N-as putea spune de ce ideile si faptele care ar trebui sa ne franga inima sau sa ne lase reci, in realitate nu fac decat sa ne inrobeasca, sa atate pofta de a distruge orice legi.

Pacatul porneste de la ceva logic, necesar. Necesitate care devine banalitate, toana zilnica consumata cu placere sau indiferenta. Un fel de tabiet.

Placerea pentru comiterea pacatului este durerea pe care o simte sufletul maltratat. Ispita pacatului anihileaza capacitatea de discernere a omului intre bine si rau. Pacat: frica de singuratate. Toata lumea fuge de singuratate, imbratisand orice anturaj, aventura, orice gest. Reflexe specifice nebuniei firii. In aceasta nebunie a pacatului, omul uita de cer. Cerul il impiedica sa se imbete cu iluzii desarte. Strigatul entuziast al omului nu este strigatul invingatorului, nici al invinsului, ci al betivului. Pamantul se infatiseaza in toata salbaticia si desfraul sau inghitind sufletele oamenilor. Altfel la ce ar fi bune prapastiile? Cei care accepta singuratatea sunt mai aproape de Dumnezeu. Acestia iubesc muntii: simboluri ale purificarii sufletelor, ale inaltarii.

Asa cum pamantul te primeste in maruntaiele sale pentru a deveni tu insuti tarana, tot asa muntii te primesc pe crestele lor pentru a te transforma intr-un sfant. Dar omul trebuie sa se lupte cu pacatul, pentru a invinge frica. Dar pacatul ni se infatiseaza ca un lucru firesc. Nici nu banuim ca acest pacat - lucru firesc - ne va transforma in consumatori de iluzii. Omului ii este mai accesibil efemerul, aceste lucruri iluzorii, daunatoare, iar acele elemente care tin de sacralitate, de viitorul sau spiritual nu-l intereseaza.

Intr-o viata de om se ucid fericiri si tristeti, ganduri dea valma, sacrificandu-se clipa unei regasiri , unei renasteri. Pacatul e moarte, e risipirea clipei de fericire, sacrificiul de sine care este sacrificiul binelui, al transfigurarii, al devenirii. O re - nastere refuzata, strivita cu indiferenta si cinism.

Imi displac profund lamentatiile pe care un individ care nu a fost deprins cu un rost, sau nu a cautat sa dea vreun sens vietii sale le imbratiseaza cu seninatate, ca un nou echilibru in aceasta viata. Refuzul de a trai. Dificultatea de a trai, de a suporta trecerea timpului, nefacand nimic, nedorind decat o trecere mai rapida a unui timp monoton. Pentru astfel de oameni, lacrimile sunt doar lacrimi. Ei au o inima frustrata, lipsita de intrebari, de idei, de sentimente . O inima care nu a suferit pentru cautarea sensului acestei vieti.

Daca nu vom reusi sa raspundem la intrebarea de ce e necesar sa retraim, vom muri. Vom muri pentru ca nu vom mai avea suflet. Ma consider in aceasta lume o farama de pamant si un ochi de lumina. Acest ochi de lumina (sufletul) imi sugereaza ca exista putinta de a invinge pacatul, de a gasi un sens vietii. Necesitatea recrearii gandirii, vietii e o arma pe care daca nu stii s-o folosesti te mistuie. Caci asa cum bezna pe care pacatul o aduce in inima omului e imensa, aparent nesfarsita, astfel si solutia abandonarii, negarii misiunii de a da sens vietii se prezinta ca o ispita care ne provoaca mari suferinte. Apare dorinta de distrugere, de acaparare a tot ceea ce s-a facut pana la tine. O dorinta razboinica, de a frange pacea sufleteasca prin gesturi deznadajduite determinate de o mare neputinta: neputinta de a intelege viata. Daca as fi pictor sau sculptor, nu as reusi sa conturez, sa recreez chipul multimii in care se integreaza omul: o multime stearsa, imprevizibila, manipulabila, fara a avea o gandire proprie sau constiinta. Nu as putea suporta sa zugravesc suferinta a milioane de oameni a caror nefericire creste in timp, odata cu consumarea propriilor iluzii. Sunt oameni carora le lipseste viata.

