Istorii mănăstireşti
Sfântul portar
Conform unei vechi tradiţii mănăstireşti, paznicului de la intrarea mănăstirii i se zice portar. Ascultare grea. Zilnic trebuie să te trezeşti înaintea tuturor, să deschizi porţile înainte de Liturghia de dimineaţă, toată ziua sa ai de-a face cu pelerinii care trec pe alături, spunând tot felul de aiureli, şi uneori chiar cu beţivi sau bolnavi psihic. Portarii sunt adesea bărbaţi solizi, pentru ca, la nevoie, să poată face faţă huliganilor. Dar s-au întâlnit printre aceştia si oameni sfinţi.
In Mănăstirea Peşterilor Pskovului era portar monahul Filaret. Acesta a făcut ascultarea de portar al aşezământului timp de 40 de ani. în biserică venea o dată pe săptămână, şi atunci doar câteva minute, în timpul miruirii de la Utrenie. Se împărtăşea o dată pe an, în joia Mare, după care mergea din nou la post. Trebuie să amintim că era perioada sovietică şi la mănăstire veneau tot felul de oameni. De câte ori nu au râs de părintele Filaret, de câte ori nu a răbdat el injurii şi răutăţi! Totuşi, era întotdeauna vesel şi îi întâmpina pe oameni cu zâmbetul pe buze.
Pe unii îi mângâia cu un cuvânt, altora le dădea sfaturi, iar cu alţii glumea.
Aşa şi-a petrecut viaţa monahală, iar la sfârşitul vieţii fraţii au început să vadă la el un oarecare dar al vederii cu duhul. Veneau să-i ceară sfatul nu doar pelerinii, ci chiar şi preoţii.
De aceea nu are importanţă ce ascultare ţi se dă (în mănăstire sau în viaţă). Important este să împlineşti această ascultare ca si cum ti-ar fi dat-o Insusi Domnul Dumnezeu.
Colea-pâslă
Cei care au fost la Mănăstirea Peşterilor Pskovului în anii ’80 trebuie să-l tină minte.
La început, el a mers câţiva ani cu rugăciunea în jurul zidurilor mănăstireşti: ziua şi noaptea, vara sau iarna, pe ploaie sau pe zăpadă. Când obosea, cădea în râpă şi dormea pe pământ. Nu şi-a spălat sau tuns vreodată părul şi de aceea capul lui semăna cu o pâslă. Aşa îi şi spunea lumea. Mânca ce primea, dar cel mai des rodea dintr-o prescură şi bea apă din fântână. Unii spuneau că este în înşelare. alţii că este nebun. Aşa îl catalogau şi autorităţile sovietice şi, din când în când, îl duceau Ia spitalul psihiatric. Atunci şi pâslă de pe capul lui dispărea, odată cu părul tăiat. Pe urmă mergea din nou în jurul mănăstirii. Zi şi noapte.
Conform unor legende, Colea îşi spăla astfel păcatele. Alţii spuneau că era preot şi trăia pentru că aşa-i spusese duhovnicul, iar alţii ziceau că împlineşte porunca Maicii Domnului. Cum era de tapt nu ştia nimeni, pentru că el nu spunea nimic despre propria lui viaţă. Stătea liniştit în biserică, se ruga. privind undeva, departe, în altă lume, cu ochii lui adânci.
Câteodată se întâmpla ceva ciudat. Ţin minte că în timpul unei slujbe din Postul Mare, săvârşită la Biserica Sfântul Mihail, cântam la strana din cafas. Dintr-odată am auzit nişte lovituri puternice, ca şi cum s-ar fi rupt lanţurile policandrului. De fapt, Colea făcea metanii şi lovea duşumeaua cu capul. Cu toate acestea, nu schiţa nici o durere, iar pe frunte nu avea cucuie sau urme de lovituri. Nu prea ne-a picat bine asta, sincer să fiu. Cine era? E greu de spus. Ştiu sigur doar că nu era nebun.
La începutul anilor ’90 l-am întâlnit întâmplător pe unul dintre bulevardele Petersburgului. Era îmbrăcat în reverendă preoţească, avea culion şi o pelerină lungă. In urma lui mergeau câteva persoane, bărbaţi şi femei, probabil fii duhovniceşti. S-au oprit la un semafor, pentru că era culoarea roşie. Colea le spunea ceva foarte clar şi liniştitor. Doar privirea lui un pic înceţoşată spunea că, de fapt, el nu-i aici...
Oala cu lac
Părintele Zenon avea un ajutor la chilie, pe nume Yura F. Băiat foarte bun, săritor, dar pe care nu prea îl ducea capul.
Odată, ne-am gândit că ar fi bine să fierbem nişte lac de chihlimbar. Ava Zenon spunea că la magazine vând tot felul de mizerii (erau vremuri grele, în timpul Ferestreikăi), cu care nu puteai lăcui icoanele. De aceea trebuia să facem lacul singuri, aşa cum făceau şi iconarii din vechime. Zis şi făcut... Am zdrobit foarte mărunt o ploscă de chihlimbar, l-am pus pe foc, am turnat peste el ulei de in, am adăugat miniu de fier şi l-am pus intr-un ceaun în cuptorul rusesc, ca să ajungă la stadiul de lac. Insă trebuia ţinut în cuptor cel puţin o săptămâna.
Putoarea de la această fierbere era atât de insuportabilă, încât nu puteai sta în atelier. Părintele Zenon era însă un om foarte hotărât:
- Să rabde! - a zis el răspicat.
Ceaunul cu lac trebuia scos zilnic din cuptor, pentru a face focul şi a-l pune la loc. Yura facea toată această treabă ca pe o ascultare. Cinci zile a mers treaba foarte bine, dar în a şasea zi i-a tremurat mâna. Am intrat după-masă în atelier şi am văzut următoarea scenă: părintele Zenon stătea în mijlocul încăperii, supărat şi cu mâinile în şolduri. Yura mergea în genunchi în faţa lui şi aduna cu o cârpă lichidul de chihlimbar, turnându-l înapoi în ceaun prin stoarcerea cârpei. Maestrul l-a certat îndelung pe ucenic, dar nu avea ce să mai facă. Slavă Domnului că reuşise să recupereze de-o mică oală, ca să fie îndreptăţite câtuşi de puţin chinurile fraţilor!
- Numai să vezi, nu cumva să verşi oala din nou! - i-a poruncit cu asprime părintele Zenon.
Yura a împlinit sarcina ca pe un dans, arătând că totul va fi în regulă.
Au trecut încă două zile, şi oala micuţă cu lac, care era deja gata, trebuia doar scoasă din cuptor, făcut focul şi lăsat să ardă ca să se încălzească încăperea. Mă plimbam atunci cu părintele Zenon pe deal, când am văzut pe hornul atelierului ieşind un fum negru şi gros, foarte suspect. Era Yura care făcuse focul în cuptor. Părintele Zenon a fost tulburat şi s-a grăbit spre casă.
- Sper că ai scos lacul înainte de a face focul?
S-a îndreptat apoi spre foc şi a întrebat:
- Ce-i asta?!!
In flăcările vesele ale focului se vedea silueta oalei cu iac, dar şi para care ieşea din ea... Lacul ardea foarte bine!
- Vai! - a zis Yura.
Şi, pentru orice eventualitate, a ieşit repede pe prispă. Mânia părintelui Zenon era mare, dar a trecut repede. Am rămas atunci până în vară fără lac. Pe urmă tot am făcut lac, dar procesul a fost urmărit îndeaproape de părintele Zenon. Nu care cumva să se întâmple din nou...
Cel care l-a văzut pe ţar
La Mănăstirea Peşterilor erau foarte multe persoane interesante, dar eu îl ţin mai bine minte pe fratele Vasi- le, care avea atunci 95 de ani. Era frate de sânge cu schimnicul ierodiacon Marcu, care fusese un om foarte smerit, ajutor de chilie pentru mulţi stareţi şi care murise la vârsta de 106 ani. Vasile venise la mănăstire fiind deja bătrân, pentru că nu avea cine să-l îngrijească acasă.
- Am avut cinci neveste şi toate au murit! - zicea el cu mândrie.
Istoria nu ne spune dacă au rămas copii după el. In schimb, el singur ne povestea cum l-a văzut pe ţar Ia gara din Dno.
- Atât de frumos şi înalt! - spunea cu smerenie Vasile.
Trebuie să mai spun că era foarte mic de statură. Vasile trăia la infirmerie, împreună cu alţi monahi neputincioşi, îl îngrijea ierodiaconul Nicandru, om foarte bun, dar un pic ciudat. Eroul nostru îl ura, nu ştiu de ce, pe părintele Nicandru, şi spunea astfel despre el:
- Trebuia să se nască o jivină, dar s-a născut Nicandru. Uită-te la el cum bea apă!
Să vezi însă cum bea ceai părintele Nicandru era tot o adevărată delectare. Sorbea şuierând din farfurioară, ca un negustor vestit, iar apoi crănţănea la zahăr.
Câteodată Vasile îşi ieşea din fire. Ba se plângea de nu ştiu ce, ba vărsa lacrimi de crocodil, ba răspundea cu obrăznicie la solicitarea părintelui Anania de a fi iertat înainte de Sfânta împărtăşanie: „Nu te iert nicidecum!”
Odată, de Paşti, a făcut una nemaipomenită. A ieşit în piaţa Uspenskaia, s-a aşezat pe trepte şi a început să ţipe cât îl ţinea gura:
- Oameni buni! Ajutor! Ajutor! Mi-au furat tot! Haina nu mi-o dau, pensia nu mi-o dau, nici măcar o bucată de pâine de Paşti nu-mi dau!
Turiştii s-au adunat desigur în jurul lui ca la circ. Atunci erau mulţi: oameni sovietici, justiţiari, indignaţi de rânduielile mănăstireşti, iar Vasile nu facea decât să toarne gaz pe foc. Stareţul mănăstirii, părintele Gavriil, s-a dus acolo cu iconomul, a ascultat ţipetele bătrânului şi i-a zis iconomului:
- Ia adu-i o bucată de pâine!
Desigur, nu l-au pedepsit pe „răsculat”, dar i-au luat rasa, ca să nu facă de râs haina monahală.
Iată încă un caz la care am fost şi eu martor.
Odată, Vasile a căzut şi s-a lovit foarte tare. L-au adus în cărucior la slujbă în Biserica Sfântul Lazăr. A stat aşa toată Liturghia în faţa uşilor împărăteşti, s-a împărtăşit cu evlavie, iar când preotul i-a dat să sărute crucea, după slujbă, a întrebat:
- Părinte, când mă vor prohodi ?
Probabil crezuse că murise.
A murit în pace, când avea vreo 100 de ani, şi a fost înmormântat în peşteri.
După 1988 interesul faţă de Biserică s-a mărit considerabil, iar în aşezământul peşterilor Pskovului au început să vină foarte mulţi pelerini. Aş zice chiar o adevărată avalanşă de pelerini. Nu ţin minte să fi fost o zi în care atelierul nostru să nu fi fost vizitat. Veneau pictori, poeţi, oameni simpli, veneau din întregul URSS şi din afara ţării. Odată, când m-am întors la atelier, eram aşteptat de vreo 50 de persoane de culoare, care, legănându-se a dans, cântau psalmi. Am vrut să mă ascund după gărduţ, unde locuia mai demult părintele Zenon, dar nu a fost să fie! Pe lejancă era tolănită o negresă şi mă privea curioasă.
Părintele Zenon se ascundea în astfel de situaţii în unul dintre turnurile mănăstirii. Noi însă nu aveam unde să ne ascundem. Sigur că am început să discutăm, că doar nu era să fug de acolo...
Fraţilor de la mănăstire le-am povestit multe despre ţinuturile mele natale, lanţul muntos Saian, despre pustnicii lipoveni de acolo, care se ascund şi astăzi în munţi.
Părintele Zenon îşi dorea foarte mult să vieţuiască intr-un schit montan din taiga şi mi-a poruncit să-mi iau concediu ca să merg în Siberia. Am plecat şi am vorbit cu nişte prieteni vânători despre găsirea unui loc unde am fi putut construi un schit. Tata chiar s-a oferit bucuros să ne aducă acolo proviziile cu barca.
Insă, când m-am întors din Siberia, părintele Zenon mi-a spus:
- Să ştii că m-am mai gândit că e departe şi cam frig şi nici viţa-de-vie nu creşte acolo. Cum o să facem Liturghie?
Aşa că varianta cu munţii Saian a picat.
S-a zvonit apoi case redeschide Valaamul cu toate schiturile sale. Cunoşteam foarte bine acest aşezământ, pentru că participasem pe insula Valaam la turnarea filmului „Ziua pomenirii” dedicat mănăstirii.
Am găsit un vechi album finlandez, am analizat cu atenţie fotografiile şi ne-am ales schitul lui Alexandru din Svir de pe insula sfântă, care în finlandeză se zice Pibtisa- ari. înainte de Revoluţia bolşevică, acolo nu avea acces nimeni, aşa că exact asta ne doream. Nici un fel de vizitator, nici un fel de femeie, nici un fel de oaspete!
Am încetat să pictăm icoane pentru o vreme şi stăteam cu zilele discutând despre prezumptiva noastră viaţă la Pihtisaari. S-au găsit vreo zece doritori să plece acolo.
Pentru că eu îl cunoşteam pe Mitropolitul Alexie (viitorul patriarh al Moscovei), părintele Zenon m-a trimis la Petersburg să vorbesc cu el. M-am întâlnit cu vlădica în reşedinţa lui din insula Kamennâi. M-a ascultat cu atenţie şi chiar a lăcrimat, spunând:
- Sunt foarte bucuros că părintele Zenon a decis să facă asta. Luaţi orice schit care vă place din Valaam.
M-am întors la mănăstire foarte entuziasmat, dar părintelui Zenon îi trecuse deja dorinţa de a merge la Valaam. Aşa era el: se aprindea repede şi se răcea la fel...
VLADIMIR ŞCERBININ
INIMĂ ZDROBITĂ, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "INIMĂ ZDROBITĂ"
-
Viata de zi cu zi a manastirii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.