Una dintre cele mai frumoase definiții ale lui Dumnezeu este în Evanghelia după Ioan, unde ni se spune: „Dumnezeu este iubire”(Ioan 4, 16). Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el. În acest verset, ni se revelează adevărata esență a lui Dumnezeu. Acesta este și rolul principal al Noului Testament, să descopere oamenilor adevărata esență a lui Dumnezeu și anume iubirea.
Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu s-a prezentat ca unic Dumnezeu și ca cel care face dreptate, iată că în Noul Testament, Dumnezeu se revelează Întreit și cu profundă iubire pentru oameni. De aceea îl trimite pe Unicul Său Fiu în lume „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 15)”. De altfel, tot din iubire a făcut Dumnezeu lumea. Aceasta este suprema iubire a Tatălui pentru noi, oamenii.
Această definiție cuprinde tot ceea ce are nevoie un om pentru mântuirea sufletului, Dumnezeu promite că va fi cu fiecare din cei ce își pun încrederea în Fiul Său, Iisus Hristos. Și astăzi prin deplina lucrare a Duhului Sfânt, Iisus Hristos este cu noi. El se coboară din cer în inimile noastre pline de frici de tot felul, încărcate de povara păcatelor și ne aduce adevărata libertate. Cine a învățat să perceapă prezența lui Iisus în inima sa prin Duhul Sfânt, este un om plin de iubire și de experiență duhovnicească.
În primul rând, pe baza revelației supranaturale în Iisus Hristos și în acord cu poruncile evanghelice, omul trebuie să-și conștientizeze natura căzută și dependența de patimi. Acest om dependent este chemat la o transfigurare prin harul lui Dumnezeu, la o aventură spirituală fără precedent. El trebuie să răspundă chemării divine și să pornească pe calea întâlnirii cu Dumnezeu, care, cum spune Apostolul, „este iubire”. Aventură grea, fiindcă patimile trebuie mai întâi înfrânte prin asceză și har. Omul dependent trebuie să se desprindă de lumea seducției, de lumea patimilor, pentru a putea porni liber în căutarea Dumnezeului cel viu. Aceasta este prima condiție, condiție însăși a libertății, fiindcă eliberarea de păcat nu înseamnă nimic altceva decât adevărata libertate. Și această condiție presupune jertfa și suferința.
În al doilea rând, numai omul jertfelnic își poate asuma această suferință, numai el știe că nu există mântuire și iubire în afara suferinței, deoarece Dumnezeu însuși a suferit pe Cruce mai înainte de a învia, pentru a înfrânge moartea o dată pentru totdeauna. Lepădarea de patimi, ieșirea din lumea seducțiilor și ispitelor de tot felul, asceza, cunoașterea de sine, schimbarea minții sau pocăința neîncetată, iată câteva trăsături ale celui care din dragoste de Dumnezeu înaintează pe cale cu bărbăție și cu credință.
Apoi, prin suferință omul nu face decât să se curețe, să se luminează ajutat fiind și de harul lui Dumnezeu. Ajunge la contemplație și regăsește lumea pe care a abandonat-o ca pe un dar al lui Dumnezeu față de el, un dar cu caracter dialogic în care îl întâlnește pe Cel iubit. Și, în cele din urmă, experimentează iubirea divină cea fără măsură, „iubirea nebună” a lui Dumnezeu, cum o numea Paul Evdokimov.
Așadar, iubirea în Hristos este experiența cea mai deplină pe care o poate avea un om. Dar ea se află la capătul căii presărate cu suferințe și cu necazuri, la fel cum Învierea se ivește abia după suferința crucii. Am văzut însă că pentru Părinții Filocaliei și nu numai, nici o suferință nu e prea mare pentru dobândirea negrăitei iubiri a lui Dumnezeu.
Condiția este una singură: Calea, Adevărul și Viața să fie Iisus Hristos, Dumnezeul devenit om pentru ca oamenii să devină dumnezei.
Ștefan Popa
.
Stefan Popa
-
Iubirea ingereasca
Publicat in : Editoriale -
Iubirea fata de Dumnezeu
Publicat in : Morala -
Iubirea care trece dincolo de viata
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.