Neviul este tot ceea ce este viu in exterior, dar sufleteste este mort. Functioneaza doar acel strop de ratiune care da sens miscarii haotice a multimii, a indivizilor care o compun. Dezordine ordonata in ceea ce numim dezintegrarea sufleteasca a fiintei umane sub strict control. N-as putea spune cine exercita acest control sau cine a creat acest mecanism de fragmentare a personalitatii omului. Neviul este mutenie, confundarea rasului cu plansul, a placerii cu fericirea. Viata are un sens consacrat, materia. O realitate constatata, fara a fi necesar sa fie demonstrata.

Gandul meu este ca omul pentru a nu ajunge in stadiul de a comite crime trebuie sa-si depaseasca tot ceea ce este umbra, propria sa umbra. Constient de neimplinirea sa spirituala, omul in hotararea sa de a se schimba va fi impiedicat de propria sa umbra. Umbra ii va sta in cale, il va impiedica sa mearga inainte, sa vada altceva decat chipul propriei sale neimpliniri. Exista o singura solutie: sa-si indrepte privirea spre cer si sa zboare. Sa dea drumul inimii spre cer inainte de a fi ucisa .

De fapt ce este aceasta umbra? Indoiala, permanenta si discreta ispita care nu ne paraseste nici in cele mai fericite clipe de pe pamant. Ramane cu noi pana murim.

Gand : oamenii au creat idolatria pentru ca nu doreau sa asculte de nimeni. Singurii zei care pot fi distrusi sau ignorati sunt cei falsi: pictati, ciopliti. Poate ca omul ar fi fost si azi in rai daca nu i s-ar fi poruncit, daca ar fi avut voie sa faca orice doreste. Desigur, ar fi fost un om fara constiinta si fara liberul arbitru. Fara merite.

Omul se bucura doar de realitatea oferita, descoperita pe pamant, de materie din simplul motiv ca nu-l inteleg pe Dumnezeu. Omul gaseste sens in decadere. Omul gaseste sens in pacat. Doar omul simte placeri in durere.

Pana nu ti se pune intrebarea crezi in Dumnezeu, nu vei avea niciodata indoiala in privinta existentei Sale. Il vei accepta in fiecare moment al vietii tale, vei apara aceasta idee pana cand vei fi intrebat de ce crezi in dumnezeu sau ce crezi ca reprezinta Dumnezeu. Punand astfel de intrebari avem nesansa de a ne indeparta de ideea de Dumnezeu. Pentru ca modul nostru de a gandi nu va depasi propria conditie, dimensiune marcata de vremelnicie, de spatiu si timp, limite peste care nu putem trece prin ratiunea si logica noastra. De fapt este o problema falsa. Credinta nu presupune o demonstratie matematica - sau nu numai - a existentei lui Dumnezeu. A crede in Dumnezeu presupune a-ti urma inima, a darui din bunatatea faptelor tale.

Oamenii greu fac deosebirea dintre sensul vietii lor si un sens divin, nepatruns cu mintea de ei. Sensul divin e creatia care depaseste notiunea de timp, de vremelnicie. Caci si timpul a fost creat pentru ca la inceput a existat doar vesnicia. Punctul in care omul se poticneste este tocmai acest timp. Omul trebuie sa inteleaga ca acest timp afecteaza sau ordoneaza tot ceea ce inseamna materie, tot ceea ce este inferior, supus mortii, adica unei transformari fizico – chimice. Gandul nostru indrazneste sa puna problema existentei si a altceva deasupra lui Dumnezeu sau inaintea sa. Isi ofera libertatea de a se indoi. Dar omul nu renunta la raportarea ideii de Dumnezeu la timp. Ca si cum Cel care a creat vesnicia s-ar putea raporta la niste limite pe care suntem noi nevoiti sa le suportam. Pentru noi evadarea din timp presupune parasirea acestor limite si intalnirea altor limite. Vesnicia nu poate fi nici intrezarita macar cu un astfel de model de gandire. Pacatul isi are originea in astfel de ganduri menite a-i crea omului un sentiment de confuzie, de indoiala. Din neintelegerea actului de credinta. Intr-adevar, sustinut de dovezi, minuni, scrieri sfinte, dar repet nu de o demonstratie matematica sau nu numai, nu de o constatare asemeni unei realitati materiale. Ci , mai mult de fapte , de iubire, de virtuti .

Traian Calistru

 

.

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti