"Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata, toate s au facut noi". (II Corinteni 5, 17)

Un tanar oarecare a sustinut examen la Facultatea de Teologie Ortodoxa si, spre bucuria lui si surprinderea unora, a si luat examenul. Era un baiat de la tara, crescut in frica lui Dumnezeu, cu evlavie si credinta. Dar in acelasi timp era nelipsit de la discoteca, purta plete si se imbraca fistichiu, dupa ultima moda. Ii placeau de asemenea distractiile, fiind un foarte bun petrecaret si pasionat dansator. Fumator inrait, ii placea sa mai traga si cate un pahar. Era de asemenea si un mare vorbaret, fapt pentru care avea succes la fete.

Cand a venit acasa in prima vacanta, deja se petrecuse o schimbare majora in atitudinea si comportamentul sau. Nu se mai ducea la intalnirile de seara cu prietenii, nu mai vorbea asa mult, se lasase de fumat, nu mai mergea la discoteca, nu se mai intrecea in degustarea vinurilor, nu si mai pierdea timpul degeaba. Acum citea foarte mult, mergea la biserica, cerea parerea preotului in diferite probleme, era ordonat si cuminte.

De altfel, la o adunare de flecareala a prietenilor lui, unul din acestia spune:

- Mai, nu stiu ce a patit Alexandru al nostru, dar parca l-a lovit ceva in cap. Omul acesta s-a schimbat cu totul. Parca l-ar fi vrajit cineva.

- Da, asa este. Ai dreptate, parca ar fi badea Ioan care merge duminica de duminica la biserica!

Pentru unii calea credintei e tot una cu aceea a bisericii. Tot dintr-o zicala cunoscuta, calea bisericii se recomanda numai batranilor. Cand ni se spune ca cineva "a luat calea bisericii" intelegem ca s-a retras din lume si de la anumite pacate, dar nu din pricina ca le uraste si nu le mai poate suferi datorita unei innoiri launtrice, ci numai din pricina varstei inaintate.

Din nefericire, la tara, viata crestina isi pierde cu timpul din esenta si valoare. Intr-adevar, "vesnicia s-a nascut la sat" dar se pregateste sa se mute la oras. Multi credinciosi de la tara se duc la biserica invocand diferite motive: si au format un obicei, sa auda ce mai spune preotul, sa se intalneasca cu cineva, sa mai iasa din monotonia activitatilor zilnice, sa afle cine a mai murit, sa afle daca a terminat de cosit badea Gheorghe, sa afle cine se mai casatoreste… Putini sunt aceia care merg la biserica cu gandul la Domnul Iisus si se intorc cu acelasi gand.

In schimb, viata crestina de la oras este in continua crestere. Bisericile devin din ce in ce mai neincapatoare. Vin la biserica credinciosi din toate categoriile sociale, predominand tinerii si intelectualii. Se observa o participare vie a acestora la slujbele religioase, un interes deosebit in ascultarea predicii, un mod de manifestare aparte in viata de zi cu zi.

Pentru altii calea credintei e calea superstitiilor si a obiceiurilor legate de felul de vietuire de la stramosi.

Sunt oameni care au cheltuit averi si s au supus la grele chinuri ca sa se faca placuti lui Dumnezeu. Altii respecta cu scrupulozitate fel de fel de obiceiuri superstitioase, punandu le pe seama evlaviei. Nici aceasta nu e calea credintei.

Cei care umbla pe calea credintei pot sa dea oricand socoteala de nadejdea care este in ei. Acestia umbla cu lucruri precise care se pot dovedi la lumina zilei.

Sunt altii, si nu putini, pentru care calea credintei e cea a fatalismului, a nepasarii si a trandaviei.

Iata ce indemnuri ne da Domnul Iisus: „Cine fura, sa nu mai fure, ci mai degraba sa lucreze cu mainile lui la ceva bun, ca sa aiba sa dea celui lipsit.” (Efeseni 4, 28)

"Caci si cand ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: daca cineva nu vrea sa lucreze, acela sa nu manance." (Tesaloniceni 3, 10). Calea credintei nu e calea mandriei religioase a acelui "Da-te mai incolo de langa mine, ca sunt mai sfant decat tine!…" sau "Noi va asiguram mantuirea, ceilalti sunt nimicuri!…"

Pe aceasta cale nu sunt ingaduite clevetirile si certurile de tot felul, inclusiv cele religioase. Apostolul Pavel spune: "Fereste-te de intrebarile nebune si nefolositoare, caci dau nastere la certuri si robul lui Dumnezeu nu trebuie sa se certe, ci trebuie sa fie bland cu toti, in stare sa invete pe toti, plin de ingaduinta rabdatoare, sa indrepte cu blandete pe potrivnici, in nadejdea ca Dumnezeu le va da pocainta, ca sa ajunga la cunoasterea adevarului." (II Timotei 3, 23).

Evanghelia ne spune despre credinta ca este o cale noua si vie. Este noua pentru ca pe ea nu poate umbla decat omul nascut din nou, acela care prin spovedanie, pocainta si credinta a capatat iertarea pacatelor si a renuntat la ele.

Este vie pentru ca ea se confunda cu Mantuitorul care este viu in vecii vecilor. Si daca El este Calea, usor vom intelege ca pentru a invata sa mergem pe ea n-avem nevoie de indelungate si meticuloase studii teologice, nici de invatatura pe dinafara a unui catehism, a unei porunci si a unor rugaciuni cu mestesugire talcuite. Avem nevoie sa l cunoastem pe El, fata catre fata, printr o legatura personala, directa si reala, nu pe baza de inchipuiri, prin sugestie sau prin idei filosofice.

Pentru a invata, Domnul Iisus Hristos nu a avut un anumit timp. El intotdeauna era gata: ziua El invata poporul, iar noaptea se retragea pentru rugaciune. El nu invata cum faceau carturarii si fariseii, sec si fara viata.

Cuvantul Lui este fata catre fata si de la suflet la suflet.

Tinere, alege calea Bisericii, calea credintei!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Chipul Patriarhului Teoctist sau calea Bisericii
  Publicat in : Editoriale