Exemplul de viață al Sf. Părinți și cuvintele lor de învățătură sunt călăuze pe calea ce duce la limanul mântuirii. Nu e nimic moralizator, este mărturia vie a celor împliniți întru Adevăr, modele de trăire menite să ne pună și să ne mențină pe Cale, pentru a nu cădea pradă mândriei, părerii de sine și înșelării.
Fundamentul moralei creștine îl constituie tocmai unirea reală a credincioşilor cu Hristos, prin comuniunea întru Duhul Sfânt, în Biserică, iar ca sporire duhovnicească, aceasta se reflectă în iubirea aproapelui.
În timpul Sf. Liturghii, Dumnezeu este în mijlocul nostru și noi putem contempla cu uimire Învierea Domnului, pe care avem datoria s-o vestim lumii, în primul rând prin Lumina Învierii dinlăuntrul nostru, în așteptarea plină de nădejde a Celei de a doua Veniri a Mântuitorului Iisus.
Buna informare, conștientizarea și asumarea sinceră a propriilor probleme în raport cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu e un pas important spre vindecarea interioară, care începe întotdeauna prin a ne smeri, prin a ne „pleca capul”, și asta doar în clipa în care acceptăm că avem „o problemă”.
Clipa aceasta, a „străfulgerării” interioare, este clipa binecuvântată a cercetării harului dumnezeiesc, când minciuna de sine ne „explodează” în față. Atunci se arată câtă sinceritate, bărbăție și curaj avem, dacă ne mișcăm spre bine sau alegem să rămânem încremeniți în starea de decădere morală în care ne-am complăcut ani la rând.
Nu de informații la nesfârșit avem nevoie, ci mai important este a pune în lucrare cuvintele dumnezeiești. Pentru că nu concluziile mentale ne înțelepțesc, ci harul lui Dumnezeu care se revarsă în inimă pe măsură ce înaintăm pe calea faptelor duhovnicești.
Tot mai mult și fără să ne dăm seama centrul de greutate al aspirațiilor și intereselor noastre s-a mutat pe aspectul cantitativ al vieții. O vorbă spune că important nu e cât de mult trăim, ci cât de intens trăim scurta noastră viață; aș adăuga, și cu folos mântuitor.
Un om de bună-credință nu dorește niciodată să îndrepte lumea, punându-i la zid pe toți, pentru că ceea ce scrie, spune sau făptuiește îl privește în mod direct și pe el.
Adică, mai înainte de toate, mărturisește și asumă sincer propriile neputințe și căderi, împărtășind celorlalți sentimente și gânduri, din dorința unei împreună înțelegeri și îmbogățiri spirituale. În niciun caz nu se înalță pe poziția de atoateștiutor, de unde servește lecții de viață celorlalți.
Bunăoară, filosoful Constantin Noica spunea că orice sfat dat cuiva apropiat este „impur” și are legătură și cu cel care sfătuiește. Un sfat trebuie să-l dai, doar dacă „trimite mai departe pe celălalt; dacă-l sporeşte”.
Chiar și așa, având o bună intenție în acest sens, cred că mai mult ca oricând e nevoie de o „resacralizare” a limbajului nostru, deziderat care nu poate fi împlinit decât prin întruparea lui Hristos în inima noastră, și de aici în fiecare cuvânt rostit. De aceea se cuvine să-L chemăm neîncetat pe Dumnezeu în viața personală.
Cuvântul omenesc este chipul Cuvântului Tatălui Cel mai înainte de veci. „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit, și cu duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Ps. 32, 6) și „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit și s-au zidit” (Ps. 32, 9). De aceea și cuvântul nostru are o „putere ziditoare”.
Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac. Pentru aceasta și cuvântul nostru „atinge veșnicia”, dacă este rostit potrivit voii lui Dumnezeu. Cuvintele Sf. Liturghii, şi în general ale rugăciunilor, nu sunt în fond numai omeneşti, ci şi date de Sus.
„Limba bisericească” se referă la „sfera existenţei dumnezeieşti”. Ea trebuie să exprime descoperirea Duhului Sfânt şi „vederile” născute de El. Prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rm. 10, 17) se însufleţeşte omul spre credinţă, dar nu orice credință, ci cea „care a biruit lumea” (I In. 5, 4) (Arhimandritul Sofronie, „Mistica vederii lui Dumnezeu”, Edit. Adonai, Bucureşti, 1995, p. 302).
Vorbirea cu folos este o „binecuvântare”, iar dacă este întărită cu lucrarea, vorbirea va fi și „încununată”. Atunci când cuvântul ziditor și viaţa se întâlnesc, împreună fac o „icoană a toată filosofia” (Sf. Isidor Pelusiotul).
Pentru că vorba bună, rostită din trăire duhovnicească, poate să îi facă buni și pe cei răi, în timp ce vorba rea îi face răi chiar şi pe cei buni (Avva Macarie Egipteanul); înțelepciune care ne amintește de răspunderea pe care o avem pentru orice cuvânt pe care îl rostim: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36).
Avva Pimen spunea că „făţarnicul este cel care îşi învaţă aproapele o lucrare, pe care el însuşi n-a ajuns să o facă”, de aceea a învăţa aproapele este pentru „cel sănătos la minte şi fără patimi”.
Iar pentru acela care a primit darul iubirii de Dumnezeu, Cuvântul dumnezeiesc este „poruncă” (Părintele Rafail Noica), așa cum mărturisește Sf. Apostol Pavel: „Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!” (I Co. 9, 16).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.