Duhovnicul are datoria sa fie si pedagog. Intr-o anume masura este necesar sa posede arta pedagogiei, sa-si puna probleme pedagogice.

Absenta simtamantului pedagogic, a talantului, a darului, a stiintei, a experientei poate conduce pana acolo incat preotul sa isi piarda fiii duhovnicesti, ii pierde nu doar pentru sine, ci si pentru Biserica. Ei pot sa mai ramana inca multa vreme ori pot fi pentru totdeauna oameni credinciosi, insa vor fi pierduti pentru Biserica.

Au fost multi asemenea oameni, in secolul trecut, la granita dintre veacuri. Cel mai adesea a fost vorba de credinciosi care intreaga viata s-au rugat foarte putin. Care, in general, nu au inteles de ce trebuie sa mearga la biserica, de ce este nevoie de Liturghie, de ce trebuie sa ne impartasim, de ce trebuie sa ne marturisim. Ei aveau un codex asemanator cu cel al moralei crestine, o intelegere abstracta despre faptul ca „exista Dumnezeu”, cu alte cuvinte o oarecare ideologie religioasa. Le lipsea totusi adevarata traire religioasa, viata bisericeasca. Au pierdut-o, caci ei erau deja infectati din institutele superioare de pana in revolutia bolsevica. Oare in cea mai mare parte a gimnaziilor si in toate institutele superioare inchise, de felul Corpusului de Cadeti ori al Scolii de fete de vita nobila, de dinainte de revolutie, nu existau paraclise interne? Si cei care erau instruiti in aceste institutii nu erau datori sa participe intotdeauna la Sfanta Liturghie? Ei cunosteau Legea lui Dumnezeu si trebuiau sa exceleze la toate obiectele legate de aceasta. Cel mai adesea isi incheiau studiile intr-un mod stralucit, isi aduceau aminte pana la batranete multe tropare, cunosteau slujbele, stiau texte din Sfanta Scriptura. Insa dupa ce primeau diplomele si paraseau institutul, ei nu mai veneau la biserica, caci viata bisericeasca li se parea a fi foarte pervertita.

Indraznim sa spunem ca insasi revolutia, cu toate tragicele ei urmari pentru poporul rus, este rezultanta, intr-o mare masura, tocmai a acestui mod de a privi lucrurile. Imbisericirea, din pricina pervertirii vietuirii duhovnicesti, a scazut haric din binecuvantata partasie cu Dumnezeu, pana la treapta savarsirii mecanice a ritualurilor bisericesti. Oamenii au incetat sa mai simta ce inseamna „Taina”, au incetat sa mai afle in Taine intalnirea cu Dumnezeu.

Iata, in acest caz rolul duhovnicului, al preotului, este unul cheie. Iar raspunderea lui este imensa. Vai preotului care nu intelege acest lucru! Vai aceluia care nu cauta iesire dintr-o asemenea situatie! Acela care ingaduie profanarea cu usurinta a binecuvantatei vietuiri bisericesti in ochii copiilor si in ochii celor varstnici, supunandu-se cursului desertaciunilor, apasa cu timpul si lumea din jur, isi paraseste pozitia, schimband pentru bunurile pamantesti flacara inimii sale. El reuseste „sa lege cele doua capete” si astfel ajunge sa renunte la ceea ce este mai important.

Din nefericire, chiar si cei mai buni pastori se arata adesea intr-o astfel de postura, cad prizonieri imprejurarilor vietii. Ei nu pot sa depaseasca dificultatile din vremea de acum. Este bine sa stim ca un preot, un duhovnic, nu trebuie nicicum sa devina prizonier a ceva anume. El trebuie sa fie liber, sa fie rob al lui Dumnezeu si nu al altcuiva. El trebuie sa aiba constiinta libera, trebuie sa spuna intotdeauna ce gandeste si sa faca intocmai ceea ce ii dicteaza constiinta. Nu trebuie sa vicleneasca ori sa fie fatarnic. De aceea se leaga de el multe inimi de copii si de varstnici. De asemenea, trebuie intotdeauna, cu toata sinceritatea, cu toata inflacararea inimii lui, sa raspunda la intrebarile care apar, la nevoile duhovnicesti ce-i stau inainte. Trebuie sa auda si sa simta inima tulburata a copilului ori a tanarului si sa afle modul cel mai adecvat de a da un raspuns, de a intinde o mana, de a ajuta. Iar aceasta niciodata nu trebuie sa fie un act formal.

Desigur, nu doar preotul, ci mai cu seama parintii si invatatorii, si cei care catehizeaza, impreuna trebuie sa se straduiasca sa mentina generatia copiilor in Biserica. In timpurile noastre, aceasta problema s-a dovedit a fi deosebit de grava. Astazi ne bucuram ca multi copii vin la biserica. Insa, credeti-ma, ca sa-i pastram pe ei pentru Biserica este destul de greu; aceasta necesita o mare nevointa. Si nu e de mirare daca mai tarziu o mare parte dintre acesti copii vor lasa Biserica datorita faptului ca ceea ce le daruim noi acum este neconvingator pentru ei, nu raspunde trebuintelor sufletelor lor. Nu le deschide usile catre vietuirea duhovniceasca, nu ii conduce cu adevarat la Dumnezeu, ci, dimpotriva, ii impiedica sa mearga spre Cer.

Problemele ridicate de catre cei maturi sunt asemanatoare, insa isi au specificitatea lor. Sa mentionam cateva cazuri caracteristice, obisnuite, tipice pentru zilele noastre.
Unii dintre oamenii „copti la minte” sunt oameni veniti de curand la biserica. Iata, vine un om la biserica pentru prima oara. Poate fi un tanar ori o tanara, insa poate fi vorba si de un om in varsta. Cel mai adesea, astfel de oameni sunt foarte ignoranti. Cel mai adesea ei sunt infirmi din punct de vedere duhovnicesc ori atei, de gatul lor atarnand o sarcina mare de pacate grele. Poate ca au savarsit desfranare ori hotie; poate ca si-au suparat foarte greu parintii ori au clevetit, ori si-au parasit credinta ori au mintit. Poate ca au cautat si au aflat cai inselatoare ale vietii duhovnicesti, au fost atrasi de magie ori de spiritism. Poate ca acesti oameni au calcat Taina Cununiei si i-au tradat pe sotii lor, poate au facut avorturi. Unii dintre ei au coborat pur si simplu pana in adancul pacatului, unii sunt alcoolici, narcomani.

Fireste, prima marturisire este foarte grea pentru preot. Este o adevarata corvoada. Situatie tipica: zi de duminica (de obicei astfel de oameni vin la spovedanie duminica). Biserica este plina de credinciosi. Ca intotdeauna, pentru spovedanie ramane putina vreme. Ea incepe in timpul Ceasurilor si trebuie sa se incheie cat se poate de repede, cu mult inainte de iesirea cu Sfintele Daruri. Deci cel mult o ora si jumatate. Practic este cu neputinta sa-i spovedesti pe toti. Daca sunt 100 de oameni, chiar si un minut pentru fiecare este destul de mult, aceasta inseamna o ora si patruzeci de minute. Dar ei pot sa fie nu o suta, ci doua sute. Atunci, o spovedanie normala nu poate sa aiba loc. Ce sa faca duhovnicul?

Astazi, cel mai adesea, duhovnicul face o spovedanie generala foarte scurta, formala. I-am auzit cu urechile mele pe unii protoierei vestiti ca spun:

„Toate cate enumar la spovedania de obste nu le mai repetati; daca cineva a savarsit un pacat pe care nu l-am numit, atunci poate sa-l spuna foarte, foarte pe scurt. Iar ceilalti pur si simplu sa vina sa-si plece capul si sa-si primeasca rugaciunea de dezlegare”.

In acest fel, preotul reuseste sa-i treaca pe toti pe sub epitrahilul sau si sa-i trimita sa se impartaseasca. Dar, daca printre acestia este cineva care a venit pentru prima oara, are mare dreptate sa nu se mai intoarca, intrucat constata ca toti preotii sunt „inselatori”, ca aici are loc o profanare, ca asta inseamna formalism, ca in practica nimeni, nicicand, nu asculta, ca preotul nu are timp sa vorbeasca cu oamenii ori poate ca nici nu doreste. Atunci unul ca acesta va trece formal pe sub epitrahil si, in acelasi fel, va ajunge si la Potir, fara sa aiba vreun simtamant de sfintenie, apoi va pleca.

Preotul trebuie sa stie ca, procedand astfel, savarseste o crima. Dar poate sa se intample si altfel. Poate sa se spuna celor care se spovedesc: sa iasa in fata si sa se multumeasca cu o scurta spovedanie. Foarte pe scurt. Poate chiar cu rugaciunea de dezlegare [referitor la ultima ,,posibilitate avem mari indoieli]“.

Aceasta se refera mai cu seama la oamenii care sunt bine cunoscuti de catre preot. Dar aceia care au pacate grele nemarturisite ori mai cu seama daca au venit pentru prima oara la spovedanie in nici un caz nu pot sa se multumeasca cu o spovedanie scurta. Ei trebuie sa astepte; si cu acestia trebuie sa se stea de vorba amanuntit. Ar fi de preferat ca toti cei care au venit pentru prima oara sau au pe constiinta pacate grele sa ramana pana dupa Liturghie. Fireste, ei nu vor reusi sa ajunga la Potir, Liturghia se va sfarsi, iar preotul va trebui sa mai intarzie ori sa stabileasca cu ei o alta ora, ca sa-i spovedeasca pe indelete.

Deosebit de important este ca preotul sa asculte cu atentie pe fiecare pacatos fara sa-l osandeasca. Sa inteleaga omul ca s-a intalnit cu un duhovnic care se apropie de el cu dragoste evanghelica, care nu il condamna, care ii primeste spovedania cu durere in inima, care se straduieste sa-l ajute si se roaga pentru el.

Foarte important este ca acesta sa inteleaga ca greseli ca ale lui nu pot sa fie iertate formal, ca se cere de la el, intr-adevar, nu o enumerare formala a pacatelor, ci pocainta. Trebuie sa aiba o parere de rau din inima, sa-si planga cu adevarat starea lui nefericita si sa doreasca sa ceara mila lui Dumnezeu, sa doreasca sa se intoarca la Casa Parintelui si sa aiba o intentie ferma de a incepe o noua viata, de a nu se mai intoarce la vechile sale pacate.

Preotul trebuie, cu toata delicatetea posibila, sa-l ajute sa-si marturiseasca pacatele, si nu doar sa-l intrebe formal, rece, cu un ton de legiuitor:

- Dar aceasta ai facut-o? Dar aceea ai savarsit-o, oare?…

Omul trebuie sa fie ajutat sa-si deschida sufletul. Nu doar sa fie incarcat cu vreo oarecare epitimie:

- Daca ai facut avorturi, atunci 10 ori 15 ani nu ai voie sa intri in biserica. Ori trebuie sa faci peste 100 de metanii in fiecare zi.

Astfel de epitimii formale nasc in sufletul omenesc, sosit pentru prima oara la biserica, sentimentul ca aici lucreaza niste „fanatici nebuni”, ca aici nici gand sa gasesti un tamaduitor duhovnicesc.

Epitimiile trebuie sa fie de asa natura, incat sa ajute pe om sa se pocaiasca, sa se roage, sa simta si sa inteleaga ca a gresit si ca, daca isi da silinta, va putea sa vina la biserica si sa puna inceput bun caii lui duhovnicesti.

In zilele noastre, asemenea epitimii cel mai adesea nu pot fi socotite ca pedepse. De obicei, spunem ca mai intai trebuie sa se citeasca Evanghelia. Si eu spun adeseori ca trebuie sa se citeasca nu intreg Noul Testament, ci doar cele patru Evanghelii si Faptele Apostolilor, cu alte cuvinte, ceea ce este mai usor. Epistolele Sfantului Apostol Pavel sunt mai grele. Ele nu pot fi intelese chiar asa usor, si prin urmare, pentru inceput, nu este necesara citirea acestora. Insa cele patru Evanghelii si Faptele Apostolilor pot fi citite de catre toti.

Alta data se pot da si alte canoane, ca de pilda recomandarea de a citi o carte anu¬me ori de a se ruga cu o anumita rugaciune, scurta si pe inteles. Ori sa faca inchinaciuni. Aceasta atarna de starea acelui suflet, de felul cum isi va insusi el aceasta epitimie.Trebuie ca el sa o primeasca cu bucurie, sa i se ceara sa o implineasca, dar sa nu se simta nici o impotrivire fata de ea. Daca veti reusi sa faceti aceasta, daca omul simte caldura daca simte dragoste, daca simte ca Dumnezeu are mila pentru el, ca, iata, in Biserica i s-a aratat aceasta mila, omul neaparat se va intoarce, neaparat va implini totul si va incepe o noua viata. Cu siguranta, si in acest caz, preotul simte, puternic, ce inseamna Taina Pocaintei. Aici se savarseste ceea ce numim „al doilea Botez”. Astfel de cazuri ii dau convingerea preotului ca Taina Pocaintei nu a disparut din viata Bisericii.

Dupa un timp, un astfel de pacatos vine la biserica plin de bucurie, incepe sa traiasca cu adevarat intr-un alt chip, citeste cu osebita sete duhovniceasca cartile bisericesti, se roaga la Dumnezeu, se impartaseste cu Sfintele Taine ale lui Hristos, vine la preot cu ochii plini de lumina. Sentimentul ca a inceput, intr-adevar, o noua viata il umple de o nespusa fericire. Aceasta este pentru el vremea bucuriei.

Cateodata ni se intampla sa auzim:

- Iata, m-am rugat si ma rog, si atat de multe lucruri simt in sufletul meu, incat rugaciunea mea curge singura. Pare, intr-adevar, a fi acea rugaciune a mintii despre care am auzit, pe aceasta cred ca deja o simt, caci rugaciunea mea curge de la sine in toata vremea.

Aceasta se intampla cel mai adesea nu datorita faptului ca omul a dobandit rugaaciunea mintii in inima lui, ci datorita faptului ca se afla intr-o stare de incantare, de osebita aprindere a sufletului, cand totul este nou si usor, cand e marcat de ceea ce face. Cu usurinta se deschide atunci si primeste in inima sa aceasta inflacarare deosebita. De aceea totul ii pare atat de lesnicios. Urmeaza apoi, inevitabil, vremea unei cai mult mai aspre, cand incep nevointele cele adevarate.

Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa savarseasca pacate de moarte. Nu desfraneaza, nu fura, nu fac avorturi, nu beau, nu se leapada de credinta, nu merg la diferite rataciri „extrasenzoriale” ori la magicieni, nu se mai ocupa cu spiritismul. Poate sa se spuna cu satisfactie ca nivelul moral al acestora a crescut intr-un mod insemnat. Acum ei au ingradiri in afara carora nu pasesc. Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?

Cu parere de rau se vadeste in curand ca rugaciunea, care la inceput curgea de la sine in inima lor, ca timpul cand ei se rugau cu atata bucurie si atat de fierbinte, vremea in care ochii lor se umpleau de lacrimi atunci cand isi aduceau aminte cat au fost de pacatosi si cat i-a miluit si i-a primit pe ei Domnul, cand cautau sa inceapa o noua viata – au trecut. Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc rugaciunile de dimineata si de seara. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atrage deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, inima lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta.

Multi dintre acesti crestini poate ca au ve¬nit la biserica si au incercat sa faca ceva pentru ea: unii au devenit oameni de serviciu, altii paznici, altii vand lumanari, ori propovaduiesc Legea lui Dumnezeu, ori canta la strana. Ei poate si-au aflat locul in societate, insa flacara inimii lor s-a stins. Isi aduc aminte de ea si le vine greu, dar cu vremea se obisnuiesc cu faptul ca aceasta le lipseste si li se pare ca asa si trebuia sa fie. Vremea nasterii duhovnicesti, vremea copilariei, pluteste in amintirea lor ca o povara. Din pacate, nu mai stiu cum sa o reintoarca.

De ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor ei si-au jertfit fara crutare patimile, viciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar acea nevointa a dat indata, fara zabava, rod bogat? Acum viata lor a incetat sa mai fie o nevoinaa. Ea a intrat pe un fagas aparent normal, a devenit un obicei. Dar indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti. Desigur, viata harica intru Dumnezeu este posibila doar atunci cand omul se osteneste. Fara nevointe nu exista viata duhovniceasca, viata harica. In ce a constat atunci nevointa? La inceput, aceasta a fost limpede. Ai gresit mult, trebuia sa te caiesti. Aceasta era nevointa. Acum insa, cand nu mai sunt paacate grele, care ar trebui sa fie osteneala?

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este nevoie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa necontenitei lupte cu patimile: cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu orice alta patima. Trebuie sa ai permanenta luare-aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca – o vigilenta deosebita. Trebuie sa-ti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te indrepti. Fara o asemenea viata duhovniceasca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si, in cel mai mare grad, este nevoie de smerenie, caci Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har. Smerenia este temelia vietii duhovnicesti, iar aceasta se da prin ascultare, prin permanenta rabdare a necazurilor, prin permanenta biruinta a mandriei, a iubirii de sine, a maniei.

La toate acestea duhovnicul trebuie sa-i povatuiasca in fiecare zi, in fiecare ceas, pe fiii sai duhovnicesti. Cu siguranta insa acesta este un lucru mai dificil decat sa-l spovedesti pe cel sosit pentru prima oara cu un greu pacat, pe care nu trebuie sa-l povatuiesti, ci doar sa-l asculti cu dragoste. El insusi se caieste, plange, iar duhovnicul trebuie pur si simplu sa-i acorde dragostea lui, ascultandu-l. Si taina are loc, omul isi deschide sufletul.

Iar celalalt vine si tace, ori pur si simplu isi citeste pacatele, ori iti da un bilet in care scrie: „Am pacatuit prin graire desarta, imbuibarea pantecelui, manie, neinfranare…”, etc. Insa altii doresc sa se spovedeasca mult mai bine, sa povesteasca cu de-amanuntul; ca, iata, au intrat odata intr-un magazin si au privit o oarecare marfa cu multa dorire. Au spus cuvinte rele mamei si asa mai departe, intr-un cuvant, incetul cu incetul, se urmaresc pe ei insusi si, foarte meticulosi, anunta totul preotului. Totul e in ordine cu ei. Dar oare chiar au ei pocainta?

Foarte adesea se dovedeste ca nu au pocainta. Omul a urmarit totul cu atata meticulozitate, a spus totul la spovedanie, a primit iertare de la preot pentru pacate, dar nu poate sa se pocaiasca pentru ele. Iata, acest nivel de viata duhovniceasca constitu¬ie norma pentru el, care ramane pe loc: mai mult nu poate sa inainteze. Se dovedeste a fi un om duhovnicesc limitat.

Spunem in asemenea cazuri: „Unuia i-a fost dat sa duca viata duhovniceasca, altuia nu. Oare nu si darurile duhovnicesti sunt diferite? Unul are un dar, altul nu. Omul poate, pur si simplu, sa nu aiba nici unul. Asa cum s-a nascut, asa va si muri”. Nu se intampla tot astfel si cu viata duhovniceasca? Si se poate spune ca da, desigur, asa este. Exista oameni mai daruiti si oameni mai putin daruiti. Unora viata duhovniceasca li se da mai usor si, se intelege, din belsug, iar pentru altii este mai dificil s-o primeasca, insa invatatura Bisericii spune limpede ca nu exista oameni pentru care viata duhovniceasca sa nu fie cu putinta. Aceasta poate sa fie grea. Insa daca este depasita, chiar greutatea ii daruieste omului viata duhovniceasca. Tocmai in aceasta silire consta nevointa. Fiecare om poate sa traiasca intru nevointa. De indat] ce incepe sa se nevoiasca, incepe si viata duhovniceasca. Nevointa poate sa imbrace diferite forme, foarte neasemanatoare intre ele. Tot ceea ce este dificil pentru om, chiar de netrecut cu puterile lui, cu capacitatile lui firesti, poate fi numit nevointa. Cand omul nu poate sa faca ceva, insa cu credinta ca Dumnezeu ii va ajuta nazuieste spre osteneala – aceasta se socoteste nevointa. Indata ce omul traieste in aceasta nevointa a credintei, nadajduind sa-si infranga patimile, in el se desteapta viata cea duhovniceasca.
Toate acestea preotul trebuie sa le explice, sa le demonstreze. Dar, vai, foarte pu¬tini oameni doresc sa-l asculte si sa urmeze invatatura lui! O multime din oamenii care umplu bisericile noastre nu doresc sa aiba nici o osteneala. Desigur, ei nu vorbesc despre aceasta deschis. Uneori vorbesc insa! Dar, cel mai adesea, pur si simplu nu o doresc. Chiar daca li se explica totul, chiar daca li se repeta de mai multe ori, ei cauta totusi sa se insele pe ei insisi, sa-l insele chiar si pe preot, daca s-ar putea. Si astfel, neluand aminte ca la o inselare, au constiinta linistita. Doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nici o nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure. Sa se impartaseasca, sa se marturiseasca, sa se roage, sa se socoteasca ortodoxi, sa se socoteasca buni, dar in acelasi timp sa nu li se impuna sa faca vreo osteneala. In viata omului, acest moment ar putea fi comparat cu trecerea Rubiconului. Daca ar intelege si daca ar dori sa treaca mai departe de acest punct, ar pune temelia viitorului lor duhovnicesc, insa cei mai multi se opresc inaintea faimosului Rubicon, nedorind sa mearga nicidecum mai departe.

Nu trebuie sa socotim totusi ca acesti oameni sunt pierduti pentru Dumnezeu si pentru imparatia Lui; ca am putea sa le spunem lor: „Ia duceti-va acasa!” Si gata, nimic mai mult. Nu, bineinteles! Lucrurile stau cu totul altfel. Preotul poate sa-i sfatuiasca, lamurindu-i:

- Dumneavoastra sunteti aici mii de suflete, si toti sunteti fiii mei duhovnicesti. Insa aveti in vedere ca la fapte poate doar 10 dintre dumneavoastra sunt adevaratii mei fii duhovnicesti, iar ceilalti 990 sunt doar pretinsi fii ai mei; caci ei nu duc o viata duhovniceasca.

Insa poate sa nici nu spuna aceasta, caci este nefolositor, ci, pur si simplu, sa o stie pentru sine. Nimeni nu i-a dat dreptul sa izgoneasca astfel de oameni. Ei nu sunt fiii lui duhovnicesti, ei sunt fiii lui Dumnezeu. Ce nu poate sa faca preotul face Domnul. Este pe deplin posibil ca un astfel de om sa se afunde in pacat si sa se lepede de nevointa intreaga lui viata, iar intr-un tarziu, chiar la sfarsitul vietii, o boala grea, ca de pilda cancerul, sa-l sileasca sa-si inceapa nevointa duhovniceasca. Si s-ar putea ca in ultima saptamana ori in ultimele trei zile din viata sa se intremeze si sa se pocaiasca, iar Domnul sa-i deschida portile Imparatiei cerurilor. Aceasta poate sa se intample si in ultimele zile, dar si in ultimii ani de viata.

Astazi el se arata intr-atat de lenes, dar maine o oarecare nenorocire il poate cuprinde – un necaz, greutati – si va fi nevoit sa regandeasca totul si sa traiasca cu totul altfel.
Aceasta deja nu mai atarna de preot. Preotul trebuie pur si simplu sa tina capul acestui om deasupra apei. Nu sa-l pandeasca, dar sa-i spuna:

- Tu nu te gandesti sa duci o viata duhovniceasca? Tu nu ai o viata duhovniceasca…

Aceasta trebuie sa i se arate, insa nu trebuie ca el sa fie instrainat de Potir daca nu a savarsit pacate de moarte. Trebuie sa i se explice:

- Poate sa se intample si una ca asta, ca tu sa te impartasesti spre osanda. Insa iti asumi raspunderea, caci nu asculti, traiesti dupa mintea ta, dupa constiinta ta proprie, insa daca doresti sa te impartasesti, impartaseste-te.

Desigur, exista multe cazuri patologice. Acestea intotdeauna au fost multe si nu este deloc de mirare. In zilele noastre sunt insa mai multe poate decat oricand. De ce? Pentru ca starea pacatului este una patologica, nu tine de canon. Viata noastra pamanteasca tine cel mai adesea de patologie. Si putini dintre noi reusesc sa depaseasca acest stadiu. Insa si patologia poate fi intr-o mai mare ori mai mica masura infricosatoare. Deseori ea devine amenintatoare. Adesea viata bisericeasca a omului capata contururile desavarsite ale anomaliilor; atunci si viata preotului devine deosebit de grea, uneori chiar chinuitoare.

Un simplu exemplu: O foarte osardnica femeie dintr-o parohie il duce pe fiul ei din frageda copilarie la biserica. El crede in Dumnezeu, insa atunci cand ajunge la varsta de 18 ani viata lui bisericeasca incepe sa-l agaseze. Considerandu-se totusi credincios, incepe sa bea, cateodata chiar sa fure, sa desfraneze. Mama se plange de el, il sfatuieste, il pune de fata cu tatal; fiul insa, dupa vechiul obicei, merge si se pocaieste. „Da, am gresit, am desfranat cu cineva“. Preotul il sfatuieste, ii explica si el da din cap aprobator: „Da, da, am inteles totul, nu voi mai face aceasta!” I se da un canon, este iertat, i se dezleaga pacatele. Dupa o oarecare vreme, tanarul se impartaseste. Un timp se staapaneste, apoi incepe din nou. Daca lipseste o luna, doua, inseamna ca iarasi a apucat-o la vale. Mama lui il va aduce peste putina vreme din nou la duhovnic si va demonstra ca acesta a intrat iarasi in noroi, ca din nou a baut, la fel ca inainte. Si astfel poate sa continue pana la sfarsit.

Ce sa facem intr-un asemenea caz? Dupa vechile canoane bisericesti, pacatosul trebu¬ie indepartat prima oara pentru 7, apoi pentru 15 ani de la impartasanie, sa stea in pridvorul bisericii, sa nu calce pragul acesteia. Astfel Biserica se curata de acei oameni; la Liturghie ei nu mai apar. Astazi, nici un preot, nici chiar cel mai aspru, nu va indrazni sa indeparteze pe cineva de la impartasanie vreme de 10 ani, si bine face. Viata, in zilele noastre, este atat de complexa, ca nu mai pot fi gasite solutii in cazul unor astfel de incalcari ale moralei. Biserica se umple, prin urmare, de cazuri patologice: alcoolici, desfranati, hti, oameni care sunt scosi permanent din noroi si care se impotmolesc din nou. Ei parca se clatina prin balta, pasesc rar, apoi se afunda din nou. Aici ies la suprafata, aici se afunda, asa ca trebuie permanent ridicati. Scosi la liman, ei stau putina vreme, dar la urmatorul pas iarasi cad. Care va fi viitorul lor? Se vor ineca oare in aceasta balta ori vor fi salvati in chip minunat de catre Dumnezeu? Nimeni nu stie.

Ce ar putea sa faca preotul? Doar sa se roage, sa aiba compatimire, sa aiba dragoste, sa-i ierte, sa fie ingaduitor, sa-i rabde, sa dea cele mai eficiente epitimii. In cele mai multe cazuri, pentru acesti oameni totul este foarte greu. Se impune ca ei sa fie opriti de la impartasanie pentru unul, uneori pentru doi ani. Insa adeseori este necesar sa-l lasi pe fiecare in bratele lui Dumnezeu. Aici nu poate fi vorba de o dorinta sincera a vietii duhovnicesti. Acest dezastru, aceasta stare patologica, care mai inainte era o exceptie, a devenit in zilele noastre norma. Astfel de oameni sunt destul de multi. Biserica este plina. De aceea uneori este atat de apasator in biserica; atmosfera de pacat, de constiinta pacatoasa, se intinde si actioneaza si asupra celor din jur. Nu poate fi vorba aici de o veritabila credinta, ci doar de nevointa ori chiar de dorinta dupa o viata mai curata. Patimi dezgolite la chip; patimi, adica demoni. Acestea sunt sufletele aflate in prizonieratul demonilor. Se intampla uneori ca demonul sa-l lase in pace putina vreme, dupa cum pisica ii acorda libertate soricelului, ca sa-l inhate, peste o clipa, din nou, si iarasi sa-l sugrume. Si va putea oare soricelul sa fuga de pisica? Nu stiu. Insa trebuie sa-i ajutam cumva pe acesti oameni. Ei nu trebuie in nici un caz respinsi.

Pentru preot, acesta reprezinta ceva foarte greu. Caci el trebuie sa actioneze ca si cum ar actiona impotriva propriei lui constiinte. Normal ar fi sa-i opreasca, sa-i indeparteze, caci vede profanarea. Insa trebuie sa ia aminte si la cuvintele lui Hristos: Mila doresc, iar nu jertfa si, astfel, sa nu arate cumva o nedreapta compatimire catre asemenea pacatosi, ci sa inalte rugaciuni necontenit pentru ei, cu credinta ca Domnul va gasi un mod de a mantui aceste suflete nefericite.

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Editurile Sophia si Cartea ortodoxa, 2009)

Preot David Marian, parohia Nuntasi, Constanta

.

• Duhovnicul, doctorul sufletului
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul sau psihologul
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul mare si duhovnicul mic
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti