Conceptul de atenţie în antropologia creştină

Din tot contextul literaturii patristice reiese limpede că Sfinţii Părinţi dădeau atenţiei o importanţă uriaşă. In lucrarea Despre cele trei feluri ale luarii-aminte şi rugăciunii, Sfântul Simeon Noul Teolog scria: „Sunt trei feluri de luare-aminte şi rugăciune, prin care sufletul se înalţă şi sporeşte ori cade şi piere. Cine foloseşte aceste feluri la bună vreme şi aşa cum trebuie, acela sporeşte, iar cine le foloseşte cu nechibzuinţă şi la vreme nepotrivită, acela cade."

In contextul antropologiei creştine, atenţia apare drept condiţie şi mijloc de creştere duhovnicească, drept „indicator" al valorilor (unde este inima voastră, acolo va fi şi comoara voastră) şi motivaţiilor omului.

„Sufletul tuturor exerciţiilor celor în Domnul este luarea-aminte", scria Sfântul Ignatie Briancianinov. „Fără luare-aminte, toate aceste exerciţii sunt sterpe, moarte. Cel ce doreşte să se mântuiască trebuie să se organizeze în aşa fel încât să poată păstra luarea-aminte nu numai în însingurare, ci şi în însăşi împrăştierea în care uneori este tras de împrejurări împotriva voinţei sale" (Sfântul Ignatie Briancianinov).

Putem încerca să distingem în antropologia creştină „tipuri" de atenţie. Acestea ar fi, probabil, atenţia faţă de Dumnezeu, faţă de realitatea dumnezeiască, atenţia faţă de semeni, atenţia faţă de noi înşine, faţă de propriile gânduri. Aceste trei tipuri de atenţie arată tocmai valorile spre care se orientează omul.

Despre atenţia faţă de Dumnezeu ca faţă de sensul suprem al vieţii vorbea prorocul vechi-testamentar Isaia: băgaţi în urechi şi auziţi glasul Meu, luaţi aminte şi ascultaţi cuvintele Mele (Is. 28,23).

In Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul spune: Prietenul Mirelui, care stă şi ascultă pe Mire, cu bucurie se bucură de glasul Mirelui (In 3, 29).
Atitudinea faţă de celălalt, faţă de aproapele, ca valoare - această atitudine se manifestă în primul rând prin atenţie faţă de el, prin aceea că i se arată anumite semne de cinstire, de respect, de dragoste: Să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi fapte bune, spune Apostolul Pavel (Evr. 10,24). Tocmai această atenţie faţă de celălalt este orientarea spre el.

Atât Vechiul, cât mai ales Noul Testament cultivă în oameni dragostea şi atenţia reciprocă. Sfinţii manifestă o astfel de atenţie faţă de oameni, faţă de fiecare om, ca faţă de chipul lui Dumnezeu. Sfântul Serafim din Sarov întâmpina pe oricine venea la el cu cuvintele „bucuria mea", iar un alt stareţ, Chiril, care încă este în viaţă, spune că „la om trebuie să te uiţi ca la icoană". Un exemplu de atenţie faţă de om, chiar dacă acesta a păcătuit, ne dă Apostolul Pavel: Fraţilor! Chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită. Purtaţi-vă poverile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6,1-2). Aici răsună chemarea de a fi atenţi şi la noi înşine -luând seama la tine însuţi.

Reflectând la rolul jucat de atenţie în viaţa duhovnicească, putem distinge două aspecte: 1) lipsa de atenţie faţă de înşelăciune, de păcat, faţă de gândurile viclene; 2) atenţia faţă de rugăciune ca condiţie a sporirii în ea.

Invăţându-ne să fim atenţi în viaţa duhovnicească, Sfânta Scriptură ne cere să renunţăm la păcat, la rău, să nu acordăm atenţie amăgirii şi amăgitorilor. Apostolul Pavel spunea: Unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Tim. 4,1); să nu luaţi aminte la basmele iudaiceşti şi la poruncile unor oameni care se întorc de la adevăr (Tit 1,14V abate-te de la rău şi fă binele (Ps. 33,15).

Atenţia la gânduri este semn al vieţii sufletului, considera stareţul Ioan Juravski, iar lipsa de atenţie, împrăştierea şi învârtirea încolo şi încoace a gândurilor sunt semn al morţii sufleteşti.

Lipsa de atenţie faţă de păcat şi orientarea personalităţii spre bine, spre Dumnezeu, spre aproapele dau mărturie despre alegerea de către voinţa liberă a valorilor şi sensurilor vieţii. Atenţia şi voinţa sunt strâns legate întotdeauna: pentru dezvoltarea atenţiei trebuie dezvoltată voinţa, şi lucrul acesta era înţeles foarte bine de Sfinţii Părinţi. împărăţia cerurilor se ia cu silinţa, şi silitorii pun mâna pe ea (Mt. 11, 12), îşi învăţau ei fiii duhovniceşti, chemându-i la eforturi de voinţă, la silirea de sine.
Desigur, atenţia este legată de toate puterile sufleteşti şi le influenţează la rândul său.

Atenţia este strâns legată de minte. „Mintea este acolo unde-i atenţia. A-ţi aduna mintea în inimă înseamnă a-ţi opri atenţia în inimă şi a vedea cu mintea în faţa ta prezenţa lui Dumnezeu Celui nevăzut... Să nu uitaţi lucrul principal: a uni atenţia şi mintea cu inima şi a sta neîncetat acolo înaintea feţei Domnului. Toate ostenelile rugăciunii spre asta trebuie să fie îndreptate" (Lucrarea minţii, 1998).

Principala condiţie a creşterii duhovniceşti este, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, rugăciunea. „Dacă prin luarea-aminte ne vom păzi curată rugăciunea, vom spori" (Sfântul Simeon Noul Teolog). Rugăciunea cu luare-aminte face minune: învie sufletul amorţit, îl smulge din robia patimilor, îl scoate din întunericul împrăştierii demonice, îl luminează cu neînserata Lumină a Dumnezeirii şi aduce mintea în liniştea dumnezeias-că, din oameni pământeşti face oameni cereşti" (stareţul Ioan Juravski).

Rugăciunea e tocmai concentrare a atenţiei, orientare a atenţiei spre realitatea dumnezeiască. „Luarea-aminte care caută rugăciunea o va şi afla, fiindcă tocmai rugăciunea, nu altceva, urmează luării-aminte" (Evagrie Ponticul). Principal scop şi mijloc al mântuirii sufletului este numită de Sfinţii Părinţi şi lucrarea minţii. Lucrarea minţii se constituie din atenţie şi din rugăciunea neîncetată. „Adunându-vă cu totul în voi înşivă şi curăţindu-vă mintea, ascultaţi măreţia tainei", spune Sfântul Grigorie Palama.

Sfântul Filotei Sinaitul scria: „Luarea-aminte şi rugăciunea, fiind îmbinate zi de zi, săvârşesc ceva asemenea carului de foc al lui Ilie, ridicându-l la înălţimea cerească pe cel ce se împărtăşeşte de ele."

O astfel de atenţie harică şi legată cu rugăciunea duce la „tăcerea inimii cea necurmată de nici un gând" (Sfântul Isihie Ierusalimiteanul). Tăcerea lăuntrică înseamnă lipsa oricărei mişcări lăuntrice a gândului sau a simţurilor, o stare de totală vigilenţă duhovnicească şi deschidere către Dumnezeu.

Pentru a ajunge la „contemplarea Domnului", mintea trebuie să părăsească grija de lumea văzută, scria S. Zarin. Ca atare, atunci când pe nevoitor pune stăpânire contemplaţia, el se depărtează de lume şi lumea se depărtează de el. Când sufletul e plin de imagini ale lucrurilor sensibile nu poate să îl contemple pe Dumnezeu. A-L contempla pe Dumnezeu este posibil doar atunci când ascetul are înăuntru linişte necurmată de împrăştierea dinafară - nici de presiunea patimilor, nici de cea a lucrurilor materiale. A supune simţurile exterioare stăpânirii sufletului este posibil doar în „lucrarea liniştirii", ce are ca scop atingerea „păcii minţii". Pentru atingerea acestui scop, ascetul nu permite minţii sale să se răspândească în lucrurile sensibile, ci o ridică la înţelegerea duhovnicească (Zarin, 1996). In limbaj psihologic, asta se poate descrie ca stare de profundă concentrare a atenţiei voluntare. «încetarea împrăştierii minţii în imagini depinde de curăţia acesteia.”

Rezumând literatura ascetică, S. Zarin trage concluzia că „centrul perfecţionării ascetice, principala ei condiţie, este reprezentată de starea normală a „minţii" în raport tocmai cu „inima", cuvenita lor relaţie reciprocă. Aceasta din urmă este determinată de esenţa, pe de o parte, a „minţii", iar, pe de alta, de cea a „inimii". Dacă cea dintâi este cu precădere putere contemplativă, iar cealaltă cuprinde cele mai profunde trăiri individuale, relaţia dintre ele trebuie să se exprime prin controlul - continuu şi neslăbit - al „înţelegerii" asupra „inimii", aşa încât cea dintâi să pătrundă întotdeauna în sfera conţinutului celei de-a doua, comunicându-i direcţia cuvenită (adică ferind-o de „cugetele" rele şi orientând-o spre „cugetele" bune, fiindcă „toată facerea placului lui Dumnezeu şi slujirea Lui depind de gânduri")".

Tocmai aceasta se numeşte „petrecere a minţii în inimă", când conştientul şi atenţia sunt cuprinse în inimă. In limbaj ascetic, denumirile corespunzătoare sunt cele de „luare-aminte", „priveghere", „trezvie". In limbaj psihologic aceasta se poate numi, probabil, concentrare a atenţiei voluntare, autocontrol, atenţie încordată, disponibilitate de control mintal. Controlul mintal constă în aceea că la „graniţele" „câmpului conştientului" există un fel de „paznici", care resping toate câte vin din afară şi nu le lasă să intre în câmpul conştientului.

Creştinilor, ca fii ai luminii şi fii ai zilei (I Tes. 5, 4), le sunt caracteristice, potrivit aceluiaşi autor: a) energia, în sensul capacităţii şi disponibilităţii omului de a susţine o activitate normală; b) trezvia, adică lipsa „beţiei" patimilor, a influenţelor nefireşti, anormale (ibidem). „Luarea-aminte", fiind negare a „lenevirii" şi „răspândirii" sufletului, reprezentând unul dintre mijloacele grijii nevoitorului pentru mântuire, spune în continuare S. Zarin, este în cea mai înaltă măsură o metodă importantă, esenţială, fundamentală şi primară de „trezvie", în lipsa căreia toate celelalte nevoinţe sunt lipsite de forţă şi de însemnătate.

„Luarea-aminte" se manifestă şi prin aceea că puterea raţională a sufletului ţine neabătut sub controlul său inima, supraveghează ceea ce se întâmplă în ea. Astfel, atenţia este veghea trezvitoare a minţii asupra gândurilor, altfel spus „ochiul nerătăcit şi neadormit al sufletului" sau „luarea-aminte a inimii".

Astfel, trezvia înseamnă „luarea-aminte" -dobândită prin grijă, eforturi şi experienţă - a minţii faţă de ceea ce se petrece în inimă, adică în viaţa lăuntrică, adică efort perseverent cu scopul păzirii inimii de mişcările rele, în vederea atingerii „curăţiei inimii".

Să ne amintim: în concepţia psihologiei contemporane, atenţia postvoluntară este atenţia „elaborată", cultivată, este cultura (abilitatea) omului de a-şi dirija atenţia, de a o orienta în mod voluntar asupra scopului şi de a o menţine în activităţile orientate spre realizarea acestui scop, de a amplifica în mod voluntar intensitatea - concentrarea - ei.

Trezvia constantă şi atenţia harică îi permit nevoitorului să audă glasul lin şi discret al luI Dumnezeu. Iată cum scria despre aceasta Sfântul Ignatie Briancianinov: „Când mă asurzea zarva lumii, nu puteam lua aminte la El. Acum, în liniştea însingurării, încep să-l ascult cu luare-aminte pe Cântăreţul Cel de taină. Şi sunetele, şi cântarea Lui par a mi se face mai lesne de înţeles. Parcă s-ar descoperi în mine o putere nouă - puterea de a lua aminte la El şi puterea de a-L înţelege."

Mulţi sfinţi s-au proslăvit prin deosebita lor atenţie şi capacitate de a se ruga: Sfântul Serghie din Radonej, Sfântul Serafim din Sarov, Sfântul Ioan din Kronstadt, Sfântul Ambrozie de la Optina. Cu rugăciunile lor, oamenii se vindecau de boli grele. Ei erau capabili să ţină minte mii de pelerini, de enoriaşi, să reţină împrejurările vieţii lor, să corespondeze cu mii de oameni, să îndrume o mulţime de fii duhovniceşti.

Activitatea raţiunii, orientată spre baza interioară, cea mai profundă, a vieţii omeneşti şi comportamentului omenesc, are ca scop examinarea de către nevoitor a stării sale lăuntrice în toate detaliile, din toate părţile, studierea şi cunoaşterea exactă a propriei persoane. Ca atare, pentru a fi realizată în modul cuvenit şi aplicată adecvat, „virtutea luării-aminte" are nevoie de sprijin din partea „dreptei socotinţe", „trezviei", scria în continuare S. Zarin. în limbajul contemporan, aceasta s-ar putea numi, probabil, capacitate de reflecţie, de autoobservare, autocunoaştere, introversie.

Astfel, se poate vorbi de o anumită „tehnologie", de o anumită metodică a creşterii duhovniceşti, care se întrevede în descrierile făcute experienţei duhovniceşti a sfinţilor asceţi. Desigur, nici înşişi Sfinţii Părinţi, nici S. Zarin, care a încercat să descrie rezumativ experienţa lor, nu folosesc concepte cum ar fi cele de „tehnologie", „metodică", „procedeu", „algoritm", atât de îndrăgite în secolul al XX-lea. Totuşi, structura generală alcătuită dintr-o anumită cantitate de procedee, de metode, poate fi gândită ca metodică - bază orientativă a anumitor acţiuni, anumite prescripţii algoritmice ale etapelor succesive ale vieţii duhovniceşti.

Imprăştierea atenţiei era considerată de Sfinţii Părinţi „începutul răutăţilor". Iată ce spune Sfântul Ioan din Kronstadt despre oamenii cu atenţie slabă: „Fără îndoială că în inima foarte multor oameni diavolul stă în chipul unei moleşeli, slăbănogiri, lenevii a inimii... mai ales în ce priveşte credinţa şi buna cinstire de Dumnezeu, care cer osteneală duhovnicească."

Formarea atenţiei începe de la atenţia faţă de propriile gânduri.

Sfântul Ioan Scărarul recomanda să dezvoltăm atenţia în următorul mod: „Străduieşte-te totdeauna să aduci înapoi la tine gândul tău fugar sau, mai bine zis, închide-l în cuvintele rugăciunii." Trebuie să ne apucăm de rugăciune, de lucrarea duhovnicească, plini de sentimentul fricii de Dumnezeu, cinstirii de Dumnezeu, celei mai profunde evlavii. Pentru început, trebuie să ne rugăm fără grabă, deoarece cuvintele care „ţâşnesc" rapid „alunecă" pe suprafaţa minţii şi a simţirii şi nu lasă impresia cuvenită. După fiecare rugăciune este de folos o scurtă odihnă.

Trebuie neapărat să stăm cu atenţia în inimă, să ne ţinem trupul într-o stare tonică şi să nu permitem atenţiei să se lase distrasă de circumstanţele exterioare. Respiraţia trebuie să fie lină, fără grabă, mintea trebuie închisă în cuvintele rugăciunii. Cu atenţia minţii începe să „simpatizeze" inima, care ajunge treptat la unirea cu mintea.

Această unire o săvârşeşte harului lui Dumnezeu, la vremea potrivită (Lucrarea minţii, 1998).

O altă sarcină foarte importantă a vieţii creştine este lupta cu patimile. Robirea de către patimă începe de la gândul păcătos.

Sfinţii Părinţi au descris etapele luptei, războiului cu gândurile.

Orice patimă devine prin gând stăpână a omului pe care l-a înrobit. Obiectivul ascetului constă în a dobândi capacitatea de „a stăpâni mintea sa în gânduri" (Evagrie Ponticul). Trebuie să distingem cu mintea gândurile fireşti de cele viclene, necurate, ruşinoase, trupeşti, şi să ne împotrivim acestora din urmă. Bineînţeles, pentru aceasta este indispensabilă abilitatea de a ţine sub observaţie în mod constant propriile gânduri, de a fi atent la toate gândurile ce vin. Sen timentele, dorinţele, gândurile sunt strâns legate de trup şi de grijile pământeşti. Trebuie supravegheate „ferestrele sufletului", trebuie să facem, la fel ca Iov, „legământ cu mintea noastră" (v. Iov 31,1), să cultivăm în noi continua atenţie lăuntrică, pentru a respinge gândurile rele.

Observarea şi reglarea gândurilor este nevoinţa ascetică cea mai importantă, esenţială şi prin rezultatele sale cea mai eficace, scria S. Zarin.

Dacă omul nu respinge gândul apărut, atenţia lui pare a se lipi de gând, care dezvoltă în suflet visarea, umplând întreaga sferă a conştientului şi eliminând din ea toate celelalte impresii şi gânduri - lucru însoţit, probabil, de o senzaţie de satisfacţie. Asta se poate numi „comutare a atenţiei" de pe funcţia de control asupra noului conţinut şi înlocuire a atenţiei voluntare de către cea involuntară (emoţională). Sfinţii Părinţi numesc stadiul acesta „însoţire cu gândul", „împreună-vorbire" cu el. Totodată, atenţia este atât de strâns unită cu gândul, încât în conştient nu mai rămâne loc pentru alt obiect. Atenţia se opreşte exclusiv asupra impresiei apărute, care serveşte drept impuls pentru dezvoltarea unei serii de asociaţii care îi furnizează omului un sentiment de plăcere, de „desfătare".

„Pentru a rupe firul acestei asociaţii, pentru a ne elibera de ea conştientul şi a curma astfel sentimentul de plăcere pe care îl trăim, trebuie neapărat să ne distragem atenţia printr-un efort de voinţă - prin hotărârea activă şi neclintită de a se rupe de priveliştea păcătoasă şi de a nu se mai întoarce la ea", scrie S. Zarin.

Dacă ar fi să folosim limbajul psihologic contemporan, pentru a renunţa la dorinţă - la motivaţia acţiunii sau gestului pe care mintea nu le aprobă - trebuie neapărat să „transformăm" atenţia involuntară într-o acţiune volitivă voluntară, orientată spre inhibarea, spre alungarea din sfera conştientului a reprezentărilor ispititoare ale motivaţiei hedonistice.

Dacă aceasta nu se întâmplă însă, dacă atenţia e absorbită de pregustarea plăcerii, vine etapa următoare, când voinţa este atrasă de gând, înclină către el, şi se formează hotărârea, apoi şi năzuinţa de a realiza ceea ce propune gândul (ibidem). Adică putem presupune aici că apare atenţia postvoluntară, emoţional-volitivă, când voinţa orientează deja atenţia spre realizarea celor închipuite.

In ultimul stadiul - al „robirii" - păcatul se săvârşeşte deja cu intenţia, apoi şi cu fapta.

Pentru a nu permite dezvoltarea patimii, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne oprim în prima etapă, când gândul rău abia a venit, numind şi aceasta trezvie.

Larisa Sehovtova, Iuri Zenko

ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXA"

 

• Smerenia si discernamantul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Discernamantul
  Publicat in : Editoriale
• Discernamantul in cresterea copiilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Filosofia postului: discernamantul duhovnicesc
  Publicat in : Post
• Discernamantul lui Avva Pimen
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: