Ecleziologia Pastorala

Una din carentele teologiei pastorale din epoca moderna ca si din epoca mai recenta a fost neconcordanta ei cu ecclesiologia ortodoxa, atat in sensul ei de interpretare a invataturii despre Biserica, precum si in sensul ei de spiritualitate ecclesiala. Aceasta lipsa de concordanta intre practica pastorala si o viziune ecclesiologica coerenta si clara, se observa mai bine azi cand s-a profilat o ecleziologie euharistica, ce se refera anume la organizarea parohiei ca o comunitate liturgica. Preo­cupata mai ales cu moralitatea preotului in raporturile sale cu credin­ciosii si cu decorarea locasului de cult (din "liturghisitor" preotul a devenit "bisericas"), aceasta teologie si practica pastorala a lasat pe plan secundar elementele de baza care constituie parohia ca "biserica", dupa modelul unui trup unit si coerent. In multe parohii, cele doua surse din care se "hraneste" orice comunitate crestina, cuvantul predicat si Taina impartasaniei, au fost ritualizate in asa masura incat ele nu mai ajung sa vitalizeze direct intreg organismul bisericesc. Asa se explica aparitia, din cand in cand, in spatiul parohial, a unui cerc periferic de credinciosi care se identifica numai partial cu comunitatea lor.

Se pare ca toate Bisericile crestine, inclusiv cea Ortodoxa, isi dau seama acum ca reorganizarea vieitii parohiale este nu numai o prioritate urgenta, ci si ca aceasta trebuie sa se faca in perspectiva unei inva­taturi clare despre Biserica. O intelegere corecta a teologiei pastorale de azi cere, asadar, in primul rand, o aplicare a ecleziologiei. Acolo unde teologia si practica pastorala sunt exercitate fara o referinta particulara la doctrina ecleziologica si la spiritualitatea liturgica, ele risca sa fie deformate. Ereziile pastorale provin din ereziile ecleziologice. Desigur ca nu este vorba aici de a reinventa mijloacele si tehnica de lucru ale teologiei pastorale, ci de a-i fixa mai precis punctul ei de plecare si punctul ei de sosire. Teologia pastorala trebuie adica sa invete din nou cum se construieste Biserica la nivel local, parohial, cum se rezolva problemele interne si externe ale constituirii parohiei ca o comunitate liturgica, spirituala si sociala, in contextul lumii de azi. Prin urmare, numai o viziune ecleziologica autentica poate sa redreseze teologia pastorala de azi, care intampina dificultati serioase in organizarea paro­hiei ca o imagine locala, concreta a Bisericii.

Care sunt elementele si termenii de ordin general ale unei ecleziologii pastorale?

In primul rand, spiritualitatea ortodoxa cu toate elementele ei, inclusiv actul convertirii personale si primirea Tainelor de initiere, este o viata in comuniune, inauntrul unitatii trupului lui Hristos. Parohia, in sensul biblic al cuvantului, inseamna a "conlocui", a fi impreuna in comunitate. Aceasta conlocuire este de natura sacramentala si spirituala, deoarece Duhul Sfant insusi, a carui lucrare specifica este "koinonia", creeaza  structura indispensabila  oricarei comunitati  crestine.  Biserica nu este deci o asociatie voluntara, ci ea este inclusa ca sacrament - semn si instrument - al comuniunii in iconomia mantuirii,  avand ca model Dumnezeu - Sfanta Treime, reflectand deci comuniunea intertrinitara. Caci Dumnezeu insusi cel intrupat a adunat in jurul Sau un "popor" prin care si in care realizeaza mantuirea lumii. Intr-adevar, in Taina Botezului crestinul este introdus intr-o alianta definitiva cu Dum­nezeu si cu semenii Sai. Este o alianta de har, deoarece puterea ei sta in fidelitatea irevocabila a lui Dumnezeu fata de fagaduintele Sale. Iar prin Taina impartasaniei, crestinul reinnoieste permanent aceasta alianta. Toata lupta spirituala a crestinului consta in a inlatura si invinge tot ceea ce il poate rupe de Biserica, in a nu comite acte de despartenie si a ramane in comuniunea acesteia. Marele program misionar si pasto­ral al Apostolului Pavel,  care poate  fi  rezumat  in  expresia  "zidirea trupului lui Hristos" (Efes. 4, 12), este impotriva oricarei ecleziologii vo­luntariste, impotriva individualismului si sectarismului. Asadar, rolul preotului este acela de a folosi toate mijloacele liturgice, catehetice si pastorale potrivit sensului si finalitatii lor eclesiale. Tinta oricarei teo­logii pastorale este de a crea o atitudine liturgica si comunitara in randul credinciosilor, atitudine care decurge din natura apartenentei lor la Biserica. La nivelul vietii lor personale pot exista diverse forme si trepte de pietate si de libertate, dar contextul vietii lor particulare este comunitatea liturgica.

Fara acest context, crestinul pierde punctul sau de referinta si de convergenta. Acelasi lucru se poate spune si despre parohie. O parohie care prin orientarea ei pastorala pierde orizontul larg al Bisericii, perspectiva ecleziologica de ansamblu, risca sa comita un act de schisma. In Biserica veche, "excomunicarea" era consecinta nu numai a unei erezii dogmatice, ci si a unui stil deformat de viata crestina. In al doilea rand, reciprocitatea dintre slujirea sacerdotala a preo­tului si slujirea harismatica a credinciosilor este esentiala in viata si activitatea Bisericii.  Preotia sacramentala,  primita prin Taina Hiroto­niei savarsita de episcop constituie o vocatie distincta, si unica, dar ea nu se exercita ca o slujire autonoma. Preotia generala, primita in Tai­nele de initiere - Botezul, Mirungerea si Euharistia - este de asemenea o raspundere esentiala pentru ansamblul Bisericii. Fiecare are locul si slujirea sa : preotul nu poate sa inlocuiasca pe credinciosi, dupa cum acestia nu pot sa celebreze in locul preotului. Exista  deci  o singura responsabilitate de ansamblu, care se realizeaza in mod solidar. Orice polarizare, de orice natura ar fi ea, intre cler si popor, este falsa. Acest raport de reciprocitate si de intimitate intre cele doua slujiri se poate explica  astfel : Parohia vacanta, ca si eparhia vacanta, nu poate sa-si consacre ea singura preotul ei, respectiv episcopul, deoarece ii lipseste institutia care sa celebreze hirotonia. La randul ei, hirotonia nu se poate face decat in cadrul liturghiei, savarsita cu participarea parohiei vacante. Preotul este legat de parohia pentru care este hirotonit (canonul XVI al Sinodului I ecumenic) de asa natura incat indicarea parohiei face parte din raiul hirotoniei. Hirotonia presupune astfel nu numai un act de "trimitere" (Matei 28, 18), intrucat parohia vacanta nu dispune de me­canismul consacrarii sacerdotale, ci si un act de "intampinare" (Matei 25, 1), deoarece consacrarea are loc cu participare liturgica a comuni­tatii care primeste acum un nou pastor. Comunitatea se roaga, impre­una cu slujitorii, ca acesta "sa fie vrednic". De altfel, ritualul Tainei Hirotoniei, care pastreaza parti comune cu ritualul Tainei Cununiei, indica foarte clar ca intre preot si parohie se stabilesc niste raporturi dupa chipul unirii ce exista intre Hristos si Biserica, mireasa Sa.

Comunitatea participa nu numai la hirotonia preotului, ci si la in­treaga sa activitate de propovaduitor al Evangheliei, de liturghisitor si de pastor duhovnicesc (Deoarece nu exista Hirotonie fara indicarea  unei comunitati crestine, episcopul este dator sa savarseasca slujba consacrarii noului preot in mijlocul comunitatii respective). In acest sens, parabola talantilor (Matei 25, 14-30) este de o importanta ecleziologica si pastorala exceptionala : "Atunci imparatia cerurilor se va ase­mana cu un om, care, cand era sa plece intr-o alta tara, a chemat pe slujitorii sai si le-a incredintat avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi si altuia unul: fiecaruia dupa puterea lui; si a plecat". Comu­nitatea este, asadar, in posesiunea unei mari diversitati de slujiri, de harisme, de daruri si vocatii, care trebuie sa fie exercitate in mod real, intre toate acestea trebuie sa existe un schimb, o circulatie cu multe directii si posibilitati. Parohia ortodoxa trebuie sa puna in evidenta imaginea unei comunitati care invita pe toti membrii ei sa-si realizeze ca atare chemarea si talentul lor propriu. Este imaginea unei Biserici ospitaliere, in care exista un loc si o raspundere pentru toti cei care intra in ea. Preotul si parohia sunt intr-o permanenta stare de "convo­care", de dialog reciproc si de co-slujire. Aceasta nu numai in directia membrilor luati individual, ci si in directia grupurilor parohiale.

Geo­grafia si compozitia sociologica traditionala a parohiilor se schimba azi in mod continuu. Crestinii sunt afiliati la asociatii si grupuri sociale, profesionale, de varste. Tineretul si femeile sunt atrase din ce in ce mai mult la viata culturala si sociala. Tinand seama de aceasta noua confi­guratie a parohiei, preotul va trebui sa dea o mai mare atentie "talen­tului" specific al acestor grupuri, in vederea integrarii lor in ansamblul parohial. De pilda, intrarea femeilor in viata Bisericii, participarea lor la toate manifestarile parohiei : rugaciune comuna, liturghie, hotarari, asistenta, misiune, este de o importanta capitala. Desigur, Ortodoxia nu inceteaza sa proclame prioritatea familiei printre alte forme de comunitati si grupuri umane. Familia crestina ramane deci cea mai valoroasa comunitate de baza sociala, in care liturghia se extinde in afara de lo­casul de cult.

In al treilea rand, spiritualitatea ortodoxa se traduce cu "viata in Hristos", de aceea pastorala se concentreaza in mod necesar asupra prezentei lui Hristos in Tainele Bisericii, sursa din care se hraneste orice comunitate crestina. Baza trinitara a credintei si fundamentul eu­haristie al Bisericii constituie doua din liniile de forta ale Ortodoxiei. In legatura cu acest aspect, pot fi subliniate urmatoarele elemente :

Cu prezenta lui Hristos in Taine, prin puterea Duhului Sfant, "vis­tierul bunatatilor si datatorul de viata", Biserica devine mediul in care crestinul isi insuseste harul mantuirii. Tainele sunt actele sacramentale savarsite de preot, impreuna cu comunitatea, in numele lui Hristos si in puterea Duhului Sfant, prin care energiile dumnezeiesti necreate pa­trund in viata crestinului. Orice interpretare ritualista a Tainelor si orice executare ritualista a Liturghiei sunt in contradictie totala cu natura sacramentala a Bisericii si cu finalitatea pastorala a cultului. De aceea, preotul trebuie sa faca totul pentru a asigura accesul credinciosilor la cuvantul predicat si la Taina impartasaniei. Liturghia cuvantului fara comentariu biblic, predica sau cateheza este o mutilare, dupa cum Litur­ghia euharistica fara impartasirea credinciosilor este o  anomalie.  De fapt, in cele doua momente esentiale, propovaduirea si impartasirea, se actualizeaza, in mod liturgic, istoria mantuirii. Ele nu pot fi nici esca­motate,  nici substituite,  nici lasate la voia celebrantului.

In practica apostolica se vede clar ca procesul de consolidare a celor dintai comu­nitati crestine, mai ales in mediul cultural elenistic, a fost nedespartit de "nebunia propovaduirii" (1 Cor. ,1, 21); Foarte multi preoti nu fac o distinctie intre a transmite Evanghelia si a interpreta Evanghelia si con­funda a invata cu a predica. Or, slujirea invatatoare propriu-zisa, adica responsabilitatea pentru transmiterea corecta a doctrinei de credinta, apartine episcopului, pe cand slujirea de a predica, de a interpreta si actualiza mesajul Evangheliei, revine preotului. Interpretarea este tot asa de importanta ca si transmiterea. Datorita permanentei cuvantului lui Dumnezeu, materia predicii este totdeauna aceeasi. Dar contextul pedicii evolueaza. Fiecare situatie, fiecare moment, fiecare persoana are identitatea ei specifica. Din aceasta cauza, talcuirea Evangheliei nu poate fi redusa la o singura interpretare, uniforma si permanenta. Ace­lasi cuvant al lui Dumnezeu, aceeasi Evanghelie, dar ea trebuie sa fie reinterpretata si actualizata continuu. De altfel,  diversitatea interpre­tarii Evangheliei decurge din misterul mesajului ei.

Acelasi lucru se poate spune si despre Taina Euharistiei. Foarte multi preoti confunda impartasirea propriu-zisa cu frangerea painii. De altfel, aceasta neclaritate se constata chiar in textul "rugaciunii anaforei" (Liturghiei, editia 1974) : "binecuvinteaza painea aceasta, ce se va da in locul Sfintelor Tale Taine". Or, in contextul Liturghiei euharistice, "aceasta jertfa duhovniceasca si fara de sange", nimic nu se poate da "in locul" Trupului si Sangelui lui Hristos, nu numai pentru ca po­porul credincios este de drept "partas" la intreaga actiune liturgica, ci mai ales pentru ca Hristos euharistic "se sfarama si se imparte", se da si "se mananca" in acelasi timp. Aspectul de jertfa si aspectul de comu­niune sunt inseparabile in structura Liturghiei ortodoxe : "Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti".

Aceasta structura nu permite deci nici o alterare a practicii impartasirii celor prezenti la liturghie. Potrivit invataturii Parintilor Bisericii, im­partasania, este "painea noastra cea spre fiinta" si "merinde pe calea vietii vesnice" (Viaticum). In fond, cu celebrarea Euharistiei, predicarea Evangheliei si impartasirea credinciosilor, preotul pune in joc insasi unitatea sau dezmembrarea parohiei. Caci nici o tehnica pastorala, nici exemplul preotului nici frumusetea locasului de cult, nu poate sa inlo­cuiasca forta de atractie si de coeziune a cuvantului predicat si a Sfin­telor Taine. Preotul poate sa evite descompunerea comunitatii, impin­gerea credinciosilor spre periferie, spre forme false si periculoase de pietate, numai prin apropierea credinciosilor de potir. Intreaga teologie liturgica patristica insista asupra faptului ca prezenta lui Hristos in Tainele Bisericii constituie sursa vietii si unitatii spirituale, personale si comunitare: "Iar pe noi pe toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea aceluiasi Sfant Duh".  

Pe de alta parte, cu toate ca Tainele au o adresa personala, subiec­tul Tainei fiind o persoana particulara nu o institutie, totusi ele sunt acte in care este angajata insasi Biserica. Botezul sau Cununia, de pilda, este mai mult decat consacrarea rituala a unei decizii personale, res­pectiv convertirea sau casatoria. Tainele sunt si realitate, evenimente ecleziale, sarbatori ale Bisericii, care se bucura ca fiii sai duhovnicesti se inmultesc in numar prin Botez, se sfintesc prin Mirungere, se indumnezeiesc prin impartasanie, se consacra prin Hirotonie, se impaca prin Marturisire, se unesc prin Cununie, se tamaduiesc prin Maslu. Pentru a accentua caracterul lor eclezial, Biserica veche a savarsit tai­nele numai in legatura directa cu Liturghia euharistica si in prezenta comunitatii. Botezul si Mirungerea, care Impreuna cu Euharistia formau o singura "Taina de initiere", se savarseau in cadrul primei parti a Litur­ghiei: ("Cati Hristos v-ati botezat.") incat noul membru al Bisericii participa la ritualul euharistic si primea Sfintele Taine exact in mo­mentul impartasirii celorlalti credinciosi. Practica actuala de a savarsi Tainele in mod individual si in mod separat de liturghie, pune deci in umbra nu numai centralitatea Euharistiei in cultul ortodox ci si sensul ecleziologic al vietii sacramentale ortodoxe.   

In al patrulea rand, ecleziologia pastorala are si o dimensiune mi­sionara, deoarece chemarea Bisericii este nu numai de a proteja iden­titatea si unitatea ei acolo unde se afla, ci si de a se pregati pentru viitor, ca o comunitate misionara, preocupata sa asigure transmiterea credintei din generatie in generatie. Scopul vietii liturgice si al prac­ticii pastorale este anume acela de a stimula mobilitatea misionara a parohiei. Este de prisos sa se repete aici ca Liturghia constituie centrul vietii bisericesti si ca le inspira intreaga manifestare interna si externa a unei comunitati. Viata crestinului este sfintita in toate momentele ei principale, prin Taine, ceremonii, ierurgii si alte rituri. Dar toate aces­tea, inclusiv ritmul anului liturgic, cu sarbatorile, obiceiurile si postu­rile sale, afecteaza nu numai spiritualitatea membrilor Bisericii, ci si viata celor care sunt in afara de aceasta. Cultul reprezinta deci o mare forta de atractie, devenind astfel cel mai important moment pastoral si  cel mai puternic mijloc misionar.

Biserica este o comunitate care "creste" in numar : "Cei ce au pri­mit propovaduirea lui, au fost botezati; si in ziua aceea, la numarul ucenicilor s-au adus aproape trei mii de suflete". "Ei laudau pe Dum­nezeu si erau placuti inaintea intregului popor. Si Domnul adauga in fie­care zi la numarul lor pe cei ce erau mantuiti" (Fapte 2, 41 si 47). "A adauga" nu inseamna desigur a face nici prozelitism individual, nici a organiza "campanii misionare", doua din practicile inacceptabile ale sectelor. Mobilitatea misionara a parohiei tine mai degraba de dina­mica adunarii euharistice, care nu este altceva decat raspunsul la intre­barea "urmatoare": ce face preotul cu harul preotiei, ce fac crestinii cu credinta lor si cu darul primit in Taine ? Ei trebuie sa predice, prin cuvantul si fapta lor, cu ecou, pentru ca "cei din afara" sa ajunga la "cea dintai intrebare": "Dupa ce au auzit aceste cuvinte, ei au ramas strapunsi in inima si au zis lui Petru si celorlalti apostoli: Fratilor, ce sa facem ? Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor ; apoi veti primi darul Sfantului Duh" (Fapte 2, 37-38). Primirea harului reprezinta doar prima miscarea spre cumpana vietii crestine. A doua miscare, folosirea haru­lui, este decisiva : "Pentru ca celui ce are i se va da si va avea de prisos ; dar de la cel ce nu are, se va lua si ce are" (Matei 25, 29).

In fine, eclesiologia pastorala are in vedere si spiritualitatea, disci­plina si etica sociala a crestinilor, care au ca "paradigma" permanenta liturghia, in sensul ei de icoana, de reprezentare a vietii in Hristos. O anumita teologie pastorala traditionala s-a restrans, la interpretarea moralizatoare a slujirii preotului atribuindu-i acestuia privilegiul de a fi "omul lui Dumnezeu". Desigur, preotul, este "exemplu" nu atat pentru aptitudinile si meritele sale personale, cat mai ales pentru atitudinea sa, pentru orientarea profunda a vietii sale in raport cu slujba pe care o savarseste. El este "model" si "omul lui Dumnezeu" numai atunci cand compara "nevrednicia" sa cu maretia slujbei de a sta inaintea Sfantului  jertfelnic, lucru infricosator chiar pentru puterile cele ceresti : "Pome­neste, Doamne, dupa multimea indurarilor Tale, si a mea nevrednicie ; iarta-mi toata greseala cea de voie si cea fara de voie si sa nu opresti, pentru pacatele mele, harul Preasfantului Tau Duh, de la darurile ce sunt puse inainte" (Randuiala proscomidiei). El nu este "vrednic" in sen­sul legii morale ("Nimeni din cei legati cu pofte si cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie, sau sa slujeasca Tie, imparate al slavei"), ci "invrednicit", facut vrednic sa afle har ca sa aduca daruri si jertfe duhovnicesti, prin puterea Duhului Sfant.

Or, spiritualitatea si disciplina crestinilor sunt inspirate in primul rand de profilul de ansamblu al parohiei si indeosebi de viata cultica a acesteia. Una din contributiile de valoare ale teologiei ortodoxe in dezbaterea ecumenica actuala despre "stilul de viata crestina" este anume caracterul paradigmatic al cultului, mai precis raportul dintre Liturghie si etica, dintre Euharistie si slujire, dintre comunitatea liturgica si transformarea comunitatii, in acest sens, preotul trebuie sa fie constient ca el propune un stil de viata nu numai prin exemplul sau personal, ci mai cu seama prin totalitatea vietii bisericesti luata ca un intreg. Cre­dinciosii sunt inclinati sa imite nu atat gesturile personale, cat mai ales ritualul care institutionalizeaza un model de sfintenie autentica. De aceea, indrumarea pastorala depinde de orientarea etica a cultului. Litur­ghia, de pilda, nu trebuie sa fie folosita ca o structura de oprimare inte­lectuala sau de intimidare psihologica. Ea este evenimentul de revar­sare a iubirii lui Dumnezeu fata de oameni, in termeni de iertare, de libertate, de bucurie si de dreptate. Ea este ritualul "dreptatii lui Dum­nezeu", adica al restabilirii de relatii autentice intre oameni, pentru ca astfel impacati sa mearga in lume sa dea marturie despre Hristos. Pas­torala ortodoxa porneste deci de la principiul ca obstea crestina ca atare reprezinta "aluatul" prin care Hristos, in Duhul Sfant, dospeste toata framantatura (Matei 13, 33), adica transforma lumea.

O atentie deosebita ar trebui sa fie data caracterului personal al identitatii crestine si caracterului de dialog, relational ai cultului si pastoratiei. Lipsa de tact pastoral provine adesea dintr-o ignoranta a antro­pologiei ortodoxe, dintr-o contrafacere a climatului uman, spiritual al raporturilor dintre preot si credincios. Fata umana a cultului, in mod special a duhovniciei, nu provine dintr-o concesie fata de pacat; ci din­tr-o intelegere profunda a misterului omului ca "chip al lui Dumnezeu" si a misterului lui Dumnezeu, care nu inceteaza a se arata pacatosilor ca indurat, bun, impaciuitor si lesne iertator. Umanizarea vietii pasto­rale nu se poate face cu arcul intins impotriva credinciosilor. Este ne­voie de un dialog parohial pe fata in care sa se realizeze convergenta si comuniunea obstei. Preotul stimuleaza acest dialog ca unul care se ocupa cu existente individuale, cu persoane reale, nu cu entitati sau institutii. El nu e o instanta care se impune cu autoritatea puterii, ci un slujitor care face totul pentru personalizarea raporturilor sale cu credinciosii: in mediul parohial, acestia nu sunt "straini", sau "laici", ci co-laboratori si co-responsabili.

Concluzia acestor randuri poate fi formulata astfel :                

Pentru a fixa orizontul vietii parohiale, teologia si practica pasto­rala trebuie sa fie in concordanta deplina cu ecleziologia ortodoxa. La randul ei, ecleziologia, evitand orice dogmatism pastoral, indica arhitec­tura de ansamblu a comunitatii, o arhitectura care ii asigura atat sta­bilitatea ei institutionala cat si mobilitatea ei misionara. Aceasta con­cordanta nu e o problematica conceptuala, ei una reala. Desigur, nu e vorba de a schimba structura parohiei. Preotul ortodox dispune de toate mijloacele liturgice, pastorale si misionare, dar ele trebuie folosite in perspectiva unei "iconomii", a unui plan eclesiologic clarvazator. Pro­blema pastorala nu se pune deci pe planul mijloacelor, ci pe cel al fina­litatii. E vorba de o criza de scop, nu de mijloace. Asa se explica apa­ritia unei categorii de credinciosi care nu se identifica integral cu comunitatea, care stimuleaza o apartenenta nominla, fara sens, la viata pa­rohiei. Desi Biserica poseda totul, unii credinciosi cauta in afara, acel esential care nu-l gasesc in manifestarea parohiei, nu numai in termeni de atmosfera umana ci si in termeni de angajament spiritual public si mai ales de exercitiu concret al harismelor lor particulare. Aici stilul de viata parohiala, disciplina pastorala isi indeosebi coordonarea de catre preot a unei mari diversitati de "daruri si slujiri" joaca un rol decisiv. Preotul este mai intai un misionar, un arhitect, un ecleziolog, si apoi un pastor, un constructor, un bisericas. Totul consta in a reca­pitula intr-o singura Liturghie diversele forme personale sau comuni­tare, de spiritualitate, de rugaciune, de cult si de slujire.

Exista o legatura particulara intre ecleziologia pastorala si etica sociala crestina, mai cu seama intr-o tara in care exista un mare spatiu social pentru lucrarea Bisericii. Nu numai pentru ca Biserica nu poate sa fie straina de problemele si proiectele cu care se bate societatea, ci si pentru ca Biserica tine seama de modul in care lucreaza lumea ca atare. Problemele de ansamblu ale societatii devin astfel probleme de ansamblu ale Bisericii. Iar pentru ca ea insasi sa devina instrument de innoire, Biserica se inspira din innoirea in societate. Apostolatul social al crestinilor nu este deci o simpla datorie de cetatean, ci are un pro­fund caracter spiritual si liturgic. Or, eclesiologia pastorala vine sa re­descopere radacinile spirituale ale angajamentului social crestin.

Preotii Bisericii noastre sunt convinsi ca poseda mijloacele de lucru pentru a mentine vitalitatea si unitatea parohiilor. Biserica Ortodoxa Romana este, dealtfel, cunoscuta ca avand unul din cele mai organizate sisteme parohiale si eparhiale din lumea ortodoxa. In realitate, fiecare comuna dispune de un locas consacrat exclusiv cultului, de un centru parohial, un preot slujitor cu studii superioare de teologie, un grup coral condus de un cantaret, un consiliu parohial si diverse grupuri de actiune pastorala si de asistenta. Totusi ei trebuie sa foloseasca aceste mijloace potrivit unor principii de lucru pastoral, care pot fi rezumate astfel: parohia   nu   este   o simpla   unitate   administrativa bisericeasca, autonoma, ci ea reproduce in acel loc si context imaginea a ceea ce este Biserica in totalitatea ei. Descompunerea unei parohii, care poate sa aiba cauze multiple, afecteaza unitatea intregului corp bisericesc. Dealt­fel, sectele nu ataca Biserica in general, ci cea mai mica parohie in dificultate. In aceasta privinta, pregatirea si indrumarea pastorala a preo­tilor sunt hotaratoare. Acestea nu trebuie sa fie limitate la aspectele empirice,   birocratice   ale vietii  parohiale.  Unitatea  Bisericii  la   nivel national are la baza coerenta celei mai mici comunitati ortodoxe, a pa­rohiei. Iar coerenta parohiei este in primul rand o problema de spiritua­litate si apoi de organizare. Pentru a reusi integrarea spiritualitatii in viata parohiala, teologia pastorala are nevoie de o eclesiologie auten­tica, clarvazatoare.

Pr. Prof. ION BRIA

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: