea bazelor căsătoriei, ignoranţa, neglijenţa. Ca să evite acest rezultat, trebuia doar să se îngrijească la timp de căsătoria ei, de viaţa ei intimă.

Inşelarea, de fapt, a fost doar un pretext pentru divorţ. Căsătoria nu moare dintr-odatâ dacă ne îngrijorează sănătatea unui pacient trebuie sâ începem să ne pregătim puţin mai devreme pentru înmormântare. Cu ce s-au ocupat soţii timp de cincisprezece ani? Judecând după scurta dumneavoastră mărturie, cu orice, numai cu acest lucru nu.

Nu trebuie să-ţi omori cincisprezece ani la rând căsătoria; trebuie să munceşti, să te osteneşti - şi soţul, şi soţia împreună - pentru bunăstarea vieţii lor intime, a căminului lor şi atunci intensitatea emoţiilor, împreună cu iubirea, care se sprijină pe ele, va creşte şi se va adânci zi de zi, an de an.

Dar... precum cânta odată Buba Kastorski, „eu am alte interese". Semeni în tinereţe neruşinare, ticăloşie, nepăsare şi culegi în căsătorie răceală, înstrăinare, înşelare şi divorţ.

Fireşte că vor exista şi obiecţii: vor răsuna şi voci despre „nepotrivirea sexuală", „căsătoria de probă" şi aşa mai departe. In mod specific, aceste voci aparţin oamenilor care nu înţeleg nimic din ceea ce înseamnă dragostea: în cel mai bun caz, ele aduc date „medicale" de acum câteva secole, de când acest domeniu al ştiinţei se afla în stare incipientă. Dar astăzi orice medic poate confirma că efectul binefăcător al relaţiilor intime dintre soţ şi soţie este determinat de comportamentul lor, care, la rândul său, depinde de o mulţime de factori, ce depăşesc cu mult limitele anatomiei şi ale fiziologiei.

- Soţul meu este necredincios, dar ură faţă de ortodoxie şi credinţă nu are. Totul merge bine, slavă Domnului. Insă el este cântăreţ de muzică rock, îi place muzica grea, rock-metal. Sincer vorbind, eu personal nu pot numi aceasta muzică, ci zdrăngăneală diavolească, însă soţului meu îi place cu adevărat această muzică, o ascultă de când era în clasa a 9-a. Ce pot face în această situaţie? Daţi-mi un sfat, vă rog!

- Pentru început, să recunoaştem că nu toate merg aşa de bine, de vreme ce soţia consimte cu toată inima şi cu sufletul liniştit la faptul că soţul ei este necredincios.

Astăzi casa familiei dumneavoastră stă pe nisip: deocamdată la vedere toate sunt în ordine, dar „procesul este în desfăşurare" şi în orice clipă prin pereţi vor începe să apară fără milă crăpături. Trebuie să vă apucaţi de reparaţii, să vă puneţi la punct viaţa dumneavoastră de familie, să puneţi sub ea o temelie creştină. Indreptându-vă viaţa în general, veţi reuşi să îndreptaţi şi fiecare latură a ei în special, printre care şi gusturile muzicale rele.

Dar, dacă soţului dumneavoastră îi place muzica, se prea poate întâmpla ca tocmai muzica să devină acea uşă - sau una dintre uşile - prin care va intra în sufletul lui Hristos. Deci, trebuie să fiţi pregătită pentru acest lucru, trebuie să ştiţi să deschideţi această uşă pentru el. Deci, nu trebuie să vă astupaţi, de groază, urechile, oricât de critic v-aţi raporta la gusturile muzicale ale soţului. Trebuie să fiţi alături de el, trebuie să cunoaşteţi şi să înţelegeţi acel mediu estetic, ideologic şi moral, în care se învârte el. Trebuie să vă ajutaţi soţul - prin colaborare, atenţie, interes - în căutările sale, privitoare la muzică, să îl abateţi de la muzica „grea", satanică, pierzătoare către alte valori estetice şi legate de concepţia despre lume, opuse ei.

- Ce este de făcut dacă soţii nu pot găsi între ei un limbaj comun?

- Limbajul comun este limbajul lui Hristos, limbajul Evangheliei. Pe acesta şi trebuie să şi-l aducă aminte. Iar de uitat, să uite limbajul mândriei, al ţinerii socotelilor, al „clarificării relaţiilor", al cicălelilor, al reproşurilor şi al neînţelegerilor. Să uite limbajul încăpăţânării şi al disputelor. „Dragul meu (draga mea), nu trebuie să te cerţi cu mine, nu trebuie să mă convingi de nimic. Vrei asta şi asta? Voi face cum vrei tu, pentru că eu sunt soţia ta (soţul tău) şi te iubesc".

- Cum putem afla dacă totul merge bine în viaţa noastră de familie? Dacă nu ne aşteaptă vreo nelinişte sau primejdie ascunsă?

- Nu este greu de aflat. Trebuie să aveţi acasă un barometru special, un indicator al bunăstării dumneavoastră familiale: barometrul iubirii. Dacă nivelul indicaţiilor lui creşte zi de zi, dacă iubirea sporeşte în familia dumneavoastră - între soţ şi soţie, între copii şi părinţi - înseamnă că totul este în ordine. Dacă, însă, ele nu se schimbă sau au început să scadă - acesta este un semnal de alarmă. Trebuie să căutaţi de urgenţă cauza, să vă căiţi, să vă spovediţi, să vă îndreptaţi viaţa pentru ca nivelul indicaţiilor barometrului iubirii să înceapă iarăşi să crească. Atunci nici o nelinişte şi nici o primejdie nu vă va ameninţa: chiar dacă ele vor apărea, dumneavoastră le veţi răbda împreună cu Hristos şi cu cei apropiaţi în linişte, ajutându-vă, colaborând şi compătimindu-vă reciproc.

- Când soţul meu nu are dreptate, eu întotdeauna mă străduiesc să îi arăt greşelile pe care le face. El mă ascultă, chiar nu mă contrazice, dar, nu ştiu de ce, îmi rămâne o senzaţie cum că ceva nu este în ordine.

- Senzaţia este corectă. In orice privinţă, dar, mai ales, în privinţa treburilor familiale, trebuie să urmăriţi cu foarte mare atenţie „efectele secundare": făcând, chipurile, o faptă bună, nu fac, în acelaşi timp, un rău? Cuviosul Avva Dorotei scrie: „A face o faptă este numai 1/8 parte din faptă. Iar 7/8 - să nu pricinuieşti, în acelaşi timp, supărări fraţilor.

Nu voi garanta pentru aritmetică, dar, în esenţă, acest lucru este foarte important. O asemenea ştiinţă şi pricepere simt date de experienţa de viaţă şi duhovnicească, de atenţia faţă de aproapele şi de aducerea aminte de Domnul.

- Când mă supără soţia, eu vorbesc fără să mă stăpânesc, grosolan şi abia apoi înţeleg că eu însumi sunt vinovat de ceartă. Dar atunci este prea târziu să mai îndrept ceva, cuvântul este ca vrabia, dacă zboară - nu îl mai prinzi.

- Bine zis. De aceea, vrabia aceasta nesocotită trebuie ţinută sub lacăt până când va învăţa să se poarte creştineşte.

Cumpăraţi un lacăt mic (în gând, fireşte) şi puneţi-vi-l la limbă, iar cheiţa daţi-o spre păstrare minţii. In cazul unui conflict veţi dori să spuneţi ceva. dar limba va fi încuiată.

Veţi merge la minte după cheie, dar ea nu v-o va da. Va spune: „Deocamdată taci". Şi deocamdată veţi tăcea, veţi avea timp şi pentru o scurtă rugăciune, cel puţin, pentru o secundă-două: „Doamne, insuflă-mi Tu cuvintele!". Şi Domnul negreşit vă va insufla cu totul alte cuvinte, altă atitudine ţaţă de ceea ce se petrece. Veţi dobândi obiceiul stăpânirii de sine şi atunci nici de lacăt nu veţi mai avea nevoie.

- Cum să mă lupt cu răutatea faţă de aproapele, cu supărarea şi cu mânia? Sufăr foarte mult din cauza aceasta, nu mă pot descurca deloc cu mânia şi cu răutatea mea, mai ales în relaţia cu soţia. Imi dau şi eu seama de boala mea sufletească, dar nu pot face nimic în această privinţă. Există, în general, vreo armă duhovnicească pentru această luptă cu supărarea şi mânia faţă de aproapele?

- Cu toate că temperamentele, caracterele şi circumstanţele sunt variate, cred că pentru fiecare se poate găsi o asemenea armă duhovnicească. Şi aceasta, băgaţi de seamă, e bine cunoscută fiecăruia - aceasta este smerenia. Dacă mândria este maica tuturor patimilor, iar smerenia este opusă mândriei, avem toate şansele să biruim chiar cu această armă irascibilitatea noastră.

Merg cu maşina şi cineva „o ia razna", încalcă regulile şi eu în acest timp mă gândesc: „Dar eu întotdeauna sunt nevinovat, întotdeauna merg numai după reguli? Poate că acestui om i s-a întâmplat o nenorocire sau nu este prea isteţ sau, pur şi simplu, îl doare stomacul? Domnul să îl ajute!".

Copiii au început să facă nebunii, nu mă ascultă şi eu mă gândesc: „Ei trăiesc în lumea lor, lumea jocului şi a fanteziei, instrucţiunile mele oricum nu le vor primi - şi, oare, este nevoie să le dau acum dispoziţii în privinţa felului în care să se poarte? Doar nu fac nimic, care să fie extrem de primejdios sau de rău. Lasă-i să se joace, nu am de gând sa-i presez".

Mama spune ceva ciudat, care în chip vădit este greşit şi eu mă gândesc: „Este o femeie în vârstă, care a răbdat şi a trecut prin multe în viaţă puţin probabil că i-ar folosi acum o prelegere. Mai bine îi fac o bucurie".

Cearta, conflictul, neînţelegerea cu „consoarta" - aici este foarte simplu: „Aceasta este soţia mea, Domnul mi-a dat-o pentru a trăi în iubire şi a face bine. Voi face tot ceea ce îmi va cere ea, nu pentru că aşa este bine, ci pentru că o iubesc". Şi acestea i le voi spune cu aceleaşi cuvinte.

Mijloacele acestea, după cum vedeţi, sunt foarte simple, dar sunt greu de acceptat... ne împiedică mereu acelaşi păcat. Căci nu este de ajuns să îi spui celui şchiop: „Nu mai şchiopăta!" sau celui răcit: „Nu mai tuşi!". Orice păcat este o boală a sufletului şi toţi trebuie să ne tratăm (adică, să ne căim, să ne îndreptăm, sa ne desăvârşim).

Succesul tratamentului ne este garantat dacă vom fi credincioşi lui Hristos, Doctorului nostru Ceresc, dacă vom răspunde cu iubire la iubirea Lui. El mă va vindeca prin atitudinea mea personală faţă de El însuşi - şi faţă de aproapele ca dar şi chip al Lui.

Ieromonah Macarie Marchiş

Fragment din cartea "Bărbatul şi femeia", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Bărbatul şi femeia"

Pe aceeaşi temă

10 Mai 2018

Vizualizari: 180

Voteaza:

Familia in pragul pieirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE