* Am terminat de citit piesa Le Vicaire (Vicarul) de Rolf Hochhuth, Edition du Seuil, 1963, de care auzisem ca de un scandal - polemici pasionate, interzisă în Franţa etc. Şi înţelesesem din aceste controversate şi confuze lecturi că ar fi vorba de o lucrare pătimaşă - fie şi explicabil pătimaşe - a unui autor evreu revoltat de neintervenţia sau de tăcerea Papei Pius XII în chestiunea masacrării naziste a evreilor.

O reacţie nu numai faţă de un om, ci şi faţă de Biserică. In principiu, asemenea autori şi cărţi nu-mi plac, pentru că patima şi resentimentele nu sunt sursa unor realizări. E în ele o febră, un sindrom de om bolnav, alienat şi, dacă omul acesta nu poate restitui o imagine a omului, o imagine valabilă, realizată, un document. Dar prietenul meu S. [?] m-a întrebat, fără niciun comentariu şi nici chiar vreo indicaţie în ton sau în gest: Vrei s-o citeşti? Şi am răspuns simplu, fără niciun complex: Da.

In definitiv, mi-am zis în sinea mea o clipă mai târziu, o s-o citesc şi o să am o idee mai exactă despre acest scandal. Ei bine, trebuie să spun, nu numai că am citit-o, dar am citit-o simţind tot timpul cum inima îmi bate în beregată. Mai întâi această piesă, de o întindere neobişnuită, este o capodoperă, o elaborare temeinică, un document omenesc de o obiectivitate convingătoare, nu este deloc un autor care vorbeşte el prin mai multe personagii,- ci sunt oameni deosebiţi care se exprimă şi se conturează pe ei înşişi, într-o surprinzătoare putere de înţelegere şi de eliberare. E o piesă pasionantă, de un interes care nu cedează niciun moment şi de o intensitate dramatică covârşitoare. M-am întâlnit din nou cu oameni, cu situaţii, cu probleme pe care eu însumi le-am cunoscut, le-am trăit personal şi le-am trăit alături de alţii în confesiuni de la om la om, într-o intimitate zguduitoare, care e aceea a condamnaţilor la moarte. M-am regăsit, cu intensitate, în drama câtorva personagii şi am simţit cu putere veracitatea, concentrată, lipsită de declamaţie, de retorică, lipsită de resentimente, a unor situaţii care pot să-l confrunte pe om cu absurdul total şi cu inexplicabilul absolut.

Sunt creştin, dar am trăit drama evreului, urmărirea, ameninţarea, percheziţiile cu spaimele inenarabile, arestarea, anchetele, pedepsele, despărţirile sfâşietoare, abandonările teribile şi monstruoase, izolarea în camera condamnaţilor la moarte, percheziţii şi ridicări în puterea nopţii cu destinaţii imprevizibile, dezolările inumane, regimul de vexaţiune şi exterminare. Am fost în pielea şi tensiunea lui Riccardo Fontana, un iezuit revoltat că Papa nu mişcă un deget, slujitorul şi confratele care constată că papii intelectuali nu numai că nu mişcă niciun deget, dar dau [credit] în chipul cel mai josnic comun asupritorilor şi asasinilor. Am fost în pielea lui Gerstein şi i-am pipăit pe ceilalţi de aproape. Am trăit deznădejea cumplită a suferinţei, „monstruozitatea" omului şi a lui Dumnezeu, a lumii, a istoriei şi a existenţei. Dar am trăit şi Misterul lor. Suferinţa este un dat, un fapt în stare să ne dea peste cap, nu pentru că la un moment dat e sau devine insuportabilă, ci pentru că ne oferă nişte limite, nişte ziduri de care la o limită toate explicaţiile se sfarmă în ţăndări ca un vas trântit de piatra unui caldarâm.

Suferinţa e un mister, Misterul suprem al existenţei. Dar e Hristos. El nu ne-a dat nicio explicaţie, n-a vorbit niciodată lămurit despre ea, dar a enunţat turburătoarele şi profund enigmaticile Fericiri, iar El însuşi a luat drumul calvarului, al Golgothei şi a strigat din piscul suferinţei, al umilinţii, al batjocurii şi a! falimentului: Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit!

El n-a fost nici general, nici filosof, nici condotier, nici răzvrătit, nici adunător de averi, nici râvnitor de măriri, nici judecător, nici vreo dădacă a omenirii, nici „şef" al vreunei organizaţii, ci a luat cu o simplitate absolută calea suferinţei şi s-a aşezat cu braţele întinse şi cu mâinile goale pe cruce, semnul suferinţei şi al dispreţului. El care, în orice caz stă ca un hotar în istorie şi care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", ne-a arătat pe viu, dincolo de explicaţii şi discursuri, că esenţa solemnă a existenţei asta e, că Viaţa, Adevărul şi Calea de ajungere la ele şi la esenţa existenţei, asta e. Misterul ne-a fost livrat sub forma unei bucăţi de aur înroşite în foc, întinsă unor mâini care nu îndrăznesc să pună mâna pe ea, cu excepţia martirilor. Restul e... literatură, mai bună sau mai puţin bună, adică ceva care se poate citi, fie şi cu suspansuri, în fotoliu, în fotolii.

Există evrei? Există creştini? Există catolici? Protestanţi, Papi? Există, desigur. Dar ceea ce mai ales există sunt oamenii, adică există evrei care sunt oameni în toată puterea cuvântului, şi există evrei trădători, abjecţi, infami, criminali, asupritori, instrumente ale infernului şi subiecte demne ale oprobiului. Există creştini? Desigur, dar şi aici găsim, de la sfinţi până la întruparea abjecţiei şi a monstruozităţii, toată gama exemplarelor de oameni. Există Papi? Desigur, dar printre ei câte modele? Modele ale dragostei, ale abnegaţiei, ale sacrificiului. Sub toate etichetele şi galoanele aflăm oameni şi oameni. Evident, sub nişte etichete stau nişte obligaţii, nişte responsabilităţi, nişte aşteptări, nişte indicaţii spre nişte modele, evidente... dar viaţa e atât de nesfârşit de complicată şi misterul ei atât de insondabil! Şi ici şi colo ca nişte ilustraţii a unor pachete grele de probleme, Sf. Petru, Sf. Pavel şi Iuda. Şi atunci, ce e de făcut? E oare altceva de făcut decât ca fiecare să-şi trăiască propria lui viaţă cu maximum de seriozitate şi de răspundere şi de informaţie? Fără îndoială, şi aici intervine o selecţie naturală, ca să zicem aşa, o gamă de posibilităţi. Ceea ce este însă absolut sigur e că ar putea fi, efectiv, mai puţini trădători faţă de propria lor viaţă decât sunt dintr-o facilitate şi prosteală. Vicarul e o capodoperă, iar reacţiile împotriva ei, o prostie.

Cartea aceasta m-a făcut să mă gândesc din nou la unii oameni pe care i-am cunoscut la închisoare şi din nou la P.P. Panaitescu şi să mă întreb: cum de astfel de oameni au putut face sau participa, cu un simţământ, cu o tăcere, la nişte concepţii şi acte de-a dreptul monstruoase? Astfel de oameni, cu incontestabile calităţi - unii din ei îmi dădeau bucăţica de pâine ca să nu mor, primejduindu-se pe ei înşişi într-o perioadă grea de regim alimentar exterminatoriu - purtau în sufletul lor şi moşteniri obscure nelichidate. Petrăchiţă [P.P. Panaitescu] era din familia timizilor excesivi, a „urşilor", mare, tăcut, interiorizat, lector pasionat, citind cu titlu de recreaţie romane poliţiste, ceea ce pentru mine chiar atunci, când eu eram încă un copil, era o mare nedumerire. Il auzeam vorbind de Shakespeare şi de nu ştiu care autor din colecţia Le Masque rouge (eu însă nu vroiam să ating o astfel de carte) cu acelaşi entuziasm. Antisemismul l-a moştenit de la taică-su, care era un feroce antisemit, fapt inexplicabil şi parcă incompatibil cu omul, cu inginerul care era. în comportamentul lui se mai observau şi nişte bizarerii, dar ele nu distonau cu portretul său. Pe soţia lui, care sigur a exercitat o mare influenţă nu totdeauna binefăcătoare, nu pot să spun că am cunoscut-o bine, dar era o romanţioasă cu atitudini ridicole şi cred că făcea parte din oamenii pe care Dostoievski i-a caracterizat „răi şi sentimentali".

M-a suprins atitudinea lui faţă de lorga şi m-a umplut de perplexitate adeziunea lui la mişcarea legionară şi mai ales când l-am văzut extra îmbrăcat în cămaşa verde, ţinută vestimentară care nu i se potrivea nici ca... îmbrăcăminte. Toate acestea erau pentru mine semnele care dădeau în vileag nişte opacităţi interioare; pe care omul pe care îl ştiam mai la adânc nu le-a putut elucida şi elimina.

Marionetele din el - orice om e purtător şi de nişte marionete care îl împiedică să ajungă efectiv la sinea lui - i-au jucat lui Petrăchiţă, Dumnezeu să-l ierte!, nişte feste pe care le-a plătit scump. Oh, dar viaţa unui om e ceva atât de straniu şi atât de complicat! - cum, în fond, se vede bine şi în cartea lui Hochhuth.

De ce, ca să rămânem oarecum în acelaşi registru, de ce de Naşterea lui lisus e legată istoria uciderii pruncilor făcută de Irod? - o întrebare care m-a chinuit, aş putea zice, şi de care m-am izbit ca de un zid fără să clatin o cărămidă! Dar putem şti totul? Putem descifra toate nedumeririle care ne înfruntă în toate domeniile? Ce ne-a mai despărţit de Dumnezeu? Aşa [...?] şi suntem în stare de toate îndrăznelile. Poate că nişte întrebări şi nişte „absurdităţi" sunt semănate pe calea omului ca să mai fie chemat la ordine, „pentru ca niciun trup să nu se mândrească", să nu uite cu desăvârşire de condiţia lui. E, în orice caz, o ipoteză care merită toată luarea-aminte.

ALEXANDRU MIRONESCU

Admirabila tacere. Jurnal (2 iulie 1967 - 29 septembrie 1968)

Cumpara cartea "Admirabila tacere. Jurnal"

 

• Alexandru Mironescu
  Publicat in : Parinti
• Serban Mironescu
  Publicat in : Parinti
• Parintele Nicodim Bujor
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: